Ce a mai rămas din timp I-II-III

Ce a mai rămas din timp (I)

O mare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase, maronii, cu pești care le mimetizează, se zăresc de pe plajă sau de pe faleza înaltă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își capătă culoarea de smarald, acoperind fondul mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași milimetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect echipați pentru scufundări, cu măști, respirator și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, forța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se petrece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola de paste și salata de fructe pe genunchi privind mulțumiți spre orizont.

Între timp doamnele rămân în același loc. Dramele familiare sunt povestite și repovestite ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâmplări, sunt bucăți de mitologie avide de noi trupuri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în când doamnele se uită la ceasul waterproof cu un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus aminte de ceva de făcut. Totul durează o secundă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile mitologice ca într-o criză de dulce somnambulism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca o neplăcută conectare la „principiul realității”, la „lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguranță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest mic obiect care a făcut din timp un mecanism care reglează timpul ca „formă a intuiției interioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul. Primele cadrane solare au fost percepute ca „odioase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit primul orele și – da – pe cel care a adus primul cadran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran solar – de departe cel mai bun și cel mai sincer în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeauna când să mănânc – mai puțin atunci când nu aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea noastră este atât de înțesată cu cadrane solare, încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi, ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vitale pentru tranzacții financiare pe care oamenii nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955 avea o abatere de o secundă la trei sute de ani. Până în anii '80, ceasurile atomice NLP (National Physical Laboratory, Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste dispozitive sunt imprecise în comparație cu următoarea generație de ceasuri atomice pe care le proiectează oamenii de știință și tehnicienii din zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă (în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611, „era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum „marcajele temporale au o precizie de o milionime de secundă”, iar „unele companii au ajuns să facă tranzacții pe piețele financiare la intervale de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp. O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri, Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequency trading) își doresc să dețină cele mai rapide tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru conștiința umană. Până când mitologicele doamne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1 000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă acest lucru nu se petrece este datorită faptului că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor. „Dacă caut pe Google ceva de interes comercial, vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă de socializare, ceea ce se declanșează este o licitație, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în care algoritmii pot avea până la o zecime de secundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate, pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu se caracterizează prin cursa de viteză extremă întâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngrijorare în publicitatea digitală – cum ar fi colectarea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite” (How to make money in nanoseconds, Donald MacKenzie).

Lumea HFT este nu doar imposibil de perceput, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la care foarte puțini au acces, doar cei care își permit milioanele necesare menținerii și dezvoltării tehnologiei high speed, adică doar celor care își permit să practice un război al mașinăriilor în care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmițează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt departe de a fi „bune” sau „sincere” precum era stomacul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualizate, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate de adaptare.

II

Dar timpul nu dispare (cel puțin pentru capacitatea umană de percepție) doar în procesele HFT (high-frequency trading). Aici celebrul time is money devine time in no time is money, prin urmare, timpul perceptibil este o pierdere de timp. Societatea pare să nu facă altceva decât să încerce să țină pasul cu acest no time. Industria atenției are ca materie primă dereglarea timpilor pe măsura omului. Sunt multe date și studii științifice care atestă dispariția noastră ca ființe ale duratei. Cartea lui Johann Hari, Hoții de atenție, trece în revistă câteva dintre aceste descoperiri: „în medie, un student [american] își schimbă centrul de interes la fiecare 65 de secunde. Cei mai mulți dintre ei se concentrează pe o unică activitate timp de doar 19 secunde”. Situația nu stă mai roz nici în cazul adulților care lucrează la birou. În medie, un angajat se concentrează pe o unică sarcină timp de 3 minute. În plus, „americanul obișnuit petrece pe telefon trei ore și cincisprezece minute. Într-un interval de 24 de ore, ne atingem telefoanele de 2617 ori.” Timpul acordat monitorizării unor informații noi, oricât de dramatice ar fi ele s-a modificat și el. Pe Twitter, de exemplu, „în 2013, o temă rămânea în topul 50 celor mai discutate subiecte preț de 17,5 ore. Până în 2016 timpul a scăzut până la 11.9 ore”. Continua inundare a feedului cu informație degradează nu numai atenția individuală ci și pe cea colectivă. „În 1986, dacă puneai cap la cap toate informațiile pe care le primea, în medie, un om – în format scris, radio și TV –, ar fi echivalat cu informația zilnică din 40 de ziare. Până în 2007, volumul de informație crescuse la echivalentul de 174 ziare pe zi.”

La fel ca bunurile de bază, precum un aer curat sau o mâncare sănătoasă, inclusiv capacitatea de a ne folosi în mod benefic propriile capacități mentale va fi un lux. Sune Lehmann care a condus un studiu pe o durată de opt ani privind capacitatea de concentrare crede că în viitor „vom avea o clasă superioară de oameni foarte conștienți” (adică oameni care înțeleg și își permit să trăiască între limitele normale în care corpul și atenția funcționează), și restul societății care va avea „tot mai puține resurse cu care să combată manipularea și, astfel, va trăi din ce în ce mai mult în interiorul calculatoarelor, fiind din ce în ce mai manipulată”.

Concluzia cărții lui Hari este demnă de redescoperirea roții și a apei calde. Lucruri care păreau de la sine înțeles pentru generații precum cele ale bunicilor, au azi nevoie de nenumărate studii pentru a fi „demonstrate”. Se pare că oamenii au nevoie „să facă lucrurile pe rând, să doarmă mai mult, să citească mai multe cărți, să-și lase mintea să rătăcească”. În privința unei revolte pentru atenție (dar cine să o facă?) care ar trebui să fie la fel de urgentă precum acțiunile necesare combaterii crizei climatice, din nou, răspunsul pare să vină din trecut: nevoia sindicatelor care să militeze pentru „beneficiile deconectării” (revenirea la ziua de lucru de 8 ore...). Puțini patroni luminați au înțeles că oricum, timpul oricât de lung petrecut la birou, în stres, lipsă de atenție și continue întreruperi nu folosește afacerii. Andrew Barnes din Noua Zeelandă a introdus în compania sa săptămâna de lucru de 4 zile după ce a aflat că un angajat obișnuit era „implicat direct în muncă mai puțin de trei ore pe zi”. Angajații lui, la fel ca alți nenumărați cercetători au descoperit (din nou) roata, realizând că „felul în care oamenii sunt construiți este să aibă timp de repaus și atunci vor fi mai productivi”. Sindromul de care suferă angajatul (acasă sau la birou) se numește brain overload. Creierul înecat într-o mare de informații este nevoit să ia extrem de multe „decizii” (pe unele nici nu le face în mod conștient). Cu cât mai multe decizii ia, cu atât incertitudinea crește, deoarece aceste așa-numite decizii nu sunt decât o constantă distragere. Cel mai îngrijorător aspect este că acest șuvoi constant de distrageri sunt percepute și ca sursă de stres și ca mod de relaxare. După orele de muncă, conectarea la un device, de care, de fapt nu te poți deconecta (rețelele sociale) este forma de „odihnă” pe care mulți o practică. A rula cu orele filmulețe tiktok sau reelsuri este probabil cea mai accesibilă formă de „deconectare”. Aici se naște economia atenției, unde bunurile și banii vor căpăta alte valori, iar rularea lor se va face prin alte metode decât învechita captare a loialității clientului.

III

În minunata sa carte despre timp, The order of time, Carlo Rovelli se întreabă cum de putem să ne imaginăm ca existând fără spațiu sau materie, dar nu ne putem imagina fără timp? Chiar dacă timpul „dispare” în lumea mașinilor HFT sau în procesele care ne dereglează atenția, chiar dacă nu este de găsit la nivel cuantic și funcționează diferit la nivel cosmic, timpul rămâne pentru forma de viață care suntem „substanța” noastră. Călătorii în spațiul cosmic sau călătorii nocturni cu microbusul sau trenul prin România pot experimenta forma pură de timp. Pe parcursul acestor călătorii (îmi închipui că se aseamănă) poți distinge cu greu munți de negru unul de altul. Totuși, spre deosebire de călătoria cosmică, neoanele roșii superbet și becurile în plus din jurul bisericii îi readuc aminte călătorului că e încă viu, și chiar dacă momentan are o experiență de deprivare de simțuri, el străbate, totuși timpul, sau se străbate pe sine ca formă de viață cronofagă. Wiliam Shatner, actorul din primele serii Star Trek va rămâne în amintirea fanilor prin cel puțin două extravaganțe, una când și-a vândut piatra de la rinichi pe ebay pentru suma de 25.000 euro sau dolari, alta pentru că la o vârstă înaintată și-a luat zborul cu adevărat în cosmos, o experiență care s-a dovedit mult mai deprimantă decât zborul prin cosmosul de mușama din studiouri. La întoarcere a declarat: „My space trip felt like a funeral”. Totul în jur părea negru și mort. Fără superbeturi, biserici și Radio Europa care să te trezească din comă. Fără scenariști care să imagineze sute de aventuri într-un univers populat cu extratereștri făcuți pe măsura omului și, desigur, cunoscători ai limbii engleze.

De fapt, toate lucrurile pe care noi le recunoaștem, tot ceea ce pentru noi se încadrează în ceea ce numim „viață” este atât de „viu” pentru că trece constant de la o formă joasă de entropie la una mai mare. Evenimentele, fie ele cosmice sau evenimentele minuscule ale vieții noastre nu fac decât să deschidă „ușa” pentru creșterea entropiei. După cum explică același Carlo Rovelli: „Întreaga istorie a universului constă în aceste opriri și săriri peste creșterea cosmică a entropiei. Nu este nici rapidă, nici uniformă, deoarece lucrurile rămân blocate în bazine de entropie scăzută (de exemplu un morman de lemne până ia foc, un nor de hidrogen...) până când ceva deschide ușa pentru un proces care îi va permite entropiei să crească. Creșterea entropiei, la rândul său, va deschide alte uși prin care entropia poate să crească din nou. [...] Nu este adevărat, așa după cum se spune uneori, că viața generează structuri ordonate într-un anume fel, sau care diminuează local entropia: viața este pur și simplu un proces care degradează și consumă energia scăzută a alimentelor; este un proces de dezordonare auto-structurat, nici mai mult nici mai puțin decât în restul universului”. Universul, ne spune autorul, este asemenea unui pachet de cărți care se amestecă continuu, sau asemeni unui munte care se erodează cu încetinitorul. Iar timpul este doar felul în care ființele vii din această parte minusculă de univers interacționează cu câteva dintre variabilele lui. „Lucrurile în sine sunt doar evenimente care pentru o vreme sunt monotone.”

Dar și această monotonie este doar felul în care noi ne percepem și percepem ceea ce ne înconjoară. Boltzmann a arătat că diferența dintre trecut și viitor este doar o consecință a felului nostru încețoșat de a vedea. Când percepem o „ordine”, vedem de fapt doar o minusculă parte din continuul amestec al cărților universului. Dacă cineva ar putea vedea toate detaliile microscopice ale lumii atunci „caracteristicile curgerii timpului” ar dispărea. La fel cum culorile sunt doar felul nostru de a percepe lungimile de unde ale luminii, și timpul pare să fie doar felul în care noi percepem evenimentele, trecerea către un grad ridicat de entropie. Singurul lucru care a rămas încă „în picioare” după descoperirile fizicii din ultimele două secole este că universul este o „rețea de evenimente” și dacă este să le privim la scară cuantică, descoperim că ele nu au nevoie de timp sau nu sunt ordonate pe o linie newtoniană a timpului, și nici pe liniile distorsionate ale timpului relativ einsteinian. Dar ceea ce pot ecuațiile fizicii sau mașinăriile este inaccesibil corpurilor noastre supuse ritmurilor de tot felul. Dacă timpul există sau nu viețile noastre continuă la fel, măsurând, așteptând, acționând în vederea unui viitor, chiar dacă acesta este populat de mai multe necunoscute decât vrem să recunoaștem. Timpul este scurta noastră demonstrație de echilibristică între înainte și după noi.

Oana Pughineanu