THE ARTIST IS NOT PRESENT

   Stafia artei bântuie Europa în moduri mai variate și mai ”nerușinate” decât își închipuia Beuys în 1965 cu ocazia performanceului How to Explain Pictures to a Dead Hare (Cum să explici picturile unui iepure mort). Deși se descria ca fiind un om al cuvintelor, se arăta suspicios în privința intelectualizării gândirii (”intellectualizing can be deadly to thought”). Probabil intelectualizarea, dacă este să gândim arta în clișeele vitaliste sau chiar conceptualiste, nu-i folosește artistului, dar cu siguranță este unica șansă de a face față stafiei artei când vine vorba de critic și aparatul curatorial. Nu doar artiștii se joacă în ziua de azi cu simulacrele, copiile, remakeurile sau, după exemplul lui Maurizio Cattelan, chiar cu mecanismele pieței de artă, ci muzeele și inițiativele lor, devin o fabrică de simulacre, uneori bazate 100% pe ignoranța spectatorului/clientului și pe nevoia de senzație. După ce anii trecuți s-a prospectat piața cu expozițiile gen ”Klimt experience” sau ”Van Gogh experience” (în care nu există nicio piesă din opera artistului pomenit în titlu, ci doar o imersiune în niște reproduceri extrem de proaste calitativ, proiectate pe pereții unei biserici, după cum a fost cazul Klimt experience din Florența) Parisul intră din nou in ”avangarda” tehnologică-artistică construind un întreg muzeu ”digital” care reproduce picturi ale secolului XX, un fel de amusement park de culori și referințe culturale reduse la esența unui brand. Klimt, Schiele, Coca-Cola, Lavazza, în ordinea spațială a expunerii. Parcul de distracții, Bar, Ghift Shop.

Există însă și ”case mai mari” care folosesc aceleași principii, dar simularea deși la fel de penibilă pare să aibă mai mult ștaif dacă se numește Marina Abramović, The Cleaner (Palazzo Strozzi, Firenze, 21 sept. 2018 – 20 ian. 2019) și se dorește a fi o retrospectivă dedicată artistei ”bringing together some 100 artworks by the artist, offering visitors an overview of the most celebrated works in her career stretching from the 1960s to the 2000s with videos, photographs, paintings, objects, installations and the live re-performance of her celebrated performances by a group of performers specifically selected and trained for the show.” În cazul de față, provocarea pentru muzeu a fost mai mare decât în cazul unor picturi de secol XX. A reproduce performanceurile a devenit, desigur, un nou performance, și dacă ar fi să-i dau alt nume expoziției ar fi cu siguranță The artist is not present (făcând aluzie la celebrul performance al Marinei, The Artist is Present, în care artista privea în ochi vizitatorii care se încumetau să sta față în față cu Sfinxul). Performanceurile devenite expoziție iau uneori forma unor îngrămădiri de deșeuri, cum e cazul Rhythm 0 (1974, Napoli) devenit o masă pe care sunt expuse obiectele pe care vizitatorii puteau să le folosească într-o interacțiune, devenită violentă, cu corpul nud al artistei. Performanceul The lips of Thomas (tot violent și masochist la vremea lui) s-a transformat într-o cruce de plastic, în loc de gheață, pe care desigur, nu-și mai dădea duhul artista, ci câțiva neuroni ai vizitatorilor deveniți artiști (conform noii credințe a Marinei din filmul documentar făcut în Brazilia). În topul butaforiilor aș așeza resturile performanceului Balkan Baroque (Bienala din Veneția, 1997) unde artista stătea pe un munte de măruntaie de vită sângerânde pe care le spăla în timp ce cânta muzică populară auzită în copilărie. Retrospectiva aseptică a performanceului este un munte de măruntaie de plastic, iar în locul artistei o plasmă rulează înregistrarea performanceului inițial.

   Pe lângă alte obiecte de cult cu care privitorii interacționau extatici, cireșele de pe tort mi s-au părut „repetițiile” A living door for the Museum (un performance în care Marina și Ulay stăteau goi la intrare făcându-i pe vizitatori să nu poată intra fără a se atinge de corpurile lor nude. În varianta de la Palazzo Strozzi ”ușa” cu cei doi performeri goi era plasată în mijlocul unei încăperi, transformând performanceul într-o butaforie a alegerii, din moment ce puteai ocoli falsa intrare, devenită bibelou) și sus numitul The Artist is Present (în locul Marinei, vizitatorii puteau privi un tânăr hipster bărbos roșcat ales parcă special pentru a încarna toate clișeele acestei ”subcoolturi” mainstream).

   Cu siguranță, mai interesanți decât obiectele erau privitorii, unii dintre ei pozând sau chiar trăind un extatism al interactivității cu încarnările corporale ale Marinei (tineri performeri care s-au plans, de altfel, de plata de mizerie primită) și coada de la ghift shop mult mai lungă decât cea de la intrare. Ghift shopul nu este doar locul unei maxime relaxări, în care vizitatorii își pierd încordarea mentală specifică iubitorilor de artă, revenind la lumea obiectelor devenite recogniscibile prin minunea atribuirii unui preț (o formă de transsubstanțiere pe care o găsim în dicționarele de specialitate la ”commodification” sau ”appropiation”), ci el devine un soi de poartă stelară între două lumi (de alfel, din ce în ce mai similare), cea a ”experienceului” și restul. În cazul retrospectivei The Cleaner, probabil însăși astista ar simți nevoia să treacă prin această poartă fără de care nimeni nu mai poate ieși din ”sine însuși”. Dar probabil la senzația de lipsă de limită între o experiență și alta contribuie însăși Florența, devenită o combinație de muzeu și parc de distracții în aer liber (vitrinele marilor firme întrecându-se și probabil câștigând detașat în ”competiția” cu galeriile de artă. A se vedea noua colecție de genți Louis Vuitton, realizată în colaborare cu Jeff Koons, numită The Masters Collection și care permite fiecărei deținătoare de capital să aibă un mic Monet sau Klimt la purtător, poșetele reproducând, ați ghicit, tablorui din secolul XX).

  Criticii de artă încearcă din timpuri deja imemoriale să se adapteze noilor tipuri de copiere mimetică sau non-mimetică a lumii sau artei sau a ceea ce stă între. Fie că îl numesc ready made, remake, simulacru, repetiție sau revitalizează chiar trompe-l'œil-ul, nimic nu pare să țină piept acestui val de... să-i spunem realism. Elio Grazioli vorbește de arta ca proces ”infrasottile” pornind de la un termen duchampian, care s-ar sustrage unor serii de opoziții precum artă-non artă. ”Infrasubtile” sunt praful, umbrele, fumul, întrzierea sau graba... O mulțime de artiști (John Cage, Alighiero Boetti, Bruce Nauman ca să nu mai vorbim de seriile sau filmele lui Warhol) ”fac să apară lucrurile imperceptibile”. În cazul The Cleaner, lucrul imperceptibil este chiar timpul (timpul scrus de la realizarea performanceurilor), și dacă ar fi să acord prezumția de nevinovăție pieței artistice specializată pe branduri, aș adăuga ironia repetiției, o iluzie mentală de care fanii experiențelor nu se mai pot detașa. Madlena din ”experiență” funcționează ciudat: experiența este originalul chiar dacă copiază un eveniment din trecut. De fapt, nici nu mai e nevoie de un trecut. În termenii lui Latour am putea spune că experiența (retrospectiva, în cazul de față) este un eveniment în care actorii există doar în măsura relațiilor și alianțelor pe care le pot menține. ”Un actor sau eveniment e cu atât mai real cu cât este mai conectat”. În cazul de față rețeaua o constituie brandul Marina Abramović,, iar actorii-vizitatori se conectează la rețeaua de simboluri din care este constituit brandul (timpul brandului este un prezent imemorial, și orice gest adăugat e o origine și un remake în același timp).

  În ceea ce privește termenul cel mai potrivit de aplicat (între repetiție, copie, simulacru, eveniment ifrasubtil etc.) îmi aduc aminte de controversele ”brillo box”. Danto susținea că e vorba de o simulare care întoarce pe dos ideea de ready-made (”ceea ce face diferența între o cutie Brillo și o operă de artă care constă într-o cutie Brillo e doar o concepție despre artă”). Alți critici, precum Bertrand Rougé consideră că este vorba despre un trompe l'oleil, ”o operă care ia locul realității, și nu ca în cazul ready madeului, o realitate care ia locul operei”. Trecem peste întrebarea Cum poate fi reprodus un performance? (în fond el a fost reprodus, fiind recogniscibil în absența cunoașterii) pentru a sări la Ce poate fi reproducerea unui performance? Cred că e momentul în care critica s-ar putea transforma în koan după modelul Suzuki Roshi care fiind întrebat dacă un copac căzut în pădure face zgomot în caz că nu îl aude nimeni a răspuns: "Nu contează". În fond a răspunde întrebării, în orice mod, nu este decât modalitatea de a întări și înmulți plasa de relații care permit supraviețuirea trinomului artist-muzeu-vizitator. Copacul însă (obicetul expus sau expereința lui) rămâne indiferent. Obiectul devine, mai nou, iepurele mort și nu publicul care datorită modei interactive e învățat să umple experiența cu ce dorește sau ce poate el, fie și cu simpla lui prezență senzorială.

Oana Pughineanu

x

x

Rețeaua de socializare

Femeie. 39 ani. Don't show my location. Don't show my pictures. Stă cu picioarele sprijinite de mașina de spălat. Face des cafea pentru că îi plac doar primele două înghițituri, fierbinți, iar cât timp cana e pe masă pare să fie în regulă. La fel cum alții par cu audi sau ochelari cu ramă groasă neagră, ea pare cu cana de cafea. Se ferește să adauge contextul, restul, umplutura de până la marginea bucătăriei. În jur, se străduie să îngrămădească mult aproape nimic minimalist. Astfel, lângă cană nu sunt nici cărți, nici pixuri, nici resturi de pizza. E preocupată de ștergerea urmelor, a probelor. O irită să-și vadă picioarele, sau cutiile goale de electrocasnice de pe dulap care lasă o dâră de clarobscur pe blatul niciodată perfect lustruit. Membrele, umbrele și firimiturile de biscuiți sunt probe. Poate fi prinsă cu ele, îndesată în plasa relațiilor sociale sau chiar într-o cultură organizațională. Și în viața reală, și în tinder, fb, instagram acționează la fel. Acolo, folosește pe post de cană de cafea propria-i față, o evidență confuză. Altfel, riscă uneori să par veselă, copilăroasă, genul ”ai fi bună de o excursie la munte”. Ar vrea ca avatarul ei să fie suma unor părăsiri antiseptice. Să semene cu un instrument vechi de chirurgie într-o expoziție. Un fierăstrău sau un forceps cu patina timpului, atât de îndepărtat încăt să poată fi pus pe o poliță în bucătărie, sau chiar utilizat la tăierea pâinii într-un mod vintage și totuși modern, funny. Pentru că nu poate folosi cu aceeași îndemânare mâna stângă face scroll și slide to left cu dreapta, ceea ce duce la a nu bea cafeaua la timp, duce la a pierde gurile fierbinți. Prin urmare, întodeauna o stare de ușoară iritare se produce de câte ori lasă jos telefonul pentru a nu pierde gurile fierbinți, sau de câte ori, inevitabil, le pierde, fiind prinsă în banda rulantă a alunecării spre stînga, mecanic, ca în ronțăitul de pringels până la ultima bucată sau ca în scoaterea sâmburilor de cireșe, spargerea nucilor, pisarea castanelor.

Duminicile încearcă să le facă să semene cu un program. Cel mai mult i-ar plăcea să poată reconstrui ziua unui pensionar care a dus o viață foarte ordonată. Orele de trezit, culcat, lucrurile puse în același loc, problemele de amplasare strategică în ierarhie provocate de apariția unei fotografii cu un nou nepot, păstrarea în aceeași ordine a lanțului de îngerași din vitrină, așezarea staniolurilor într-o cutie de condimente. Ideală ar fi rutina unui pensionar japonez, dar pare o întreprindere dificilă având în vedere că nu poate nicicum scăpa de unele improvizații cum ar fi un rest de material atârnat pe geamul de la bucătărie, un colț de vană dezaxat, lipsa mobilierului pe hol, șalurile îndesate în niște cutii sau cărțile pe care oricum le mută mai prezintă ceva dintr-o bibliotecă locuită. Totul este, desigur, în contrast cu spațiul mic, un accesoriu lipsă, spre exemplu, la un pensionar din zona Denenchofu. Pentru a masca totul, tensiunea dintre peretele colorat de cotoare și lipsa spațiului, două fotolii pară în culori țipătoare sunt mereu gata de acțiune. Pot fi luate de gît și mutate, zdrobite de oricâte ori sub propria greutate. Aplanarea tensiunii este vitală pentru evitarea oricărei forme de decentrare, gen formă-fond, corp-trup, corp-minte, minte-minte, piele-piei, trup-minte de stinge, phantastiq-phanatique, ce-cum, cum-cec, bcr-brd, rds-rcs etc-şamd. Într-o grea opacitate funcțională singurul element de decor licit este o epuizare rar afișată. Fotoliile, însă, rămân piesa de rezistență pentru o mai bună fluidizare a înghesuielii în care chiar și un simplu sărut pe umăr devine o declarație de război. Nici nu se pune problema ca două persoane să traversese simultan peronul dintre blat și masa din bucătărie.

Dinspre neoanele vineţii de după geam fluidizarea dă năvală sub forma unor panouri publicitare înfăţişând mobilă din lemn, mobilă din trup (Artis) sau, mai simplu, mesaje care după o anumită vârstă nu mai pot fi pe deplin aduse la conştiinţă: „cel mai tare meci, chiar la tine în sufragerie” sau ”cele mai tari meciuri, chiar la tine în sufragerie”, însoțite de un cap de cățel cu bască. Nu poate ține minte ce este la singular sau la plural, iar această calitate și-a dobândit-o după un lung exercițiu duhovnicesc și confesional, în care fiecare mărturisire a adus-o mai aproape de unirea cu pata de apă pe care vrea să o șteargă dar nu-și mai aduce aminte unde a căzut, e deja uscată.

Cana Big Boss din care bea cafeaua are în loc de toartă un braț de culturist care lasă să-i alunece pe bicepși perfect două degete. Nici mai mult, nici mai puțin. Este un element disonant în măsura în care s-ar putea să fi fost folosit într-un decor de film gen anii 80, Top Gun, Cocktail sau O viață ca-n filme. Degetele strecurate printre mușchii de ceramică s-ar fi încadrat într-o listă de mici obscenități acceptate cultural, datorită demascării lor în culegeri de media literacy și convingerii la modă pe alocuri în acele vremuri bântuite de Mendebil, că două degete în orificiul îngăduit de mușchi trimit la altceva, de obicei, o tensiune între actorii sociali prinși în cronologia obstacol-dorință sau în varii forme de percepție greu digerabile, o viață în suburbii sau în centru, rujuri roșii aprins demodate, pantofi cu toc otter colecționate sub pătuțul copilului, lumina lacrimilor filmată dintr-un anume unghi conectat la cea mai bună dintre lumile posibile. În general, artiștii care pătrund la ea nu observă acest mic cilindru de disonanță, ci îl preiau în filosofia eco și cronologia orizontală dorință-dorință. Mușchii sunt mușchi. Degetele în gaură sunt degete în gaură. Oterii sunt o colecție de bluze negre și albe, cu tentă androgină și o listă cu lucruri de făcut în timpul curei de slăbire. Participarea la anumite lansări de carte și conferințe. Câteva scopuri ascunse, obținerea iluminării și păstrarea proprietăților necontaminate.

Întâlnirea. Don't show my location. Don't show my pictures. Bărbat. 39 ani. 1,83. Ochi verzi. Portar. Pe stucatură stă prinsă lampa cu prețul rămas lipit. ”40 LEI” pe o etichetă portocaliu fosforescentă face lumină între becuri. În apartament nu mai este curent, caloriferele au fost vândute, chiuveta de la baie e spartă, butelia terminată. Tricoul cu bufniță stă pe pat. Cărțile stau pe pat. Așa-da-așa-nu-stă pe pat. Fierul de călcat stă pe pat. Pijamaua fostei prietene stă pe pat. Pijamaua ei stă pe pat. Lumânările stau pe pat. Rigla și degetele stau pe pat. Două capace de ciuc stau pe pat. Ei stau pe pat. Prosoapele stau pe pat. Coapsele stau pe pat. Paharele de cafea și o halbă stau pe pat. Ridică-te puțin că mă sufoci stă pe pat. Pastilele antițânțari stau pe pat. Genunchii stau pe pat. Telefoanele stau pe pat. O cruce făcută din scoici stă pe pat. Te-aș strânge de gât stă pe pat. Un stol de monede de 10 bani stă pe pat. O tigaie nouă nouță stă pe pat. Trei piersici stau pe pat. Grădinița din fața blocului unde vor planta roșii stă pe pat. Magazinul ABC și vecinele între ele stau pe pat. Pompele funebre non stop stau pe pat. Fostul criminalist actualmente penticostal stă pe pat. Cuțitele stau pe pat. Steaua și gigi stau pe pat. Bolurile de budincă stau pe pat. Avem valoare stă pe pat. Cateringul nunți și o bucată moale de pâine stau pe pat. Dacă ne ridicăm am încurcat-o stă pe pat. Să nu trăim în trecut stă pe pat. Pentru că trecutul e tot timpul. S-ar putea să fie tot timpul. Practic, trecutul se ține scai de trecut. Așa că n-ai nicio șansă, spune el. Dedică-te sau nu. Dedică-te. Dedică-te. Ca o muscă între geamuri proaspăt spălate. Dedică-te. În fond de ce nu te-ai dedica? Ce-ți pasă? Dedică-te.

Oana Pughineanu

La Paralisi

NAPOLI

   Când cobori la Napoli din trenul ”alta velocità” de care nici măcar nu te poți bucura dezinvolt și superior fiindcă ai simțurile atașate de cătinelul bucolic cfr și tot nu te poți abține să te uiți ca un copil de clasa a IV-a la burtiera pe care scrie 300km/h, ieși într-o gară modernă tip open-office space. Dacă nu ar fi deranjată simetria de sticle, oțel, Feltrinelli, Coop, Carpisa etc. de fântâna cu sirenă și puținele figuri care intră la catgoria pierde-vară (și ce veri lungi mai sunt de pierdut...) ai spune că orașul dezamăgește, nereușind să satisfacă niciun clișeu din mintea turistului care vine să guste haosul din sudul Italiei (centru-sud). Trenurile rapide nu depășesc axa Milano-Salerno sau Venezia-Salerno marcând totodată o linie ”geo-politică” trufașă asemănătoare cu inepțiile românești legate de ”teleormanizare” (nu se știe care ar fi termenul opus și de dorit... ”ardelenizare?”, ”it-izare”?). Napoli este așezat la limita nordică a Teleormanului italian, iar după ce ieși din gară, cel puțin primele câteva sute de metri îți aduc aminte de București, în partea de clădiri somptuoase secol XX combinate cu Mall-uri sticloase.

   Totuși, dacă ieși chiar și 50 de metri în afara parcursului turistic al străzilor indicate, un alt Napoli care trăiește sub pielea subțire a primului te acaparează. Probabil loviți de morbul corectitudinii politice atât de necesară pentru ghidurile turistice și prezentarea locurilor de cazare pentru turistul de masă, italienii vorbesc de orașele de sub piele (pe care le găsesti în proporții din ce în ce mai mari înspre sud) folosind termenul ”zona multietnica”. Neaoșul ”extracomunitari” este total exclus din orice publicație promoțională și din limbajul oricărui comerciant, oricât de mic și lateral. Dar pe lângă amestecul de rase și etnii, cel mai interesant la Napoli este că rezistând încă parțial gentrificării, orașul devine, în întregime, un fel de ”extracomunitario” inadaptat la sine însuși. Senzația cea mai puternică pe care ți-o dă mixul de extreme care e Napoli e că ai ajuns prea repede sau prea târziu. Cu siguranță nu mai e ce a fost și nu este încă ceea ce aproape orice oraș european spălat sub unghii devine: o struțo-cămilă destul de previzibilă cu două centre (aria shopping și aria loc pentru selfieuri cu monumente). 

   După câteva plimbări prin zonele indicate și puțin în afara lor (maxim 800 m) poți admira felul în care logourile consumiste omniprezente în lumea occidentală (gen McDonalds) sunt înghițite și ”depeizate” de străzile înguste care emană un întuneric de biserică îngropată în palazzourile lipite de ea (pe mine m-au făcut să-mi aduc aminte de fotografiile gen ”puterea naturii” cu copaci care au crescut înglobând în scoarța lor biciclete sau alte artefacte umane). Cerul mai clar decât un open-office și soarele mai abundent decât nurii unei starlete locale nu pot face nimic pentru străzile orașului. Oricâte cearșafuri colorate, prosoape cu supereroi, șosete, tricorui ar atârna, oricâte colțuri amenajate pentru sfinți, Madonne înecate în scrisori sau resturi de obiecte votive, oricâte pizzerii, motorini, magazine minuscule și intrări în clădiri monumentale s-ar înlănțui pe o bandă a lui moebius șmecheresc-infinită, străzile din Napoli emană un întuneric incurabil. Doar deasupra orașului sau pe lido poți scăpa de el. Ori în locurile hypercontemporary gen MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina) sau metroul care este ”cel mai frumos din Europa” după spusele unui Jupân local care te pupă pe obraz și își dă seama doar după nume dacă ești sau nu un ”grande uomo” (și toți care cumpără ciorapii pe care-i vinde sunt și nu te poți supăra chiar dacă știi schema. Ca orice italian și jupânul italian muncește de două sau trei ori în loc de una. Pentru că o dată face ce scrie în fișa postului, a doua oară face pe italianul, iar a treia oară face pe italianul care e altfel decât italianul-sudist de care se vorbește rău. Ca să-și apere aceste trei naturi e dispus să fie ghid, ghicitor în bolul de cristal și băiat simpatic care te face să zâmbești chiar dacă orice zi e „mai na gioia/niciodată o bucruie”). Bruegel il Vecchio a pictat pe la 1556 un tablou intitulat Veduta del porto di Napoli. Culorile reci, nordice pe care le-a folosit i-a făcut pe unii experți să se îndoiască de faptul că pictorul a văzut cu adevărat Napoli. Nimic din ”orașul soarelui” nu pare să transpară în pictura sa. După patru zile de plimbări comunitari-extracomunitari nu pot să mă gândesc decât la faptul că poate Bruegel a pictat o ”inversiune”: a luat întunericul emanat de străzi și l-a revărsat în mare și pe cer, iar soarele l-a dosit bine în barăcile și vasele portului, lăsând doar o pată murdar-luminoasă ca un cearșaf în loc de boltă.

   Despre aerul de pericol și senzații tari pe care ar trebui să-l respiri nu aș putea spune prea multe. O ironie divină bună de transformat într-o memă pe fb a făcut să văd pe străzile orașului doar pistoale de jucărie, iar un fior mai degrabă ciudat decât de spaimă mi l-a dat o gașcă de copii care mima împușcarea unor trecători sau consumatori de bere la terasă, încercând să copieze mișcări cât mai experte în mânuirea armamentului. Cât despre Cartierul Spaniol care pică peste centru sau se înalță peste el, până la panorama cu de toate (Vezuviu, mare, sus numitele străzi care emană întuneric printe nenumărate cearșafuri... poate Napoli nu e decât o mare uscătorie) poți simți un fior mai degrabă ”cultural” (de genul ”se spune că aici mișună delicvența”), dar dacă te iei după doamnele elegante, amestecate cu pițipoance cu look universal (fundul și silicoanele din buze la vedere), sau chelnerii care dansează pe Despacito cu clientele frumoase (înalte, slabe și blonde) ajungi să crezi că și pericolul e ”butaforizat”, menținut din motive turistice. Totuși, rămâne mereu o urmă de îndoială. Probabil Scampia (ultima stație de metrou, unde s-a filmat Gomorra) este mai în măsură să răspundă nevoii de adrenalină deși, mai nou, tinerii din cartier lucrează la un proiect numit ”Jurnalul știrilor bune” în care să se vorbească și de florile roz care cresc printre ”le guerre tra i clan” (războaiele între clanuri). Probabil și în Scampia, ca peste tot în Napoli alternanța dă culoarea locului. Un amestec de barăci, blocuri de 10 etaje făcute parcă din chirpici în care balcoanele sunt ținte cu plase, magazine șic care vând mobilă de ultimă generație, biserici feștite modern în stil graffiti, biserici închise de 500 de ani, bântuind ireal printre magazinele de telefoane inteligente, bănci și penthouseuri cu grădini de lămâi și portocale. Chiar dacă turistul nu merge in Scampia poate admira acest peisaj în drumul spre unul dintre cele mai inedite locuri din Napoli: Cimitero delle Fontanelle, datând din secolul XVI (când napoletanii ocupați de spanioli au găsit o grotă în afara zidurilor orașului pe care au transformat-o în cimitir). Pe lângă tot felul de cranii legendare și cranii care ”asudă” precum și cranii din timpul ciumei ceea ce sare în ochi, ca de obicei, este varietatea obiectelor lăsate peste morți: de la ursuleți de pluș, la elastice de păr, poze și desigur clasicele rozarii. Cimitero delle Fontanelle reprezintă și continuarea credinței în Purgatoriu, acest loc devenind un fel de ”e.market place metafizic” în care morții îi ajută pe vii, iar viii aduc mângăiere ușurând cu rugăciunile și ofrandele lor, suferința morților din Purgatoriu. Probabil doar localnicii mai pot contabiliza profitabilitatea acestor shimburi. Pentru vizitatori, frigul, pulberea din nas și gură (un amestec de nisip cavernos cu cranii zdrobite) și plantele strident de verzi întrezărite în niște ”feresre” cioplite în pereții grotei țin pe post de contact cu propriul corp, de care uiți în prezența atâtor capete care-ți stau la picioare.

   Un loc la fel de friguros (și pentru unii la fel de plin de mortăciuni) precum Cimitiro delle Fontanelle este MADRE (Museo d'arte contemporanea Donnaregina). La intrare, un decor din fâșii paralele roșii, galbene, alb, nege ”ajutat” de niște oglinzi gen Iulius Mall îți aduc aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci să păstrezi morga de connoisseur, chiar dacă pășești în unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice de sine, de cel puțin vreo două sute de ani. Spațiile albe, puțin populate îți trimit, aproape instantatenu privirea spre curțile interioare riguros geometrice. Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal, spre exemplu) îți dau senzația de călătorie printr-un tablou Magritte. Ca peste tot în marile muzee, cu sau fără vizitatori, îmi atrag atenția angajații care păstoresc operele. Mai triști și mai ursuzi decât bibliotecarii, nu contenesc să-ți atragă atenția că nu este voie să faci fotografii. Am senzația că, de fapt, nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu ei înșiși. ”No foto” a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște, de timpul devenit bandă rulantă.

   Cu siguranță, mă număr printre persoanele care nu-și mai pot "revoluționa" simțurile prea mult când vine vorba de arta contemporană. Totuși, am găsit impresionantă lucrarea ”Dark Brother” de Anish Kapoor. Un fel de "negrul cel mai negru", suprematism al suprematismului, deșertăciune a deșertăciunii care înghite limita dintre pătratul negru pe alb, alb pe alb sau orice alte pătrate. Inițial pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10 secunde începi să deslușești extrem de vag, la limita percepției un abis conținând forme neregulate, nori cumullus, galaxii care nu vor să se nască, un întreg avort cosmic, un scenariu post-mortem, sau orice fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoasele fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus aminte de performanceul Marinei Abramovic ”The Artist is Present”, în care însăși artista îi privea în ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți cei care se așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un performance în care reprezentanți ai gândirii pozitive, politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai societății l-ar privi pe Dark Brother ”în ochi” preț de câteva minute. Ce ar urma? Scenarii SF cu convertiri miraculoase, de la creșterea productivității la saltul în partea diavolului? Sau pașii impasibili spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul. Printre aceste nume se numără și Darren Bader, care mi-a rămas între ochi doar pentru că îmi aduce aminte de reclama ”Fructele iubesc granini” populată de mere, portocale și alte soiuri ce sug cu un pai din sticla de suc, care desigur, e mai naturală decât orice se găsește în natura idilică a pubicității. Exact ca în reclamă, o vânătă uriașă ”bea/extrage” cu ajutorul unui pai, nu se știe ce din nisipul în care stă. Inutil să mai spun ca vânăta are patru picioare. Darren Bader se descrie ca fiind ”an artist working in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre lucrările lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy Warhol (serii, copii). Când le privești nu poți decât să te gândești că artistul este un veritabil învățăcel al maestrului Business art. Frazele care acompaniază lucrările reproduc facilele preplexități pe care lucrările le conțin. Un exemplu este: The dog obsessively barks at the elevator. And I tell the dog, ”That,s right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv liftul. Iar eu îi spun, ”E corect, liftul ești Tu”). Mai comic decât privirile rapide ale privitorilor care, cu siguranță nu descifrează niciun koan în aceste vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale criticilor de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absurdului pornind totuși de la logică, în timp ce artiștii conceptuali, îți dau impresia că parcurg drumul invers și nu ajung niciodată la un capăt sau măcar la un început de ”luminiță de la capătul tunelului”. Criticii ajung la eterna ”artă care are ca material limbajul”, iar pe cumile extremei fâstâceli, declară că ceea ce vedem este "late-late-late-post-Conceptual-Relational-Aesthetics" (Alessandra Troncone, articolul Darren Baden. L'importante e partecipare, Flash Art, no, 336, edizione itliana).

   

   Nu aș mai putea spune alte cuvinte despre MADRE. Cristo Velato (o operă care rivalizează cu Pietà) sau scările stil liberty din Palazzo Mannajuolo au fost ca o gură de aer pur ”pre-pre-pre-post-Comceptual-Relational-Aesthetics”. 

În fața lor rămâi copleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc în ”sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo Velato di Sansevero stă mărturie asemeni trupului sfântului, pentru ”grozăvia” realizării sculpturii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793) este executată dintr-un sinur bloc de marmură și se spune că cel care a comandat-o, Raimondo di Sangro, un mare alchimist, l-ar fi învățat pe sculptor cum să transforme țesătura în cristale de marmură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe Canova încât a declarat că ar fi renunțat la zece ani din viață pentru a-l desluși. Pe latura mistică, legenda atribuie pietrificării țesăturii care acoperă corpul lui Crist un simbolism mai profund: focul interior este atât de intens încât cauzează o sudoare a corpului ale cărei cristale se pietrfică.

   Între Dark Brother și The Other Brother, sublim și conceptual, iureșul care este Napoli continuă indefinit. Pe lista lucrurilor insolite intră cu siguranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui Maradona sau arta stradală La Santa con la pistola (Banksy) ”curatoriată” și întreținută de pizzeria ”Dal Presidente”. O Sfântă (copiată după Santa Agnese in Agone din Roma) privind pistolul cu aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii obișnuiți cu ”dialogul artei contemporane cu clasicii”, precum și pe cei care mai caută încă ”șocul” sau doar ceva îndeajuns de cool încât să treacă cu brio de echilibristica pe firul atât de subțire dintre kitsch și ce a mai rămas. Dacă le-ai văzut pe toate, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul dintre proverbele locului: Vedi Napoli e poi mori (Vezi Napoli și apoi mori) sau Ccà nisciuno è fesso (Aici nimeni nu e prost).

                                                                                          Oana Pughineanu