Femeie.
39 ani. Don't show my location. Don't show my pictures. Stă
cu picioarele sprijinite de mașina de spălat. Face
des cafea pentru că îi
plac doar primele două înghițituri, fierbinți, iar cât timp cana
e pe masă pare să fie în regulă. La
fel cum alții par cu audi sau ochelari cu ramă groasă neagră, ea
pare cu cana de
cafea. Se ferește
să adauge
contextul, restul, umplutura de până la marginea bucătăriei.
În jur, se
străduie
să îngrămădească
mult aproape nimic minimalist.
Astfel, lângă cană nu sunt nici cărți, nici pixuri, nici resturi
de pizza. E
preocupată
de ștergerea urmelor, a probelor. O
irită să-și
vadă
picioarele, sau cutiile goale de
electrocasnice de pe dulap
care lasă o dâră de clarobscur pe blatul niciodată perfect
lustruit. Membrele, umbrele și firimiturile de biscuiți sunt probe.
Poate fi
prinsă
cu ele, îndesată
în plasa relațiilor sociale sau chiar într-o cultură
organizațională.
Și în viața reală, și în tinder, fb,
instagram acționează
la fel. Acolo, folosește pe
post de cană de cafea propria-i față, o
evidență
confuză.
Altfel, riscă
uneori să par veselă, copilăroasă, genul ”ai fi bună de o
excursie la munte”. Ar
vrea ca avatarul ei
să fie suma unor părăsiri antiseptice. Să semene cu un instrument
vechi de chirurgie într-o expoziție. Un fierăstrău sau un forceps
cu patina timpului, atât de îndepărtat încăt să poată fi pus
pe o poliță în bucătărie, sau chiar utilizat la tăierea pâinii
într-un mod vintage și totuși modern, funny. Pentru că nu poate
folosi
cu aceeași îndemânare mâna stângă face
scroll și slide to left cu dreapta, ceea ce duce la a nu bea cafeaua
la timp, duce la a pierde gurile fierbinți. Prin urmare, întodeauna
o stare de
ușoară iritare se produce de câte
ori lasă
jos telefonul pentru a nu pierde gurile fierbinți, sau de câte ori,
inevitabil, le pierde,
fiind prinsă în banda rulantă a alunecării spre stînga, mecanic,
ca în ronțăitul de pringels până la ultima bucată sau ca în
scoaterea sâmburilor de cireșe, spargerea nucilor, pisarea
castanelor.
Duminicile
încearcă
să le facă
să
semene cu un program. Cel mai mult i-ar plăcea să poată
reconstrui ziua unui pensionar care a dus
o viață foarte ordonată. Orele de trezit, culcat, lucrurile puse
în același loc, problemele de amplasare strategică în ierarhie
provocate de apariția unei fotografii cu un nou nepot, păstrarea în
aceeași ordine a lanțului de îngerași din vitrină, așezarea
staniolurilor într-o cutie de condimente. Ideală ar
fi rutina unui pensionar
japonez, dar pare o întreprindere dificilă având în vedere că nu
poate nicicum
scăpa de unele improvizații cum ar fi un rest de material atârnat
pe geamul de la bucătărie, un colț de vană dezaxat, lipsa
mobilierului pe hol, șalurile îndesate în niște cutii sau cărțile
pe care oricum le mută
mai prezintă ceva dintr-o bibliotecă locuită. Totul este, desigur,
în contrast cu spațiul mic, un accesoriu lipsă, spre exemplu, la
un pensionar din zona Denenchofu. Pentru a masca totul, tensiunea
dintre peretele colorat de cotoare și lipsa spațiului,
două fotolii pară în culori țipătoare
sunt mereu gata de acțiune. Pot fi
luate de gît și
mutate, zdrobite
de oricâte ori sub
propria greutate. Aplanarea tensiunii este vitală pentru evitarea
oricărei forme de decentrare,
gen formă-fond, corp-trup, corp-minte, minte-minte, piele-piei,
trup-minte de stinge,
phantastiq-phanatique, ce-cum,
cum-cec, bcr-brd, rds-rcs etc-şamd. Într-o grea opacitate
funcțională singurul element de decor licit este o epuizare rar
afișată. Fotoliile, însă, rămân piesa de rezistență pentru o
mai bună fluidizare a înghesuielii în care chiar și un simplu
sărut pe umăr devine
o declarație de război. Nici nu se pune problema ca
două persoane să traversese simultan
peronul dintre blat și masa din bucătărie.
Dinspre
neoanele vineţii de după geam fluidizarea dă năvală sub forma
unor panouri publicitare înfăţişând mobilă din lemn, mobilă
din trup (Artis) sau, mai simplu, mesaje care după o anumită vârstă
nu mai pot fi pe deplin aduse la conştiinţă: „cel mai tare meci,
chiar la tine în sufragerie” sau ”cele mai tari meciuri, chiar
la tine în sufragerie”, însoțite de un cap de cățel cu bască.
Nu poate
ține minte ce este la singular sau la plural, iar această calitate
și-a
dobândit-o după un lung exercițiu duhovnicesc și confesional, în
care fiecare mărturisire a adus-o
mai
aproape de unirea cu pata de apă pe care vrea să o șteargă dar
nu-și mai aduce aminte unde a căzut, e deja uscată.
Cana
Big Boss din care bea cafeaua are în loc de toartă un braț de
culturist care lasă să-i alunece pe bicepși perfect două degete.
Nici mai mult, nici mai puțin. Este un element disonant în măsura
în care s-ar putea să fi fost folosit într-un decor de film gen
anii 80, Top Gun, Cocktail
sau O viață ca-n filme. Degetele strecurate printre mușchii de
ceramică s-ar fi încadrat într-o listă de mici obscenități
acceptate cultural, datorită demascării lor în culegeri de media
literacy și convingerii la modă pe alocuri în acele vremuri
bântuite de Mendebil, că două degete în orificiul îngăduit de
mușchi trimit la altceva, de obicei, o tensiune între actorii
sociali prinși în cronologia obstacol-dorință sau în varii forme
de percepție greu digerabile, o viață în suburbii sau în centru,
rujuri roșii aprins demodate, pantofi cu toc otter colecționate sub
pătuțul copilului, lumina lacrimilor filmată dintr-un anume
unghi conectat
la cea mai bună dintre lumile posibile.
În general, artiștii care pătrund la ea
nu observă acest mic cilindru de disonanță, ci îl preiau în
filosofia eco și cronologia orizontală dorință-dorință. Mușchii
sunt mușchi. Degetele în gaură sunt degete în gaură. Oterii sunt
o colecție de bluze negre și albe, cu tentă androgină și o listă
cu lucruri de făcut în timpul curei de slăbire.
Participarea la anumite lansări de carte și conferințe. Câteva
scopuri ascunse, obținerea iluminării și păstrarea proprietăților
necontaminate.
Întâlnirea.
Don't show my location. Don't show my pictures. Bărbat.
39 ani. 1,83. Ochi verzi. Portar. Pe stucatură stă prinsă lampa cu
prețul rămas lipit. ”40 LEI” pe o etichetă portocaliu
fosforescentă face lumină între becuri. În
apartament nu mai este curent, caloriferele au fost vândute,
chiuveta de la baie e spartă, butelia terminată.
Tricoul cu bufniță stă pe pat. Cărțile stau pe pat.
Așa-da-așa-nu-stă pe pat. Fierul de călcat stă pe pat. Pijamaua
fostei prietene stă pe pat. Pijamaua ei
stă
pe pat. Lumânările stau pe pat. Rigla și degetele stau pe pat.
Două capace de ciuc stau pe pat. Ei
stau
pe pat. Prosoapele stau pe pat. Coapsele stau pe pat.
Paharele de cafea și o halbă stau pe pat. Ridică-te puțin că mă
sufoci stă pe pat. Pastilele antițânțari stau pe pat. Genunchii
stau pe pat. Telefoanele stau pe pat. O cruce făcută din scoici stă
pe pat. Te-aș strânge de gât
stă pe pat. Un stol de monede de 10 bani stă pe pat. O tigaie nouă
nouță stă pe pat. Trei piersici stau pe pat. Grădinița din fața
blocului unde vor
planta roșii stă pe pat. Magazinul ABC și vecinele între ele stau
pe pat. Pompele funebre non stop stau pe pat. Fostul criminalist
actualmente penticostal stă pe pat. Cuțitele stau pe pat. Steaua și
gigi stau pe pat. Bolurile de budincă stau pe pat. Avem
valoare stă pe pat. Cateringul nunți și o bucată moale de pâine
stau pe pat. Dacă ne ridicăm am
încurcat-o stă pe pat. Să nu trăim în trecut stă pe pat. Pentru
că trecutul e tot timpul. S-ar putea să fie tot timpul. Practic,
trecutul se ține scai de trecut. Așa că n-ai nicio șansă, spune
el. Dedică-te sau nu. Dedică-te. Dedică-te. Ca o muscă între
geamuri
proaspăt spălate. Dedică-te. În fond de ce nu te-ai dedica? Ce-ți
pasă? Dedică-te.
Oana Pughineanu