Printre lucrurile comice pe care le aduce vara, cel puțin pentru mine, se numără o anume declamație/declarație a celor dezamăgiți de circul organizării și trăirii unei vacanțe. De exemplu, este la modă să spui că nu suporți mulțimea de la mare sau mulțimile din muzee, piețe sau orice alt loc bun de selfierui. Dar această declarație nu trebuie făcută de pe „culmile disperării” cuiva care trăiește într-un oraș aglomerat, poluat, fiind mereu înghesuit în trolee, birouri, săli de așteptare sau chiar în propriile spații de locuit. Totul trebuie spus cu un aer iritat, de artist neînțeles teleportat de undeva de dinainte de anii '80 sau de lord care din motive ce nu suportă amânare, trebuie să-și părăsească vastele domenii și apartamente, dulceața liniștilor traversate doar de cele mai încântătoare triluri de păsări și un program riguros de menținere corporală. Această contrafacere a nemulțumirii este de înțeles. Este greu de acceptat că după un an de înghesuială te așteaptă o vacanță le fel de înghesuită (sau chiar mai rău), împănată de tot felul de cozi, plus oboseala călătoriei. Astfel că ne aflăm într-o situație hilară: a nemulțumitului superior, dar care reușește cumva să producă și să împrăștie pe rețelele de socializare imaginile unor zile mai mult decât satisfăcătoare în locurile mult hulite. Dacă nu ar exista rețelele de socializare cine ar mai avea energie de vacanțe? O întrebare care străbate istoria în varii forme, trădând nevoia perpetuă de autoreprezentare și un mimetism antropologic. Mi-am adus aminte amuzată de această iritare superioară când am văzut, din întâmplare, o scurtă filmare cu două staruri hollywoodiene care își făceau concediul pe insula Capri. În jurul lor roiau, ca într-un anturaj medieval, mai multe straturi de însoțitori. Cei mai apropiați de corpul divin erau, firește, bodyguarzii. Lângă ei se deslușeau asistenții și ghizii (valeții) locali, iar pe stratul al treilea se numărau „cei din popor”, încercând să își poziționeze corpul astfel încât să poată realiza un selfie cu starurile. Iată vedeta, diva care nu mai are la îndemână decât aceste instrumente medievale de păstrare a imaginii ce o deosebește de gloata influnencerilor. Urmăritorii reali ajung să facă diferența în viața trăită intens virtual și fantasmagoric. Dacă doamna Bovary ar fi avut o pagină de facebook sau instagram probabil nu s-ar mai fi otrăvit, putând să mimeze la infinit pasiunea după care tânjea. Influencerii au dizolvat distanța dintre vedetă și spectator, așa cum a fost ea construită în anii '30 (parcurgând, desigur, varii mutații, dar numai pentru a se menține ca distanță). Telefoanele mobile și paginile de socializare au micșorat distanța între „eroii consumului” și restul consumatorilor (desigur, tot la nivel fantasmagoric). Acum fiecare produs are vedeta lui, una familiară, pe care ți-o poți alege chiar din cartier. Poate că vedeta folosește cosmetice inaccesibile, dar nu mai are importanță. De-acum și șamponul de urzică are portavocea lui, și poate deveni glam cu expunerea potrivită (pe bună dreptate).
Relația cu obiectul valoros (rar, colecționabil) s-a schimbat radical în contemporaneitate. Odată cu fenomenul viral, după cum observă McKenzie Wark, s-ar putea ca obiectul valoros să fie tocmai cel pe care îl are toată lumea, nu cel greu de obținut. McKenzie observă că circulația este cea care stabilește valoarea unui obiect de artă în epoca informației (opere care nu au o existență materială). ”Opera este un derivat al valorii simulărilor sale”. Același criteriu funcționează și în privința influencerilor și a obiectelor pe care ei le promovează. Deosebitul devine deosebit numai datorită consumării lui prealabile. Merită să vezi un anume loc sau să guști un anumit tip de mâncare numai pentru că milioane de oameni au făcut-o înaintea ta. Ceea ce se colecționează, ceea ce devine „amintire” nu devine așa datorită vreunei ciudățenii sau vreunui șoc cultural extrem, ci datorită reușitei de a fi trecut și tu printr-un loc în care au trecut alte milioane. Cine nu face asta este plasat automat în afara lumii, în negura de temut a celor care „nu au reușit” să vadă sau să trăiască ceva ce merită să fie trăit sau, pur și simplu, printre cei care „nu au reușit”. Acest consum în masă și de masă nu este un produs al zilelor noastre, dar ceea ce este nou constă într-o mică adăugire la faimoasa formulă rostită de Warhol: „fiecare va avea 15 minute de faimă”. Acum, orice obiect faimos (însuflețit sau nu) s-ar putea să-și piardă faima în 15 minute. Spre deosebire de vechea faimă, viralitatea este mult mai volatilă (un exemplu este coada de la celebrul muzeu Uffizi care s-a mutat aproape cu totul câțiva zeci de metri, acolo unde se fac, conform siteurilor turistice „cele mai bune sandwichuri din Florența”. Coada este atât de mare încât a apărut și un nou job, un fel de despărțitor de mulțimi, care împarte coada în două pentru a face loc mașinilor să treacă). Alte și alte corpuri/obiecte, mereu mai tinere/noi, se inserează în aceleași decoruri (alte fete care se aruncă în piscine fabuloase peste crestele munților, alți copii care fug spre mare, alte starlete lăcrimează în aceleași istorii sentimentale) și, de fapt, ceea ce devine obiectul cel mai colecționabil este timpul. Încă nu reușesc să-l oprească de tot, dar cu siguranță reușesc să nu-l piardă. Vechile staruri și noii influenceri nu par să trăiască niciun moment care să nu merite să fie trăit. Orice secundă, oricât de banală ar fi, este filtrată și curățată de imperfecțiuni. După cum observa Edgar Morin în cartea pe care a dedicat-o starurilor „bărbații și femeile straturilor sociale în ascensiune nu nutresc doar visuri dematerializate. Ei tind să-și trăiască visurile cât mai intens, cât mai precis și mai concret posibil; le asimilează chiar în viața lor sentimentală. Într-un fel ei parvin la civilizația sufletească a burgheziei, adică la bovarism. Îmbunătățirea condițiilor materiale de existență, cuceririle sociale oricât de restrânse ar fi ele (concedii plătite, reducerea zilei libere), fac din ce în ce mai exigentă o revendicare fundamentală: dorința de a-și trăi viața, adică de a-și trăi visurile și de a-și visa viața”. Astfel, observă același autor, adoratorii doresc de la star „concomitent simplitate și măreție”. Aparența de simplitate a starului este înconjurată de fast, iar „cine spune fast sau lux spune risipă. Oamenii o duc greu. Dar regii și zeii risipesc. Ei irosesc truda oamenilor, care nu-și prețuiesc munca tocmai pentru această risipă, de care ei se vor bucura... în vis, ca spectatori”. Diferența dintre starurile și influencerii din ziua de azi este că acum fiecare are la dispoziție propriul ecran în spatele căruia să joace cu mai mult sau mai puțin talent în propria producție. Fiecare este un „Universal studio” și lucruri precum o ceașcă de cafea sau aspiratul covoarelor pot deveni la fel de serializabile precum Mona Lisa. Cu încadrarea și filtrul perfect. La fel se întâmplă cu orice altceva. Chiar și cu locul ascuns de la mare pe care îl știau doar localnicii și câteva rude din provincie. În caz de buget redus, există noua modă numită staycation (adică o vacanță făcută acasă). Printre sfaturile pe care le primești în caz că alegi un staycation sunt câteva care te ajută să îți transformi camera astfel încât să te crezi într-un hotel (lasă gustări la vedere, folosește vesela cea bună, pune muzică relaxantă în fundal). Problema timpului liber într-o vacanță făcută acasă e și mai presantă decât în cazul vechii vacanțe așa că ți se oferă mai multe opțiuni (majoritatea intră în seria de activități pe care oamenii se străduiesc să le aibă într-un weekend reușit) printre care se numără și inepta închiriere a unei adevărate camere de hotel chiar la tine în oraș. Una peste alta, staycationul se dovedește la fel de obositor pe cât este o vacanță, în măsura în care nu poți pur și simplu dormi toate zilele, ci este necesar să-ți programezi nenumărate experiențe chiar dacă nu ieși din bucătărie sau dormitor. Când am citit articolul mi-am adus aminte de felul în care Norbert Elias descria kitschul, ca o expresie a sentimentelor reprimate sub ritmul muncii industriale. Kitschul este nevoia unei compensații spirituale imediate. Este un produs al întâlnirii între nevoi spirituale autentice și forme expresive inautentice. Autoreprezentarea garnisește tot acest mecanism, transformând banalul în fabulos. Urmând o veche definiție e kitschului am putea spune că bei o cafea la fel cum o face un star, iar starul o bea ca și tine, deci poți să bei o cafea asemeni unui star care bea cafeaua ca și tine. Totul în mod cât se poate de natural. O fi devenind viața o carantină pe termen nedefinit, dar dacă starul ești chiar tu nu există altceva decât happy-enduri, fără poveștile care le preced. Și cine știe? În câțiva ani ai putea deveni chiar influencer.
Oana Pughineanu
