O seară de Crăciun (Heineken, de fapt Ambrosius Gold)

Stau sub pătură şi ascult o muzică pe care nu o mai cunosc. A tinerei generaţii. Ceva mai complicat decât simplul underground cu care eram obişnuiţi acum 15 ani. Polarităţile au fost de mult depăşite de un aleatoriu fin pulverizat peste orice alegere, astfel încât „trăirea cu artă” a devenit o utopie de teribilist în metastază. Toţi Bazarovii s-au pierdut pe Piezişă, pe sub ultimele scaune cu trei picioare. Ca dintr-o troacă, de pe orice stradă, dă pe dinafară o paletă de noutăţi şi denumiri aferente cărora nu le-aş mai putea face niciodată faţă. Sau poate... arareori în vreun club în care dansul începe îngrozitor de târziu. Când eu am obosit şi am combinat unicul heineken cu 2 cafele şi o cola. Am auzit că aşa poţi părea o mulatră infatigabilă, cu muşchi speciali, mitici. 

Între scrolurile de pe fb şi eternele „fomei” disperate, perfect machiate în orice uragan, se îngrămădesc decoraţiunile de crăciun. Orice cameră, oricât de simplă devine un soi de mormânt etrusc în care s-a construit un mall. Chiar dacă te abţii şi pui pe televizor doar doi ursuleţi polari care se pupă, efectul e acelaşi, devastator. Oricât pussy riot ai avea în inimă, se topeşte ca o cremă de işler pe care din raţiuni de vârstă înaintată nu-l mai desfaci ca să te alegi doar cu umplutura. Îl priveşti docilă şi te gândeşti că cel puţin de vreo 10 ani trebuia să fi fost dresat, alăptând la casa ta hălci de viitor (nu e un dezacord; când nu-mi convine ceva trec la masculinul autonom şi spiritual). Al tău, al altora, al speciei. Ori asta, ori o înţelepciune de Stăpân intangibil, postat pe stânca singuratică a cosmosului care deep down e armonios şi nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic. Toţi suntem chiriaşii aceleiaşi pulberi de stele care ne face pulbere. Chiar dacă acum cerul nu e în stare să horcăie niciun fulg, o iubire albă ne scârţâie tradiţional în suflete. Spiritul tras prin maţul porcului trezeşte şarpele kundalini care-şi dă singur refresh la 2 sau 10 secunde. Dacă din greşeală îţi mai ies şi vârfurile picioarelor de sub pătură eşti salvat. Te simţi brusc emoţionat, un Mr. Bean care a descoperit singur felicitarea pe care şi-a trimis-o tot singur de peste mări şi ţări.

Dar dacă te uiţi pe geam vezi. Împungi casele înecate în toba cerului cu furculiţa. Le ungi cu muştar şi le înfuleci. În continuarea programului visezi ceva care se termină cu „dacă trimiteţi salvarea să aduceţi şi păsările”. Cu pornografia asta tandră dintre sinapse moare omul singur. De asta e nevoie pentru stoarcerea unui gram de căldură. De milioane de hectare de singurătate. După ce le parcurgi, orice eşuare îţi va apărea graţioasă. Şi totul va decurge normal. Fără să-ţi bagi degetul în gât. Pe ultimul bileţel stă scris: „Crăpi. Crăpăm. Te-aş mângâia. Am rămas fără cuvintele de duzină care mă însoţeau la fel cum ultima jucărie de pluş alina un oligofren”. Ne stăm în preajmă extirpaţi, dar încă nu morţi. Casa noastră seamănă cu materialul de disecţie al unei facultăţi de medicină sărace, care nu-şi permite cadavre întregi. Din când în când ne scoatem dintr-o găleată cu formol un cap, o mână, un picior. Tot ceea ce se cere cu ocazia sarmalelor.
      Ultimul gând: n-are nicio importanță dacă te valorizezi sau devalorizezi. Ai deja sădită în tine preferința pentru valori joase sau înalte. Cu asta le-a tăiat filosoful cu ciocanul craca la toți. Unii se nasc cu bordelul în suflet. De obicei sunt cei care au tendința să se valorizeze. Dar nu contează. Noroiul strălucește mai abitir printre diamante, morală și abnegație. E cea mai răspândită formă de viață. Inconștientă și reactivă. 
        Fără iubire ne luptăm în dorinţe. A mea. Ba nu, a mea! Le purtăm ca pe nişte bucăţi de puzzle încercând să le îndesăm în vieţile aproapelui. Îl irităm şi ne irită. Am putea crăpa într-un grandios şoc anafilactic. Dar dacă nenorocitele alea de dorinţe s-ar potrivi cumva (aşa cum se potriveşte oxigenul cu plămânii, brusc, miraculos şi insignifiant) am putea uita de egoismul care ne împinge de la spate şi ne programează nişte sacrificii comode, cât să credem că suntem umani. S-ar opri puţin şi istoria din loc. Atât cât ne trebuie să o facem şi pe asta. 

Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla

De la anul n-o să mai scrii niciodată aşa ceva. De la anul nu o să te mai plângi. De la anul o să fi toată ISI, PISI! Pupă o icoană. Şterge-te pe gură. Trage-ţi gluga pe cap şi taci. De fapt, e bine.

Oana Pughineanu

Trist şi brutal. O amintire cu Freud.

Prima urmă mnezică, prima satisfacţie, prima scenă a seducţiei. După toate acestea, o vastă, interminabilă reţea de proiecţii fantasmatice, un paravan colorat, un abajur cu decor rotitor care proiectează peşti şi animale fantastice (exact ca acelea pe care mi le doream cu disperare când eram mică). Un mic decor care explodează în tot spaţiul. O peşteră a ideilor mecanică ejaculată pe pereţi. Totul pentru a reveni la prima plăcere din care dorinţele izvorăsc ca cele Patru Râuri ale Raiului Pierdut. Nelimitate înscenări pregătind decorul pentru a face loc posibilităţii reluării plăcerii (dresorul universal de dragul căruia devenim nevrotici, psihotici, psihopaţi sau mai rău, dacă avem noroc, de-a dreptul îndrăgostiţi), din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou. Nu facem cu lucrurile, cuvintele şi oamenii pe care-i întâlnim în viaţă decât să-i introducem în această piesă a narcisismului (sau să-i spunem pe nume? egoistă) şi disperată a personajelor care-şi caută autorul (sânul, prima atingere a unei raze de soare, o privire, una singură şi nu alta, alta care să fie exact ca aceea... singulară). Mii de pitici care vor să-l ţintuiască pe Guliver. Asta, spune Freud, este la bază unica semnificaţie a acţiunilor noastre. Între excitaţie şi scăderea tensiunii suntem dispuşi să îndesăm orice: tocuri cui, filme cu lezbiene (de-a lui De Palma sau altele), poezii, dumnezei şi chiar obsesia pentru un singur obiect. Sau, mai rău: copii şi câini maltrataţi, thailandeze care ştiu aproape totul la un preţ de nimic, bombe şi decapitări on line. Lumea eului libidinal e o adunătură de ustensile demonice (Freud foloseşte imaginea pseudopodului) care devorează tot, intoriectând „obiectele parţiale” (descoperite în freudiană de Melanie Klein) de care avem nevoie în piesa noastră de teatru, jucată şi rejucată numai pentru a ajunge momentul de totală descărcare în care nu mai este nevoie să jucăm nimic. Aşa pare la prima vedere. Dar totul e puţin mai complicat. Pulsiunea de moarte vrea reluarea jocului. În fond ea e cea mai treatrală. Ea este cea care vrea retrăirea insatisfacţiei. O actriţă ratată, de perieferie. Dar ratarea ei e răsunătoare. Îi pândeşte pe toţi, culpabilizându-i. Freud o descoperă în compulsia la repetiţie, în rezistenţă, în formele de melancolie morbidă, în nevroza obsesională. O plasează în corp şi o ridică, încet, încet la rang de motor al culturii. Cultura e un imens, labirintic, aparat represiv, care împinge în inconştient pulsiunea de moarte. E doar un soi de medicament care pentru a vindeca boala, omoară organul. Această moarte, spune Freud, e viaţa noastră supusă instinctului de conservare. Cultura impune anumite căi şi nu altele pentru atingerea satisfacţiei. Ea e cea care „alege” măştile „potrivite” pentru dorinţele noastre, altfel îngrozitor de sălbatice, agresive, narcisiste. Ea este pornografia unanim acceptată, care deturnează pulsiunea de la sălbăticia ei, de la „demonia” ei. Societatea nu se poate construi în adevărul acestor forţe care-şi caută descărcarea. Teatrul şi masca sunt singurele „soluţii” pe care le-am găsit pentru a le stăpâni. Soluţii precare, fragile, oricând explodând în nevroze, psihoze (dacă suntem pe-atât de delicaţi să fim masochişti) sau agresivităţi domestice, lagăre de concentrare şi orice alte forme de violenţă (în caz că avem norocul să fim preponderent sadici). În vise, mai putem fi poeţi, desprinzându-ne de pornografiile social acceptate pentru a plonja în altele, personalizate. Aceste lucruri triste şi brutale le spune Freud. Acestea şi multe altele. Lucruri pe care nu le poţi spune mamelor care ocupă asfaltul şi galaxia cu ale lor cărucioare, nu le poţi spune politicienilor cu mai binele între buze, trăindu-şi fabuloasele potenţe şi impotenţe prin viaţa popoarelor, şi nu le poţi spune nici popoarelor. După cum abserva atât de bine Pontalis (în minunata lui carte „După Freud”) nici psihanaliştii nu mai sunt dispuşi să le audă. Ei s-au transformat în „administratorii unei cunoaşteri”, în roboţeii care asistă autiştii contra cost. Nu mai sunt dispuşi să-l pună pe pacient faţă în faţă cu adevărul său brutal, ci joacă rolul ideologic al celui care te reconectează cu societatea, adică, tocmai cu sursa nevrozei. E un psihanalist care te învaţă să refulezi, şi nici pe departe să pui eul acolo unde era sinele, să pui conştiinţa acolo unde era inconştientul, marele deziderat freudian (e adevărat, utopic mai ales pentru felul în care plasează eul în ultima sa topică, o fină pojghiţă care ţine piept unei triple agresiuni: din partea exteriorului, a inconştientului şi a Supraeului culpabilizant). E un psihanalist adaptat timpurilor moderne şi pacientului obişnuit cu altceva: just give me the pill and forget about the truth.

M-am întrebat adesea ce e depresia sau mai bine spus cum poţi fi şi altfel decât deprimat, în caz că sporadice momente de luciditate te traversează? Unul dintre răspunsurile, nu foarte „personalizate”, la care am ajuns este că depresia e poate conştiinţa faptului că oricine e dispus să pună orice între mai sus numita excitaţie şi descărcare, că oricine e în mod ocazional o piesă în decorul altora (un Cambpell Soup printre altele). Că oricine e prins în capcana acestor „maşinuţe dezirante” (în care Deleuze şi Guattari bunăoară văd, aproape optimist, sursa creativităţii schizoide) pe care nu le poate administra şi nici nu-şi poate recunoaşte eşecul dacă vrea să supravieţuiască. Lumea lui Freud este acest lanţ de mortăciuni al Fiinţei, Orice în Orice, la Infinit. O cosmologie a împănării. Cultura nu face decât să restrângă oriceurile perversului polimorf (copilul) reducându-l la o tristă genitalitate. Dar în fond – şi aici e scandalul introdus de Freud – nu există o posibilitate de impunere a normalităţii şi bunăoară, din perspectiva fondului pulsional, e indiferentă monogamia, infidelitatea sau „infidelitatea joasă” (faţă de corpuri fără perspective spirituale, după o vorbă de-a lui Noica). E indiferentă heterosexualitatea, homosexualitatea sau pedofilia. Ceea ce poate Freud nu a prevăzut e că însăşi cultura devine un astfel de orice. Sau nu a prevăzut magnitudinea cu care, pentru mase vaste de oameni, ea devine un orice. Pierzându-şi capacitatea regulatoare se transformă cel mult într-un fetiş. Am atins momentul în care disconfortul în cultură ia o nouă turnură? Poate nu mai e vorba de acel hommo demens (cum îl numeşte Edgar Morin) care se autocastrează pentru a supravieţui, ci de acel hommo demens care plăteşte scump lipsa de sens a confortului. În fond, Bataille observa tocmai acest lucru: abundenţa societăţilor Occidentale este desprinsă de orice formă de sacralitate. Lipsă pe care o suplineşte, în mod clasic, prin explozia de agresivitate. Numai că parcă nu mai e vorba de eternul rău care construieşte şi face să curgă povestea, ci pur şi simplu de un rău care nu se mai articulează în nimic, decât în el însuşi. Iar teatrul e mai generalizat decât oricând. Actorii, de duzină, incapabili să aleagă între o formă de represiune sau alta. Practicându-le pe toate aleatoriu şi sălbatic. Săltând legea-n normă şi norma-n lege. Orice, pentru „o stare de excepţie”.

     Oana Pughineanu

Maximilian a recunoscut

Câteva dintre versurile hitului underground Like a boss pentru petrecerile de bloc şi pentru Balul Bobocilor, în special “ai curu like gold / do u know what I mean”, au fost sponsorizate de compania Gold Corporation. Pentru ca reclama să rămână mascată, restul structurii narative epic fail din lirica déjà vu atât de îndrăgită se bazează pe distorsionări clasice (v. deplasare şi condensare în dicţionarul de psihanaliză) combinate cu burgheze verosimilităţi de cartier şi problematica mobilităţii sociale în tenişi: susul e jos, albul e negru, viaţa e moarte şi invers. În această cheie, putem descifra urcatul scărilor ca fiind, de fapt, coborârea în mină, lipsa de aer şi lingerea (lick) fiind păstrate în registrul unui realism feroce care sugerează însăşi prezenţa omnipalpabilă a stăpânului (Boss). Planul ontic, pur şi simplu, expediază chestionările ontologice argheziene (“vreau să te pipăi şi să urlu este”). Tocmai pentru a nu mai recădea în vechi pseudoprobleme metafizice, versuri precum “Girl u are just like a bomb” se înscriu cu succes în linia descriptivist autohton postmodernă nepermiţând niciun salt interpretativ către “evidenţa e cel mai greu lucru de explicat” sau mai flexibilul “trupul e relativ”. Senzorialitatea însă îşi urmează cursul normal explodând într-un final mai apropiat decât ne-am aştepta din partea unor vedete hip-hop, în spiritualismul atât de distinctiv, marca hommo erectus-sapă-n-sens: “hai, doar ştii că merit / cu sau fără cărţi de credit / te pupă tati”. Evidentul conflict oedipian, al întâlnirii dintre pulsiune şi lege este în mod subtil rezolvat. În locul unei anevoioase sublimări, subiectul alege pur şi simplu calea cea mai scurtă: satisfacerea Tatălui în absenţa recompensei (se observă de asemenea şi spulberarea unui vechi fals cerc vicios construit pe măsura moralei sclavilor care adesea nu ştiu dacă “satisfacerea e recompensa” sau “recompensa e satisfacerea”). În acest fel, necesitatea epatării bughezului, exigenţele artei pentru artă precum şi o subtilă critică la adresa instrumentalizării raţiunii sunt satisfăcute prin vârful îndesat.

Întrebat dacă acceptarea acestei sponsorizări a constituit un compromis pentru integritatea sa artistică, Maximilian a răspuns că da în măsura în care nu. Nu! nu l-a acceptat pentru el. Banii obţinuţi din sponsorizare au fost investiţi în totalitate în cumpărarea decorului (cocaină, curvă şi carduri reale) necesar realizării videoclipului Turbofin al prietenului Grasu XXL. “Vă daţi seama, dacă lucrurile acelea nu ar fi fost reale, fanii s-ar fi prins că artiştii din ro. sunt nişte bufoni, că umblă cu scamatorii”.

Cociana cumparată a fost atât de bună încât nu se mai ştie dacă videoclipul lui XXL a fost facut înaite sau după oferta Gold Corporation şi nici dacă Maximilian apare sau nu în el.

Picate la proba picioarelor apropiate

• Conversazione iniziata 19 novembre
• 

  19/11/2013 22:25

  Surse neoficiale confirmă că înainte de Van Damme, au fost contactate pentru realizarea viralei reclame la camioanele Volvo două vedete autohtone: Bianca Dr. și Elena Ud. Au picat la proba picioarelor apropiate. Deși pare puțin probabil oficialii Volvo au căutat în lung și-n lat persoana ideală pentru realizarea reclamei: ”Ne-a interesat cel mai mult și mai mult flexibilitatea. Un corp care să se poată mula, să devină una, nu doar cum se obișnuiește în mod tradițional, cu un obiect de mare tonaj, ci cu două. Ne-am gândit că în România, țara care, în fond, a dat lumii cea mai mare gimnastă, ar fi cel mai probabil să descoperim așa ceva. După o îndelungă survolare pe Lipscani ne-am hotărât totuși să apelăm la persoane flexibile atestate deja de opinia publică. Altfel, căutarea risca să se prelungească la infinit și să depășească bugetul alocat acestui proiect. Din păcate, cele două candidate erau supracalificate pentru ceea ce ne-am propus noi să realizăm. Gradul lor de deschidere era mult mai mare decât ceea ce puteau să suporte camioanele”. După ce au fost demontate de pe oglinzi, cele două starlete s-au plâns presei, simțindu-se jignite de faptul că nu mai sunt apreciate atunci când dau tot ce e mai bun din ele. Elena Ud. a declarat chiar că ”dezastrul din politica românească de datorează tocmai acestui gen de lipsă de fair play și de transparență a celor care deși au o deschidere mult mai mică vor să urce mereu pe cai mari”. Bianca Dr. a rămas tăcută, fiind cuprinsă de un spasm muscular facial apărut în urma suprasolicitării buzelor superioare. Ea înțelesese inițial că e vorba de niște camionagii Volvo care ar trebui ținuți la distanță cu gura.