”E demență doamnă! E demență!”

 

„E demență doamnă! Vă spunem noi! La vârsta ei...”. Sunt cuvinte pe care mai devreme sau mai târziu le vor auzi mulți aparținători din România. Le-am auzit și eu uimită, de curând, fiind nevoită să sun la urgențe, când am descoperit că unica mea rudă rămasă în viață, după 90 de ani de trai independent și conștient, a început brusc să vorbească într-o limbă neștiută, populată de cuvinte românești, dar rânduite într-o logică nouă, în care puține lucruri au mai rămas cum erau, deși corpul rulează după același program, fără greș. O minunăție a ceasornicarului divin, reglată la secundă, dar rămasă fără cifrele de pe cadran. Iar când rămâi fără aceste cifre în România, mai ales dacă ai peste 75 de ani, ești încadrat automat la demență. „Păi cum domnule demență? Fără să fi dat vreodată semne?”, întreb. „Da doamnă! Așa se întâmplă. Brusc.” Îmi vine să spun „nu am mai auzit de așa ceva”, dar mă abțin. Suntem doar în faza conversației telefonice. Până la spital mai e mult. Exact trei zile. Cum așa? Simplu! Pacientul nu poate fi transportat la spital fără consimțământ. Asta chiar în condițiile în care paramedicii o întreabă pe mătușa Ana „tanti cum te cheamă?”, iar răspunsul e: „ca să pop prop po ro țo animale să fie tra lăudat nu un pic doamne acolo un pic nu teren pe cât încet încet...”. Totuși, diagnosticul care era deja pus la telefon, rămâne în picioare: e demență. A doua zi, totul se repetă. Altă salvare vine cu același diagnostic prefabricat, dar unul dintre paramedici spune timid „ar putea fi de la glicemia scăzută sau ar putea fi un AVC”. M-am abținut cu greu să întreb cum de și-au dat seama. În fond, ei sunt oamenii cu experiență, și încă nu am trecut de partea cu consimțământul, care se repetă aproape exact ca în prima seară. Mătușa ajunge până la prag după care începe să se agite, să lovească, să strige „aici! Aici!” (înțeleg că e vorba de „până aici”). Mi se spune că singura soluție este să o aduc eu la urgențe. Fără consimțământ ei trebuie să cheme poliția ca să o urce în ambulanță, „dar noi nu vrem să i se rupă mâinile și picioarele doamnei”. Poliția poate ține loc de consimțământ, dar nu garantează integritatea corporală. Sunt cazuri, precum acestea, în care pacienții nu pot fi transportați, trup și suflet. E nevoie de două organe abilitate, care de secole și-au împărțit sarcinile, dar în vremurile noastre lucrurile s-au complicat puțin. Sistemul e bruiat de noi elemente precum „libertate individuală” și ”malpraxis”. Dar ce e de făcut când indivizilor li se face atât de rău încât libertatea se face mică și se ascunde printre sinapse scurtcircuitate, metastaze, paralizii? Vorba lungă, sărăcia omului. Până la urmă mătușa a fost transportată la spital. A treia zi, de dimineață, am dat la o parte plasticele camerei de urgențe, care cuprindea într-un spațiu relativ mic, vreo 15-16 „consimțăminte”, cu trupuri cu tot. Totul la vedere, fără separeuri. Printre ele se ițeau grupuri, grupuri de asistente, rezidenți și câteva tinere în tricouri albe pe care scria „voluntar”. Dacă aceste grupuri nu ar fi fost înconjurate de trupurile sleite, unele aproape goale, ale „consimțămintelor” aș fi spus că am intrat pe un stadion, înaintea unui concert, când încă gazonul nu e plin. Un festival pentru care ai plătit toată viața, iar acum mai și cânți dar publicul nu e prea entuziast. Grupul tinerelor „voluntar” stătea nemișcat. Nimeni nu avea timp să le explice ce și cum se face. Celelalte grupuri fâlfâiau încoace și încolo cu o mulțime de hârtii în mână. Dintr-un astfel de grup s-a desprins figura anorexică a unui rezident care ne-a făcut chestionarul după care ne-a spus să așteptăm afară. Dar nu am apucat nici să sorbim prima înghițitură de cafea de la automat că am fost rechemate înăuntru (noi, aparținătoarele). „Doamna urlă! Se agită! Nu putem să-i luăm sânge!” Este incredibil, dar nimeni de la urgențe nu a mai văzut vreodată pacienți țipă, care nu vor. Așa că trebuie să fiți pregătiți să vă suflecați mânecile. Să țineți o mână, un picior, eventual să chemați un prieten... Am întrebat dacă nu există vreun protocol pentru astfel de situații. Nu există. Pacientul nu poate fi sedat. Tot din cauza libertății. I se dă doar un anestezic ușor pentru CT. Zis și făcut. După 9 ore (!) în care noi, aparținătoarele, aproape că am devenit una cu corpul medical (deși ne lipsea muntele de hîrtii) format aproape în totalitate din rezidenți, ni s-a adus la cunoștință că „da, e un AVC” și „vine imediat doamna doctor să vă explice ce și cum”. Domnii și doamnele medici sunt apariții rare în sala de urgență. Cel puțin în cea pe care am văzut-o eu. De undeva, din spatele ușilor de plastic care seamănă cu niște uriașe prinzătoare de muște, apar și eliberează sau închid cu o parafă șirul de consimțăminte care așteaptă verdictul. Dar asta nu înainte de a pune la grea încercare libertatea aparținătorului. „În cazul mătușii dumneavoastră nu există posibilitate de recuperare. E și vârsta... Eu vă spun sincer că o pot ține în spital 5-7 zile, dar cel mai probabil va fi legată de pat și sedată. Va ieși mai rău decât a intrat. Singurul lucru bun pentru ea ar fi să se întoarcă în mediul cunoscut. Deci... cum vreți dumneavoastră”. Păi ce să vrem doamna doctor? Dacă iese mai rău decât intră nu-i mare alegere de făcut. Mulțumim! Bogdaproste! Doamna doctor ne-a privit cu ușurare (aș vrea să spun că am văzut altceva în privirea ei, dar nu pot, asta era, ușurare), a verificat hârtiile produse în 9 ore și a constatat că lipsește ekg-ul. L-a întrebat pe rezidentul care ne primise „păi cine a scris aici ritm cardiac regulat dacă nu ați făcut ekg-ul”? După câteva șușoteli rezidentul s-a întors către mine și mi-a spus: „puteți merge mâine cu doamna să faceți un ekg? E vina mea! Am uitat să-l fac!” Mătușa a fost deja transportată la mașină. I-am spus că fix mâine nu putem. Ne ia cam trei zile să o scoatem din casă. Dar ne vom strădui. Mi-a fost imposibil să mă enervez. Stăteam unul lângă altul. Eu cu capul în mâini, el cu hârtiile... După câteva secunde de tăcere, cu o forță demnă de Captain America, rezidentul s-a ridicat în picioare (el era deja de cel puțin 12 ore acolo), s-a dus la mașină, a adus-o pe mătușa din nou înăuntru. Nu pot să-mi imaginez cum a ridicat-o de unul singur, cum a reușit să o pună din nou pe scaunul cu rotile și să lipsească toți senzorii. Mătușa nu a mai scos niciun sunet. După aceea m-a mai întrebat pentru a patra oară dacă doamna nu uita lucruri, dacă nu era confuză. ”Nu domnule rezident! Nu uita niciodată nimic. De fapt, era chiar faimoasă pentru memoria ei. Dar dacă vreți să scrieți acolo că e demență puteți să scrieți. Dacă pe dumneavoastră vă ajută cu ceva demența asta, luați câtă demență credeți că e nevoie pentru binele spitalului. Al sistemului.” Peste o oră a coborât din intestinele spitalului și cardiologul. Ne-a spus câteva cuvinte de specialitate pe care nu le-am mai înțeles. Cu siguranță, totul a pornit de la inimă. Iar ritmul, nici vorbă să fie regulat. La 11 noaptea am pornit spre casă. Din trupul și sufletul mătușii s-a auzit un ”doamnezmulțam”. Era, din nou, liberă. De fapt, tot liberă. Consimțământul a rămas tot la noi.