În principiu, intelectualul
reușește destul de bine să se complacă prin jocurile hermeneutice, în care, cu
timpul devine expert, într-o lume al cărei scop este producția de justificări,
fie ele ancorate în sens sau ”non-sens” (ultimele funcționând după formula autorității
de coteț: ”e așa pentru că așa spun eu!”). De fapt, un exercițiu precum cel al interpretării obiectelor artistice ale
avangardei sau mai noile etici apicate îi ascut din ce în ce mai mult
capacităție ”formale” de a jumela sensul cu non-sensul, de a-l masca pe unul cu
celălalt într-un joc de acreditări și discreditări. Lumea re(a)dusă grație
mass-media și rețelelor de socializare la forma mai vechilor cabinete de
curiozități transformă exercițiul de interpretare în ceva foarte apropiat de
ceea ce este nevoit să facă iubitorul de artă în accepția lui Thierry de Duve.
Plimbându-se prin cabinetul de curiozități, cel ce dorește să le interpreteze
va fi cuprins de un ”sentiment al disensiunii”, de un ”sentiment al
nonasentimentului”. Asemeni iubitorului de artă ce se autodresează în vederea
înglobării în numele generic de artă, atât Cina cea de taină cât și Rahat de
artist 100% pur, la fel, privitorul cabinetului de curiozități va trebui să
includă cam tot ce vede în termenul de lume.
E un fel de a transforma disonanța cognitivă în habitus, un soi de nou
(non)sensus comunis postmodern. Totuși, când și când, intelectualul, dacă mai
dispune de o oarecare doză de sinceritate și e dispus să renunțe măcar pentru
câteva minute la fotoliul mental al textualității cu care construiește artificial
lumea va fi pălit (chiar nu găsesc un cuvânt mai potrivit) de unele apariții
din cabinetul de curiozități cu forța unui tsunami... adică cu forța a ceva
care se prezintă fără echivoc, cu și ca propria limită a interpretării. De
fapt, forța acestor apariții va șubrezi într-atât de tare lesnicioasa limită a
interpretării încât ea va plonja într-o scurtă și intensă revelație a
caracterului limitat al oricărei interpretări (oricât de stufoasă sau erudită
ar fi ea). Nici sensibilitatea artistică, nici un intelect mai răsărit și nici
mai rara capacitate de sinteză teoretică nu-i vor mai servi la mai nimic
acestui observator de curiozități. Extremele sublimului sau ale tâmpeniei îi
vor închide pentru puțin timp gura. Dacă a citit îndeajuns de mulți filosofi
francezi poate va putea bâgui ceva despre sublimul ascuns în orice tâmpenie și
tâmpenia ascunsă în orice sublim. Decantarea sau purificarea celor doi termeni
pare să fie, din motive de corectitudine politică, strict interzisă. Vânarea
unei tâmpenii 100% ar deveni ceva de genul uni caz penal. O lungă tradiție de
gândire ornamentică ce a discreditat aproape total adevărul-corespondență, îl
face incapabil pe vizitatorul cabinetului de curiozități să reziste în fața
acestor apariții devastatoare. Pentru câ îi este interzis (din motive
umanist-umanitare) să țipe ”Asta-i pur și simplu o tâmpenie!” sau, mai grav,
”Sunteți pur și simplu niște tâmpiți!”, după primul moment de șoc va reveni
cuminte la adevărul-coerență, interpretând ca la carte sau, în cazul în care e
”norocos”, evadând psihotic în simbol (alias estetic). Ambele variante
funcționează ca metode de a reduce disconfortul creat de ”sentimentul
disensiunii”. Și ca să dau un exemplu (acest intro nefiind decât pretextul
necesar pentru el) voi prezenta ultimul ”obiect artistic” care m-a plasat în
”sentimentul nonasentimentului”. Este vorba de un filmuleț care circulă de ceva
timp pe internet. Subiectul lui este o așa-numită serată Eminescu, mai precis
un anumit ”număr” din ceea ce pare să fie un veritabil teatru de revistă pe
post de serbare liceală. Dar ce se poate urmări mai exact în acest filmuleț?
Într-o sală de sport (utilizată pentru repetiții) în mijlocul unor liceeni ce
par destul de entuziasmați, trei adolescente din rândul lor execută un dans pe
”varianta muzicală” a poeziei ”O, rămâi”. Nu știu cum aș putea să descriu în
cuvinte melodia. Am oscilat mult între ”manea” (și nu pentru că melodia ar fi o
manea, ci pentru că ar merita să fie asociată cu toată forța peiorativă a
manelei) și ”un cântec de leagăn intonat de o mamă alcoolică”. Încă nu
m-am hotârît pe care din ele să o aleg. Oricum nu muzica este ingredientul forte, ci mișcările celor trei
adolescente care încearcă din răsputeri să copieze unduirile sexy ale vampelor
de pe Mtv, gen Beyoncé. Parcă aud indicațiile de regie: ”O, rămâi, râmâi la
mine – Fundul în afară! ... Te iubesc atât de mult - Sânii la vedere! Ale tare
doruri toate - Get down! Mai mult! Mai mult! Numai eu știu să le-ascult
- Put your hends up in the air like you don’t care!”. Că regia e încununată de succes stau mărturie
fluierăturile câtorva colegi care profită din plin de non-obligativitatea
adolescentului de a articula cuvinte sau propoziții cu
subiect-predicat-complement. Am un flash-back cu Elena Băsescu care îl lăuda pe
Emil Boc pentru că ”știe să editeze fraze întregi”. Și asta numai când
vorbește! Nici nu vă imaginați cum le editează în scris. Cu siguranță editarea
asta îl duce pe culmile atâtor ”succesuri”, în timp ce Elena Băsescu mai are de
învățat și își face ucenicia pe umilul post de europarlamentar ducând mai
departe gloria lui Gigi.
Nu mai insist asupra
argumentelor pe care le-am adus în alte articole care au vizat problema
tinerilor, a educației și a biopoliticii care îi aneantizează prin noi și noi
mecanisme de control. Vreau doar să atrag atenția asupra a ceea ce cred că va
constitui o ruptură între generații, între cele ”încă analogice” și viitoarele
generații ”digitalizate”. Între acestea nu va mai avea loc clasicul conflict,
cel pe care l-a evidențiat psihanaliza și care și-a găsit exprimarea cea mai
totală în Verdictul. Conflictul era
posibil datorită viziunii diferite pe care fiul paricid o avea față de lumea
legii pe care tatăl încerca să i-o transmită. Dar viziunile mai mult sau mai
puțin diferite care sfârșeau prin a fi mai mult sau mai puțin internalizate
vizau ceea ce Charles Taylor numește un ”orizont comun de semnificație”. Nu
numai că acest orizont a fost după cum s-a spus de nenumărate ori fărâmițat,
dar cred că o viitoare reconsturcție a lui, dacă e posibilă, nu îi va viza, nu
îi va include și pe ”analogici” sau ”încă analogici”, pe cei care mai cred în chip, corp și nume (nu pseudonim) ca și posibilitate a relației. Va fi un orizont
reconstruit pe baza și pentru animalul instrumentalizat de noile tehnologii.
Părinții din ziua de azi nu vor întâmpina o ”simplă” rezistență din partea
copiilor lor, ci vor fi oarecum excluși de un limbaj nou pe care nu au reușit
să și-l însușească la timp. Violența conflictului va fi înlocuită de chinul
atroce de a trăi în lumi paralele cu puține și fragile punți de legătură. Cam
tot atâtea câte sunt între Eminescu și Beyoncé.
