UN DECENIU LA TRIBUNA

“A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat” (Jurnalul fericirii)

1. Negarea

În ultimele săptămâni mi-au trecut prin minte mii de titluri pentru un editorial care ar trebui să vorbească despre o perioadă din viaţa Tribunei, o perioadă care se încheie acum şi care, în ciuda ideologiei & mitologiei lui life goes on, are pentru mine măreţia unei morţi (da, e un cuvânt prea tare, prea apocaliptic, dar oricare altul ar fi prea firav). Unele dintre ele sunau cam aşa: ”Calea de mijloc între <sinucide-te> şi <nu te pierde cu firea> ”, ”Figurile lui Koroviev”, "Micul Behemot care se credea Woland" “Misterioasa dispariţie şi reapariţie a lui Rimski”, “Cu un Boboc nu se face primăvară”. De câteva săptămâni nu fac altceva decât să aştept să trec prin cele 5 stadii descrise de Kübler-Ross, dar se pare că mai am mult până să ajung la PR-istica acceptare. Ba, mai mult, de câte ori mă gândesc la concursul de împrejurări (“conscurs de împrejurări”… sună atât de sinistru) care pecetluieşte sfârşitul acestei perioade, recad în etapa ”furie” şi nici exerciţiile peripatetice în compania unor persoane mai înţelepte decât mine nu par să ajute la ceva.

2. Furia

Ca un mic paranoic, un “om rău” în mica lui subterană mă răţoiesc la bannerele acestei lumi care reproduc acelaşi şi acelaşi discurs, în spatele atâtor ejaculări de culori calde: ”fii un fudul fără fudulii”. O.k., dar nici să mă enervez nu mai pot? Sau, şi mai bine, nici să ne enervăm nu mai putem? La urma urmei, suntem doar castraţi, nu decapitaţi. Până să ajungem pe bulgakoviana lună mai trebuie să mai dansăm la nişte baluri (mascate, se înţelege... cu fudulii de carton sau, în funcţie de posibilităţi, imitându-le cu fişicuri de monede, asemeni starurilor rock), să ne mai rumegăm cuvintele în meschine ”texte de plăcere”.

3. Târguiala

Să ne salvăm! Ca nişte intelectuali rasaţi ce suntem să facem exact ceea ce lumea se aşteaptă să facem! Vorba aceea: “viaţa este o afacere, indiferent dacă îşi socoteşte sau nu conturile”. Să ne conformăm trendului înlocuirii conştiinţei cu conformarea (Adoro e bun, dar numai ca citat). Reţeta e simplă: luăm o carte (dacă suntem mai rasaţi decât alţii, e recomandat să ascultăm şi ceva operă), ne cufundăm într-un fotoliu (nu răspundem cu săptămânile la telefon) şi folosim toate categoriile pozitive ale ideologiei (justificare, legitimare, integrare) pentru a ne obloji suferinţele post-castrare cu un mix de citate atent selecţionate şi plasate exclusiv estetic (repet! E foarte important! Exclusiv estetic!) între realitate şi reprezantare, aceşti domni Fanatiuk şi Sataniuk care nu ne dau pace. Câteodată o să ni se pară că parcă totul e prea meschin şi prea simplist... că mereu trebuie să alegem numai între ”a-i aranja pe alţii” sau ”a ne aranja”, că parcă suntem nişte fetiţe de pe Calea Turzii, dar puţin mai nesincere, puţin mai stridente, în ciuda tăieturii clasice a costumului sau a taiorului şi a pantofilor fără toc.

4.Depresia

Cu timpul începi să auzi mesajul timpului: eşti o Ană zidită zadarnic.

Zece ani. Imposibil de retrăit, inutil de condensat într-un pachet omagial care n-ar face decât să producă o literatură numai bună de contestat în stil ionescian. O literatură castrată şi castratoare (iar!), fabricând flori şi bocete de plastic. Zece ani şi miile lor de zile se învălmăşesc într-o scriptio continua la care fiecare după memorie şi putere îi adaugă un index personal. O scriptio continua pe care nu o poţi citi decât dacă o şti dinainte, şi nu o poţi şti decât dacă o citeşti. În indexul meu personal, în mica mea trusă de producere a unei realităţi selective, de lucruri care stăruie fără exasperarea naşterilor şi morţilor repetitive ale aceluiaşi care se întoarce ca fiind exact acelaşi, câteva lucruri ies în evidenţă şi se impun cu forţa unicului ritual păgân permis timpurilor moderne: o nostalgie corozivă, vecină cu sindromul Cotard. Cuget, deci exist. Îmi amintesc, deci am fost. Nimic din ce este nu mă mai poate convinge că sunt. Depresia asemeni unei feline silenţioase e deja aici, în eternul acum, moment paralizant în care maşinăria intelectuală nu mai poate prelucra pe bandă timpul, nu-l mai poate îmbânzi cu false argumente ontologice, fabuloase jocuri fort-da între existenţă şi concept. Cu greu te întorci la indexul memoriei scris dintru început şi cu o viclenie aproape divină, în braille. Indexul în luptă cu orbirea. Indexul în luptă cu ochii închişi. Indexul ca un near death expirience ce comprimă timpul. Revezi din cei 10 ani lucrurile care rezistă corzivităţii nostalgice şi depresive: revezi cum exact pe data de 1 martie 2003 ai intrat într-o cameră cu vedere spre centrul centrului, cu mobila neagră, cu fotoliile în care te afundai confortabil ca într-un sicriu căscat, auzi exact vocea copilărească cu care i-ai spus pentru prima dată “tu” unui coleg, îţi aduci aminte cum te-au torturat foile unui volum îndepărtat de poezie de-a lui Ştefan care ştie prea multe, stă în Mănăştur şi coboară câteodată pe la noi şi pe la el, în Insomnia. Îşi aruncă privirea la fel cum călăuza îşi arunca piuliţele. Dacă te nimereşte devii instantaneu o grămadă dezarticulată de culori clujene. Mai aud încă gama variată de tonuri folosite de Claudiu la şedinţe (“decât NU!”), un soi de etern neresemnat “cetăţean amărăştean”… Kăfkuţa faţă cu reacţiunea “noutăţilor noi”. Prezenţa tăcută a lui Pavel (keep calm & oameni şi melci) şi hâtrul sau enervatul “o rog pe domnişoara să mă scuze” al domnului Sucală. Meşteşugul cu care Ovidiu Petca se mişcă, de parcă ar da o lecţie de cumpătare. Domnul Ilea, un abătut ferm, pe care mi-l închipui mereu corectând şi recorectând lângă un samovar dostoievskian. Aurica şi Geta şi poveştile noastre năstruşnice ca săriturile unor fetiţe pe şotron. Ştefan şi Virgil de la tehnoredacţie, o planetă în eternă revoluţie. Alexandru Vlad, un Van Gogh.Virgil Stanciu, o seninătate elegantă. In Pop, o sobrietate de arabesc într-o mare de poezie dadaistă. Ion Mureşan sau plăcerea puţin perversă de a privi o explozie anunţată şi totuşi mereu surprinzătoare. Ovidiu Pecican, un soi de vitalism italian pentru care nu există capăt de lume. Râsetele lui Irina Petraş care n-are frică de moarte şi dacă i-ar bate vreodată la uşă îmi închipui amuzată cum i-ar găsi un rost, i-ar da ceva de făcut, ar pune-o la birou şi i-ar da de citit. Petru Poantă şi-al lui mereu surprinzător : « fii măi serioasă » rostit cu candoarea unei timidităţi ascunse. Radu Ţuculescu care poate fi vesel chiar şi înaintea unei operaţii de dinţi, ba ma mult, care ar putea să te înveselească şi înaintea unei operaţii de dinţi. Horea Lazăr : atât de subtil, un manifest viu împotriva poltroneriei. Oleg Garz, un Paganini care-l visează pe John Cage (sau invers). Horea Ursu, un asediat fără Vienă. Ion Vartic, inteligent pierdut între model şi oglindă, suprapunând încă conştiinţa cu dorinţa, sofisticat ca un Des Essientes pe care-l admiri aproape cu invidie. Doina Cetea, prea răbădătoare cu uniunea spiritelor în ebuliţie. Ruxandra Cesereanu, un soi de icoană bizantină repictată de Klimt. « Toate bune », mereu bune a lui Adrian Popescu. Vlad care nu e numai « dispars », ci şi un soi de salvat nerecunoscător, care crede totuşi în nemurirea sufletului şi în curcuma, trăind într-un road movie imposibil. Alex şi vechile noastre “hăhăieli” (cf. Claudiu) cu Anca Haţiegan. Şi eu printre toţi ca un poster demotivaţional ambulant.

Pe domnul Danciu l-am lăsat la urmă pentru că despre el mi-e cel mai greu să vorbesc. A devenit deja proverbială spusa lui: “nu te pierde cu firea”. Şi nu e doar o vorbă aruncată în vânt. Domnul Danciu e un veritabil stoic dincolo de orice închipuire postmodernă, o demonstraţie pe viu că se poate trăi şi fără umori, că totul, absolut totul “porneşte de la cap”, un instrument prin excelenţă anti-glossy, anti-isterie, anti-confuzie, anti-conflicte inutile, anti-birocraţie, anti-snobism cultural împachetat în cv-uri pe cât de lungi pe atât de mincinoase, anti-“diversitate, dar să fie vandabilă”. Capul e instrumentul “preocupării de sine”, în sesnul originar, socratic, de “a veghea asupra a ceea ce gândim” şi a nu căuta egoist şi în acelaşi timp, impersonal, desfătări şi reuşite acolo unde toţi le găsesc. Domnul Danciu a fost şi este o prezenţă pe cât de discretă pentru standardele show-bussinesului industriei culturale, pe atât de pregnantă pentru susţinerea unei substanţialităţi culturale care s-a manifestat nu numai în vegherea propriilor gânduri, ci şi prin menţinea revistei Tribuna în viaţă înainte de angajările de redactori din 2003 şi, mai apoi, în deceniul care a urmat. Pentru cine a avut ochi de văzut şi urechi de auzit, domnul Danciu a devenit un maestru. O raritate, într-o lume de leaderi papagali.

5.Acceptarea 

“… cele douăsprezece verigi cauzale provin reciproc unele din altele, alcătuind un cerc închis, fără început sau sfârşit. Astfel ignoranţa dă naştere motivaţiei şi aceasta, în serie, cunoştinţei, numelui-şi-formei, celor şase simţuri, trăirii simţurilor, poftei, egoismului, devenirii, naşterii, bătrâneţii şi morţii, care din nou nasc ignoranţa.” (Alan Watts, Calea Zen).

                                                                                                          Oana Pughineanu

Lumea la 35 de ani fără câteva zile

Proiectul acesta, al ”lumii”, mă bântuie de vreo 2 ani. În urmă cu 730 de zile el părea mai realizabil... Forme diverse de energie, aproape niciodată susținute de entuziasm mă propulsau câteodată în lupta iluzorie cu ceasul morții care, o știm deja, bate întotdeauna înaintea ceasului adevărului. Un transfer, sau mai degrabă o transsubstanțiere sinistră începea să se înfiripe fără voie în mintea mea. Dacă ar fi să explic cumva acest proces aș prelua o minunată expresie a lui Canetti, dar cu o modificare: ”negrul de oameni” s-ar transofrma în ”negru de litere”, sau ”negrului de oameni” i s-ar alătura un ”negru de litere”, trecute parcă totate prin școala grecilor care se temeau de cumplita lor putere de a încifra întru uitare: ”Ele, de fapt, prin aceea că ne scutesc de exersarea memoriei, vor produce uitarea în mintea celora care le-au învățat ca unii care, încrezându-se în scris, își vor aminti cu ajutorul acelor semne exterioare, și nu de la sine, printr-o strădanie a lor, interioară”. Socrate nu face decât să intensifice această îngrijorare lansată de mitul lui Thot: ”tu ești înclinat să crezi că ele vorbesc ca niște ființe gânditoare”. Ca niște ființe... Nu are rost să revenim la istoriile binecunoscute ale esenței și aparenței sau la metoda iluministă de a produce un ”de la sine” ce se străduiește să stăruie tocmai prin semnele exterioare. E un mit al educației al cărui exemplară năruire și-a găsit epitaful în cuvintele lui Lipovetsky: ”modul nostru de a trece de la natură la cultură e consumul”. Adică: modul nostru de a trece de la natură la cultură e incultura, acultura sau ”culturalizarea culturii” (Baudrillard). Cum aș fi putut să transmit ”Lumea la 33 de ani” sustrăgându-mă totalei eficiențe a culturalizării culturii? Simpla apariție, nu numai în forma publicistică, ci chiar apariția literelor electronice din vidul alb al paginii de pe ecran participă deja la totalitarismul magic al culturalizării, al trimiterii culturale, al ambientului călduț de magazin decorativ. Nu puteam să scap nici de izul revolut al unei filosofii existențialiste: cum să te transmiți fără să devi o parte a propriului CV? ”Lumea la 33 de ani” trebuia să fie demnă de rezonanța cristică a cifrei... cel puțin pentru mine. Trebuia să lase pe papilele cititorului același gust metalic pe care mi le lăsau rarele constatări la care mă hazardam în zilele cu soare: că obișnuința (harnica gospodină proustină) a devenit nostalgie înainte de a deveni realitate, că răsăritul soarelui s-a transformat într-o comemorare isterică a camerei mele, că timpul s-a zaharisit, că spațiul a crescut ca o unghie moartă, că maturitatea se consumă asemeni unei parazitoze halucinogene pentru că n-aș putea niciodată, din lipsă de testosteron, să-mi transform eșecurile etice în eșecuri morale și n-aș putea niciodată, din lipsă de sfințenie să-mi transform eșecurile morale în eșecuri etice, că până și asta nu-i decât un mecanism vanitos la fel de eficient ca orice rețea de neurotransmițători.

Trebuia să-l port pe cititor în mine, să-l pălmuiesc și să-l sufoc, să-l otrăvesc ca pe un Rasputin, iar el să reziste ca un personaj de desene animate. Să fim eu și el una, asemeni tautologiilor tangențiale ale lui a fi sau a nu fi. Ale lui a fi și a nu fi. Ale lui a fi cu a nu fi. Ale lui a fi ca a nu fi. Fără deveniri, fără oboseli și mai ales fără ipocrizia de a le numi pe ultimele cu numele primelor. Pe drumul de la BCU la Tribuna și invers, i-aș fi arătat zilnica eternitate a frunții bătrânei lipită de geam, privirea ei de reptilă dispărută acum milioane de ani, dar replasată în fiecare secundă de către Dumnezeul rău într-un bibelou absurd numit cu cruzimea egală a oricărei arbitrarietăți lingvistice ”corp”. Când clipește pot să jur că scoate un păcănit. Motivat.

                Toate acestea și multe alte atrocități de zile cu soare s-ar fi dorit împărtășite. Dar m-am pierdut sau m-am complăcut și impersonalul sublim al lui ”s-ar fi dorit” a devenit al meu în mod pervers. Mi-ar trebui perseverența lui Iov pentru a ieși din ”negrul de litere” personalizate în vederea consumării, ”negrul de litere” ieșit din mașina de tocat carne a lacrimilor neuscate ale scriitorului care nu poate ”spune bine mediocrul”. În 730 de zile n-am reușit să-l transform pe Iov în comis-voiajorul imortal mult așteptat, în comis-voiajorul ”reprodus mecanic” în mii de măști poetice, care ia ochii lumii scoțînd din geantă, din coala de hârtie, din gură, mostre reprezentative pentru lucrurile pe care odată le-a avut și care ”Domnului nu-i sunt de folos”. Numai că în 730 de zile s-a consumat toată vremea în care să te naști, deși ne naștem, toată vremea în care să mori, deși murim, vremea să smulgi ce ai cules, deși culegem și vremea să ucizi, deși ucidem... vremea să vindeci, să dărâmi, să zidești, deși... pentru lacrimi, pentru râs, pentru bocet, pentru joc, deși... să împrăștii, s-aduni, -mbrățișării, singurătății, deși... să cauți, să pierzi, să strângi, să spulberi, să sfâșii, să îmbini. Să taci, să vorbești. Iubire, ură, luptă, pace. ”Nu te pierde cu firea”. Fără de vreme încerc să fac lumea să dureze. La 35 de ani fără câteva zile. 

Eminescu & Beyoncé

În principiu, intelectualul reușește destul de bine să se complacă prin jocurile hermeneutice, în care, cu timpul devine expert, într-o lume al cărei scop este producția de justificări, fie ele ancorate în sens sau ”non-sens” (ultimele funcționând după formula autorității de coteț: ”e așa pentru că așa spun eu!”). De fapt, un exercițiu precum cel al interpretării obiectelor artistice ale avangardei sau mai noile etici apicate îi ascut din ce în ce mai mult capacităție ”formale” de a jumela sensul cu non-sensul, de a-l masca pe unul cu celălalt într-un joc de acreditări și discreditări. Lumea re(a)dusă grație mass-media și rețelelor de socializare la forma mai vechilor cabinete de curiozități transformă exercițiul de interpretare în ceva foarte apropiat de ceea ce este nevoit să facă iubitorul de artă în accepția lui Thierry de Duve. Plimbându-se prin cabinetul de curiozități, cel ce dorește să le interpreteze va fi cuprins de un ”sentiment al disensiunii”, de un ”sentiment al nonasentimentului”. Asemeni iubitorului de artă ce se autodresează în vederea înglobării în numele generic de artă, atât Cina cea de taină cât și Rahat de artist 100% pur, la fel, privitorul cabinetului de curiozități va trebui să includă cam tot ce vede în termenul de lume. E un fel de a transforma disonanța cognitivă în habitus, un soi de nou (non)sensus comunis postmodern. Totuși, când și când, intelectualul, dacă mai dispune de o oarecare doză de sinceritate și e dispus să renunțe măcar pentru câteva minute la fotoliul mental al textualității cu care construiește artificial lumea va fi pălit (chiar nu găsesc un cuvânt mai potrivit) de unele apariții din cabinetul de curiozități cu forța unui tsunami... adică cu forța a ceva care se prezintă fără echivoc, cu și ca propria limită a interpretării. De fapt, forța acestor apariții va șubrezi într-atât de tare lesnicioasa limită a interpretării încât ea va plonja într-o scurtă și intensă revelație a caracterului limitat al oricărei interpretări (oricât de stufoasă sau erudită ar fi ea). Nici sensibilitatea artistică, nici un intelect mai răsărit și nici mai rara capacitate de sinteză teoretică nu-i vor mai servi la mai nimic acestui observator de curiozități. Extremele sublimului sau ale tâmpeniei îi vor închide pentru puțin timp gura. Dacă a citit îndeajuns de mulți filosofi francezi poate va putea bâgui ceva despre sublimul ascuns în orice tâmpenie și tâmpenia ascunsă în orice sublim. Decantarea sau purificarea celor doi termeni pare să fie, din motive de corectitudine politică, strict interzisă. Vânarea unei tâmpenii 100% ar deveni ceva de genul uni caz penal. O lungă tradiție de gândire ornamentică ce a discreditat aproape total adevărul-corespondență, îl face incapabil pe vizitatorul cabinetului de curiozități să reziste în fața acestor apariții devastatoare. Pentru câ îi este interzis (din motive umanist-umanitare) să țipe ”Asta-i pur și simplu o tâmpenie!” sau, mai grav, ”Sunteți pur și simplu niște tâmpiți!”, după primul moment de șoc va reveni cuminte la adevărul-coerență, interpretând ca la carte sau, în cazul în care e ”norocos”, evadând psihotic în simbol (alias estetic). Ambele variante funcționează ca metode de a reduce disconfortul creat de ”sentimentul disensiunii”. Și ca să dau un exemplu (acest intro nefiind decât pretextul necesar pentru el) voi prezenta ultimul ”obiect artistic” care m-a plasat în ”sentimentul nonasentimentului”. Este vorba de un filmuleț care circulă de ceva timp pe internet. Subiectul lui este o așa-numită serată Eminescu, mai precis un anumit ”număr” din ceea ce pare să fie un veritabil teatru de revistă pe post de serbare liceală. Dar ce se poate urmări mai exact în acest filmuleț? Într-o sală de sport (utilizată pentru repetiții) în mijlocul unor liceeni ce par destul de entuziasmați, trei adolescente din rândul lor execută un dans pe ”varianta muzicală” a poeziei ”O, rămâi”. Nu știu cum aș putea să descriu în cuvinte melodia. Am oscilat mult între ”manea” (și nu pentru că melodia ar fi o manea, ci pentru că ar merita să fie asociată cu toată forța peiorativă a manelei) și ”un cântec de leagăn intonat de o mamă alcoolică”. Încă nu m-am hotârît pe care din ele să o aleg. Oricum nu muzica este ingredientul forte, ci mișcările celor trei adolescente care încearcă din răsputeri să copieze unduirile sexy ale vampelor de pe Mtv, gen Beyoncé. Parcă aud indicațiile de regie: ”O, rămâi, râmâi la mine – Fundul în afară! ... Te iubesc atât de mult - Sânii la vedere! Ale tare doruri toate - Get down! Mai mult! Mai mult! Numai eu știu să le-ascult - Put your hends up in the air like you don’t care!”. Că regia e încununată de succes stau mărturie fluierăturile câtorva colegi care profită din plin de non-obligativitatea adolescentului de a articula cuvinte sau propoziții cu subiect-predicat-complement. Am un flash-back cu Elena Băsescu care îl lăuda pe Emil Boc pentru că ”știe să editeze fraze întregi”. Și asta numai când vorbește! Nici nu vă imaginați cum le editează în scris. Cu siguranță editarea asta îl duce pe culmile atâtor ”succesuri”, în timp ce Elena Băsescu mai are de învățat și își face ucenicia pe umilul post de europarlamentar ducând mai departe gloria lui Gigi.

                Nu mai insist asupra argumentelor pe care le-am adus în alte articole care au vizat problema tinerilor, a educației și a biopoliticii care îi aneantizează prin noi și noi mecanisme de control. Vreau doar să atrag atenția asupra a ceea ce cred că va constitui o ruptură între generații, între cele ”încă analogice” și viitoarele generații ”digitalizate”. Între acestea nu va mai avea loc clasicul conflict, cel pe care l-a evidențiat psihanaliza și care și-a găsit exprimarea cea mai totală în Verdictul. Conflictul era posibil datorită viziunii diferite pe care fiul paricid o avea față de lumea legii pe care tatăl încerca să i-o transmită. Dar viziunile mai mult sau mai puțin diferite care sfârșeau prin a fi mai mult sau mai puțin internalizate vizau ceea ce Charles Taylor numește un ”orizont comun de semnificație”. Nu numai că acest orizont a fost după cum s-a spus de nenumărate ori fărâmițat, dar cred că o viitoare reconsturcție a lui, dacă e posibilă, nu îi va viza, nu îi va include și pe ”analogici” sau ”încă analogici”, pe cei care mai cred în chip, corp și nume (nu pseudonim) ca și posibilitate a relației. Va fi un orizont reconstruit pe baza și pentru animalul instrumentalizat de noile tehnologii. Părinții din ziua de azi nu vor întâmpina o ”simplă” rezistență din partea copiilor lor, ci vor fi oarecum excluși de un limbaj nou pe care nu au reușit să și-l însușească la timp. Violența conflictului va fi înlocuită de chinul atroce de a trăi în lumi paralele cu puține și fragile punți de legătură. Cam tot atâtea câte sunt între Eminescu și Beyoncé.