O seară de Crăciun (Heineken, de fapt Ambrosius Gold)

Stau sub pătură şi ascult o muzică pe care nu o mai cunosc. A tinerei generaţii. Ceva mai complicat decât simplul underground cu care eram obişnuiţi acum 15 ani. Polarităţile au fost de mult depăşite de un aleatoriu fin pulverizat peste orice alegere, astfel încât „trăirea cu artă” a devenit o utopie de teribilist în metastază. Toţi Bazarovii s-au pierdut pe Piezişă, pe sub ultimele scaune cu trei picioare. Ca dintr-o troacă, de pe orice stradă, dă pe dinafară o paletă de noutăţi şi denumiri aferente cărora nu le-aş mai putea face niciodată faţă. Sau poate... arareori în vreun club în care dansul începe îngrozitor de târziu. Când eu am obosit şi am combinat unicul heineken cu 2 cafele şi o cola. Am auzit că aşa poţi părea o mulatră infatigabilă, cu muşchi speciali, mitici. 

Între scrolurile de pe fb şi eternele „fomei” disperate, perfect machiate în orice uragan, se îngrămădesc decoraţiunile de crăciun. Orice cameră, oricât de simplă devine un soi de mormânt etrusc în care s-a construit un mall. Chiar dacă te abţii şi pui pe televizor doar doi ursuleţi polari care se pupă, efectul e acelaşi, devastator. Oricât pussy riot ai avea în inimă, se topeşte ca o cremă de işler pe care din raţiuni de vârstă înaintată nu-l mai desfaci ca să te alegi doar cu umplutura. Îl priveşti docilă şi te gândeşti că cel puţin de vreo 10 ani trebuia să fi fost dresat, alăptând la casa ta hălci de viitor (nu e un dezacord; când nu-mi convine ceva trec la masculinul autonom şi spiritual). Al tău, al altora, al speciei. Ori asta, ori o înţelepciune de Stăpân intangibil, postat pe stânca singuratică a cosmosului care deep down e armonios şi nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic. Toţi suntem chiriaşii aceleiaşi pulberi de stele care ne face pulbere. Chiar dacă acum cerul nu e în stare să horcăie niciun fulg, o iubire albă ne scârţâie tradiţional în suflete. Spiritul tras prin maţul porcului trezeşte şarpele kundalini care-şi dă singur refresh la 2 sau 10 secunde. Dacă din greşeală îţi mai ies şi vârfurile picioarelor de sub pătură eşti salvat. Te simţi brusc emoţionat, un Mr. Bean care a descoperit singur felicitarea pe care şi-a trimis-o tot singur de peste mări şi ţări.

Dar dacă te uiţi pe geam vezi. Împungi casele înecate în toba cerului cu furculiţa. Le ungi cu muştar şi le înfuleci. În continuarea programului visezi ceva care se termină cu „dacă trimiteţi salvarea să aduceţi şi păsările”. Cu pornografia asta tandră dintre sinapse moare omul singur. De asta e nevoie pentru stoarcerea unui gram de căldură. De milioane de hectare de singurătate. După ce le parcurgi, orice eşuare îţi va apărea graţioasă. Şi totul va decurge normal. Fără să-ţi bagi degetul în gât. Pe ultimul bileţel stă scris: „Crăpi. Crăpăm. Te-aş mângâia. Am rămas fără cuvintele de duzină care mă însoţeau la fel cum ultima jucărie de pluş alina un oligofren”. Ne stăm în preajmă extirpaţi, dar încă nu morţi. Casa noastră seamănă cu materialul de disecţie al unei facultăţi de medicină sărace, care nu-şi permite cadavre întregi. Din când în când ne scoatem dintr-o găleată cu formol un cap, o mână, un picior. Tot ceea ce se cere cu ocazia sarmalelor.
      Ultimul gând: n-are nicio importanță dacă te valorizezi sau devalorizezi. Ai deja sădită în tine preferința pentru valori joase sau înalte. Cu asta le-a tăiat filosoful cu ciocanul craca la toți. Unii se nasc cu bordelul în suflet. De obicei sunt cei care au tendința să se valorizeze. Dar nu contează. Noroiul strălucește mai abitir printre diamante, morală și abnegație. E cea mai răspândită formă de viață. Inconștientă și reactivă. 
        Fără iubire ne luptăm în dorinţe. A mea. Ba nu, a mea! Le purtăm ca pe nişte bucăţi de puzzle încercând să le îndesăm în vieţile aproapelui. Îl irităm şi ne irită. Am putea crăpa într-un grandios şoc anafilactic. Dar dacă nenorocitele alea de dorinţe s-ar potrivi cumva (aşa cum se potriveşte oxigenul cu plămânii, brusc, miraculos şi insignifiant) am putea uita de egoismul care ne împinge de la spate şi ne programează nişte sacrificii comode, cât să credem că suntem umani. S-ar opri puţin şi istoria din loc. Atât cât ne trebuie să o facem şi pe asta. 

Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla

De la anul n-o să mai scrii niciodată aşa ceva. De la anul nu o să te mai plângi. De la anul o să fi toată ISI, PISI! Pupă o icoană. Şterge-te pe gură. Trage-ţi gluga pe cap şi taci. De fapt, e bine.

Oana Pughineanu

Trist şi brutal. O amintire cu Freud.

Prima urmă mnezică, prima satisfacţie, prima scenă a seducţiei. După toate acestea, o vastă, interminabilă reţea de proiecţii fantasmatice, un paravan colorat, un abajur cu decor rotitor care proiectează peşti şi animale fantastice (exact ca acelea pe care mi le doream cu disperare când eram mică). Un mic decor care explodează în tot spaţiul. O peşteră a ideilor mecanică ejaculată pe pereţi. Totul pentru a reveni la prima plăcere din care dorinţele izvorăsc ca cele Patru Râuri ale Raiului Pierdut. Nelimitate înscenări pregătind decorul pentru a face loc posibilităţii reluării plăcerii (dresorul universal de dragul căruia devenim nevrotici, psihotici, psihopaţi sau mai rău, dacă avem noroc, de-a dreptul îndrăgostiţi), din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou. Nu facem cu lucrurile, cuvintele şi oamenii pe care-i întâlnim în viaţă decât să-i introducem în această piesă a narcisismului (sau să-i spunem pe nume? egoistă) şi disperată a personajelor care-şi caută autorul (sânul, prima atingere a unei raze de soare, o privire, una singură şi nu alta, alta care să fie exact ca aceea... singulară). Mii de pitici care vor să-l ţintuiască pe Guliver. Asta, spune Freud, este la bază unica semnificaţie a acţiunilor noastre. Între excitaţie şi scăderea tensiunii suntem dispuşi să îndesăm orice: tocuri cui, filme cu lezbiene (de-a lui De Palma sau altele), poezii, dumnezei şi chiar obsesia pentru un singur obiect. Sau, mai rău: copii şi câini maltrataţi, thailandeze care ştiu aproape totul la un preţ de nimic, bombe şi decapitări on line. Lumea eului libidinal e o adunătură de ustensile demonice (Freud foloseşte imaginea pseudopodului) care devorează tot, intoriectând „obiectele parţiale” (descoperite în freudiană de Melanie Klein) de care avem nevoie în piesa noastră de teatru, jucată şi rejucată numai pentru a ajunge momentul de totală descărcare în care nu mai este nevoie să jucăm nimic. Aşa pare la prima vedere. Dar totul e puţin mai complicat. Pulsiunea de moarte vrea reluarea jocului. În fond ea e cea mai treatrală. Ea este cea care vrea retrăirea insatisfacţiei. O actriţă ratată, de perieferie. Dar ratarea ei e răsunătoare. Îi pândeşte pe toţi, culpabilizându-i. Freud o descoperă în compulsia la repetiţie, în rezistenţă, în formele de melancolie morbidă, în nevroza obsesională. O plasează în corp şi o ridică, încet, încet la rang de motor al culturii. Cultura e un imens, labirintic, aparat represiv, care împinge în inconştient pulsiunea de moarte. E doar un soi de medicament care pentru a vindeca boala, omoară organul. Această moarte, spune Freud, e viaţa noastră supusă instinctului de conservare. Cultura impune anumite căi şi nu altele pentru atingerea satisfacţiei. Ea e cea care „alege” măştile „potrivite” pentru dorinţele noastre, altfel îngrozitor de sălbatice, agresive, narcisiste. Ea este pornografia unanim acceptată, care deturnează pulsiunea de la sălbăticia ei, de la „demonia” ei. Societatea nu se poate construi în adevărul acestor forţe care-şi caută descărcarea. Teatrul şi masca sunt singurele „soluţii” pe care le-am găsit pentru a le stăpâni. Soluţii precare, fragile, oricând explodând în nevroze, psihoze (dacă suntem pe-atât de delicaţi să fim masochişti) sau agresivităţi domestice, lagăre de concentrare şi orice alte forme de violenţă (în caz că avem norocul să fim preponderent sadici). În vise, mai putem fi poeţi, desprinzându-ne de pornografiile social acceptate pentru a plonja în altele, personalizate. Aceste lucruri triste şi brutale le spune Freud. Acestea şi multe altele. Lucruri pe care nu le poţi spune mamelor care ocupă asfaltul şi galaxia cu ale lor cărucioare, nu le poţi spune politicienilor cu mai binele între buze, trăindu-şi fabuloasele potenţe şi impotenţe prin viaţa popoarelor, şi nu le poţi spune nici popoarelor. După cum abserva atât de bine Pontalis (în minunata lui carte „După Freud”) nici psihanaliştii nu mai sunt dispuşi să le audă. Ei s-au transformat în „administratorii unei cunoaşteri”, în roboţeii care asistă autiştii contra cost. Nu mai sunt dispuşi să-l pună pe pacient faţă în faţă cu adevărul său brutal, ci joacă rolul ideologic al celui care te reconectează cu societatea, adică, tocmai cu sursa nevrozei. E un psihanalist care te învaţă să refulezi, şi nici pe departe să pui eul acolo unde era sinele, să pui conştiinţa acolo unde era inconştientul, marele deziderat freudian (e adevărat, utopic mai ales pentru felul în care plasează eul în ultima sa topică, o fină pojghiţă care ţine piept unei triple agresiuni: din partea exteriorului, a inconştientului şi a Supraeului culpabilizant). E un psihanalist adaptat timpurilor moderne şi pacientului obişnuit cu altceva: just give me the pill and forget about the truth.

M-am întrebat adesea ce e depresia sau mai bine spus cum poţi fi şi altfel decât deprimat, în caz că sporadice momente de luciditate te traversează? Unul dintre răspunsurile, nu foarte „personalizate”, la care am ajuns este că depresia e poate conştiinţa faptului că oricine e dispus să pună orice între mai sus numita excitaţie şi descărcare, că oricine e în mod ocazional o piesă în decorul altora (un Cambpell Soup printre altele). Că oricine e prins în capcana acestor „maşinuţe dezirante” (în care Deleuze şi Guattari bunăoară văd, aproape optimist, sursa creativităţii schizoide) pe care nu le poate administra şi nici nu-şi poate recunoaşte eşecul dacă vrea să supravieţuiască. Lumea lui Freud este acest lanţ de mortăciuni al Fiinţei, Orice în Orice, la Infinit. O cosmologie a împănării. Cultura nu face decât să restrângă oriceurile perversului polimorf (copilul) reducându-l la o tristă genitalitate. Dar în fond – şi aici e scandalul introdus de Freud – nu există o posibilitate de impunere a normalităţii şi bunăoară, din perspectiva fondului pulsional, e indiferentă monogamia, infidelitatea sau „infidelitatea joasă” (faţă de corpuri fără perspective spirituale, după o vorbă de-a lui Noica). E indiferentă heterosexualitatea, homosexualitatea sau pedofilia. Ceea ce poate Freud nu a prevăzut e că însăşi cultura devine un astfel de orice. Sau nu a prevăzut magnitudinea cu care, pentru mase vaste de oameni, ea devine un orice. Pierzându-şi capacitatea regulatoare se transformă cel mult într-un fetiş. Am atins momentul în care disconfortul în cultură ia o nouă turnură? Poate nu mai e vorba de acel hommo demens (cum îl numeşte Edgar Morin) care se autocastrează pentru a supravieţui, ci de acel hommo demens care plăteşte scump lipsa de sens a confortului. În fond, Bataille observa tocmai acest lucru: abundenţa societăţilor Occidentale este desprinsă de orice formă de sacralitate. Lipsă pe care o suplineşte, în mod clasic, prin explozia de agresivitate. Numai că parcă nu mai e vorba de eternul rău care construieşte şi face să curgă povestea, ci pur şi simplu de un rău care nu se mai articulează în nimic, decât în el însuşi. Iar teatrul e mai generalizat decât oricând. Actorii, de duzină, incapabili să aleagă între o formă de represiune sau alta. Practicându-le pe toate aleatoriu şi sălbatic. Săltând legea-n normă şi norma-n lege. Orice, pentru „o stare de excepţie”.

     Oana Pughineanu

Maximilian a recunoscut

Câteva dintre versurile hitului underground Like a boss pentru petrecerile de bloc şi pentru Balul Bobocilor, în special “ai curu like gold / do u know what I mean”, au fost sponsorizate de compania Gold Corporation. Pentru ca reclama să rămână mascată, restul structurii narative epic fail din lirica déjà vu atât de îndrăgită se bazează pe distorsionări clasice (v. deplasare şi condensare în dicţionarul de psihanaliză) combinate cu burgheze verosimilităţi de cartier şi problematica mobilităţii sociale în tenişi: susul e jos, albul e negru, viaţa e moarte şi invers. În această cheie, putem descifra urcatul scărilor ca fiind, de fapt, coborârea în mină, lipsa de aer şi lingerea (lick) fiind păstrate în registrul unui realism feroce care sugerează însăşi prezenţa omnipalpabilă a stăpânului (Boss). Planul ontic, pur şi simplu, expediază chestionările ontologice argheziene (“vreau să te pipăi şi să urlu este”). Tocmai pentru a nu mai recădea în vechi pseudoprobleme metafizice, versuri precum “Girl u are just like a bomb” se înscriu cu succes în linia descriptivist autohton postmodernă nepermiţând niciun salt interpretativ către “evidenţa e cel mai greu lucru de explicat” sau mai flexibilul “trupul e relativ”. Senzorialitatea însă îşi urmează cursul normal explodând într-un final mai apropiat decât ne-am aştepta din partea unor vedete hip-hop, în spiritualismul atât de distinctiv, marca hommo erectus-sapă-n-sens: “hai, doar ştii că merit / cu sau fără cărţi de credit / te pupă tati”. Evidentul conflict oedipian, al întâlnirii dintre pulsiune şi lege este în mod subtil rezolvat. În locul unei anevoioase sublimări, subiectul alege pur şi simplu calea cea mai scurtă: satisfacerea Tatălui în absenţa recompensei (se observă de asemenea şi spulberarea unui vechi fals cerc vicios construit pe măsura moralei sclavilor care adesea nu ştiu dacă “satisfacerea e recompensa” sau “recompensa e satisfacerea”). În acest fel, necesitatea epatării bughezului, exigenţele artei pentru artă precum şi o subtilă critică la adresa instrumentalizării raţiunii sunt satisfăcute prin vârful îndesat.

Întrebat dacă acceptarea acestei sponsorizări a constituit un compromis pentru integritatea sa artistică, Maximilian a răspuns că da în măsura în care nu. Nu! nu l-a acceptat pentru el. Banii obţinuţi din sponsorizare au fost investiţi în totalitate în cumpărarea decorului (cocaină, curvă şi carduri reale) necesar realizării videoclipului Turbofin al prietenului Grasu XXL. “Vă daţi seama, dacă lucrurile acelea nu ar fi fost reale, fanii s-ar fi prins că artiştii din ro. sunt nişte bufoni, că umblă cu scamatorii”.

Cociana cumparată a fost atât de bună încât nu se mai ştie dacă videoclipul lui XXL a fost facut înaite sau după oferta Gold Corporation şi nici dacă Maximilian apare sau nu în el.

Picate la proba picioarelor apropiate

• Conversazione iniziata 19 novembre
• 

  19/11/2013 22:25

  Surse neoficiale confirmă că înainte de Van Damme, au fost contactate pentru realizarea viralei reclame la camioanele Volvo două vedete autohtone: Bianca Dr. și Elena Ud. Au picat la proba picioarelor apropiate. Deși pare puțin probabil oficialii Volvo au căutat în lung și-n lat persoana ideală pentru realizarea reclamei: ”Ne-a interesat cel mai mult și mai mult flexibilitatea. Un corp care să se poată mula, să devină una, nu doar cum se obișnuiește în mod tradițional, cu un obiect de mare tonaj, ci cu două. Ne-am gândit că în România, țara care, în fond, a dat lumii cea mai mare gimnastă, ar fi cel mai probabil să descoperim așa ceva. După o îndelungă survolare pe Lipscani ne-am hotărât totuși să apelăm la persoane flexibile atestate deja de opinia publică. Altfel, căutarea risca să se prelungească la infinit și să depășească bugetul alocat acestui proiect. Din păcate, cele două candidate erau supracalificate pentru ceea ce ne-am propus noi să realizăm. Gradul lor de deschidere era mult mai mare decât ceea ce puteau să suporte camioanele”. După ce au fost demontate de pe oglinzi, cele două starlete s-au plâns presei, simțindu-se jignite de faptul că nu mai sunt apreciate atunci când dau tot ce e mai bun din ele. Elena Ud. a declarat chiar că ”dezastrul din politica românească de datorează tocmai acestui gen de lipsă de fair play și de transparență a celor care deși au o deschidere mult mai mică vor să urce mereu pe cai mari”. Bianca Dr. a rămas tăcută, fiind cuprinsă de un spasm muscular facial apărut în urma suprasolicitării buzelor superioare. Ea înțelesese inițial că e vorba de niște camionagii Volvo care ar trebui ținuți la distanță cu gura.

Dumnezeu e ca Sergiu Nicolaescu

Vreau să scriu deja de vreo săptămână despre „relaţia mea cu Dumnezeu”. Primele propoziţii pe care le-am tastat şi le-am şters, le-am tastat şi le-am şters, le-am tastat şi le-am şters au fost: „m-am întâlnit adesea cu Dumnezeu. Mereu la fel. Şi eu şi el.” Le-am recitit de câte ori a fost nevoie pentru a le percepe din acea sănătoasă absurditate la care ajungi când priveşti îndeajuns de mult un lucru sau înşirui, una după alta, trei „ce ce”-uri (de la o vreme ajung şi atâtea) care te transportă instantaneu în starea de sinistră deconectare pe care ţi-o provoacă somnul de după-masa. Cum adică m-am întâlnit cu Dumnezeu? Cu siguranţă nu l-am văzut plimbându-se pe uliţă. M-am născut prea târziu pentru asta. Satul străbunicilor era deja automatizat, iar zorii se auzeau înainte de a se vedea. De fapt, crăpau ajutaţi de buciumul de la 7, un muget mecanic iţit dintre cele trei frunale ale combinatului chimic. Nu contest totuşi că Dumnezeu s-ar fi putut ascunde la lăptărie sau chiar la „bolda” cooperativei unde Moşu bea duminica un deţ. Cimitirul l-am verificat de mai multe ori. Era linişte şi pace. Acum îmi pare a fi un soi de Auchan al lui Dumnezeu... rafturi-rafturi de conserve cu datele între care sunt consumabile înscrise pe capac. Biserica veche era şi a rămas închisă. Cea nouă e a preotului.

Nici la 13 ani când a explodat în mine prima bubă mistică nu l-am întâlnit. Era, de fapt, doar prima criză de „imotivare” şi dorinţa adolescentină de a reveni la sensurile pline ale copilăriei. Nu găsisem pe-atunci nicio altă modalitate de a suporta genul acesta de dezastru şi confuzie decât prin a dori să cred sau să cred că cred cu o ardoare demnă de un condamnat la moarte. Am ajuns să iau până şi strălucirile aleatorii ale geamurilor de pe stradă drept semne. Altfel de semne. De-a dreptul indiciale. De parcă Dumnezeu era un animal fabulos care lăsa urme pe drumul spre şcoală, spre alimentara sau spre punctul de colectare a sticlelor goale. Le lăsa numai pentru mine. Mai târziu le-am redescoperit în literatură, dar ştiam deja că nu aparţin nimănui.

De revelaţii cu conţinut explicit divin n-am avut niciodată parte deşi, am trăit multe momente de intensităţi care se transformau pentru câteva săptămâni, luni sau chiar ani într-un soi de adevăruri, de „absoluturi de buzunar” (voba lui Tournier). Multe dintre ele au fost legate, mai ales în copilărie de lecturi sau de inoportuna mea prezenţă printre adulţii care din motive absurde şi meshine continuau să-şi împartă viaţa, să o facă felii. Ţin minte perfect cum stăteam pe un soi de laviţă tare în bucătăria bunicii strigându-mi până la sughiţ, prima „revelaţie”: „nimeni nu se gândeşte la sufetul lui”. Sună melodramatic, eram în era lui Fram... dar, până în ziua de azi privesc cu o mirare la fel de intensă şi simt cu un sughiţ la fel de acut felul în care oamenii acceptă docil orice formă de „anonimizare”, şi orice formă de a-şi trăi agoniile şi defulările în moduri cât mai comode (da, există şi agonii comode). Drumul spre maturitate seamănă cu un soi de chiverniseală psihică: mintea, la fel ca şi spaţiile modulare în care ne fâţâim trebuie mobilată cu fotolii, paturi moi, ustensile de curăţat funcţionale, detergenţi eficienţi, intrarea în rol şi eliminarea totală a corozivului „da ce dracu facem eu/noi aici (în jobul ăsta, în căsnicia asta, în dorinţele astea, în ratele astea)? Pentru ce?”. O să mi se spună că „aşa merg lucrurile”, că e vorba până la urmă de brutala programare genetică care asigură însăşi măreţia speciei: nevoia de coerenţă. Numai că sunt puţine formele de coerenţă care nu funcţioneză în gol, de dragul lor, excluzând tocmai materialul pe care se prespunune că ar trebui să-l ordoneze (fie sufletul melodramatic, fie celebra viaţă pe care până şi artiştii o scapă printre degete). Am înţeles foarte greu (la modul organic, aproape celular) că „virtutea” vechilor forme de înţelepciune la asta se referă. Nu e vorba de sensul moralist, shizoid care desparte datoria de sentimente, ci din contră, de găsirea (adeseori şi pentru cei mai mulţi printr-o practică) unui reglaj fin în care datoria, sentimentele, lumea şi sufletul melodrmatic nu se mai despart, orbitând autist sau consumându-se catastrofic, pornografic şi isteric în momentul în care se întâlnesc. Cu siguranţă, arta reglajelor fine e una pierdută. Poate dintodeauna ea a aparţinut celor născuţi cu har. Ei au, dacă nu un soi de răspuns la Pentru ce?, cel puţin o formă energie care-i propulsează prin viaţă ca printr-o lume plutitoare. Pentru restul coerenţa se reduce la modurile de anonimizare şi chiverniseală (coextensive) şi, foarte rar, la forme atroce de evaziune, practicate de ceea ce literatura de specialitate desemnează prin figura antieroului. Sunt cei lipsiţi de har, de talentele speciale şi probabil, chiar testele IQ i-ar defavoriza teribil. Au un singur „fix”:  sunt incapabili să suporte coerenţa mecanică a „socializării”, „pentru ce”-ul le sfredeleşte capul când ţi-e lumea mai dragă. Duminica când parcurile se umplu de hamacuri. Seara când comediile curg gârlă. De la primul sărut când deja se simt abandonaţi şi traversaţi de viitorul entorpic ştiind că nu pot fi pentru ceilalţi decât o altă minune care se repetă de 3 ori. În şedinţele care ctitoresc cincinalele creşteri ale producţiei, ba chiar şi în cele 8 ore legale de muncă, şi-n cele 8 legale de somn.

Nu l-am zărit pe Dumnezeu nici în justificările peudo-ştiinţifice, cu nimic mai puţin amăgitoare decât o liturghie, cu nimic mai puţin frumoase decât o icoană rusească care încearcă să cuprindă în ea toate trupurile. Conform celebrul mit modern NDE (near death experience), milioane de oameni au parte de ceea ce biologii cred că ar fi o simplă şi ultimă descărcare de energie intraneuronală (adesea luând forma celebrului tunel şi a derulării vieţii prin faţa ochilor). Un prieten îmi spunea că natura de obicei nu se ocupă cu genul ăsta de „risipă”, că nu oferă pe degeaba niciun fel de compensaţie de acest gen... că poate, poate... Părea un argument tare. Dar şi florile sunt frumoase degeaba. Şi păsările. Au şi ele un rai al lor?

Nici în după-amiezile trăite pe post de nopţi walpurgice, când stăteam paralizată de frică privind în geamul de la bibliotecă reflecţia veiozei ca o cască de soldăţel de-a dreapta şi modelul cu vinişoare roşii, de accident cerebral al unei perne decorative, de-a stânga, nu l-am văzut pe Dumnezeu. Aşteptându-i pe bunici să se întoarcă de la şedinţele de partid m-am specializat în vânarea semnelor de viaţă. Cu o concentrare de halterofil, spărgeam liniştea care îmi ţiuia în urechi lăsând să vină la mine uşile trântite, plănsetele de copii plezniţi, certurile vecinilor, genericul telejurnalului şi paşii de pe casa scării. Un sunet de apă trasă conta adesea cât o A Doua Venire. Cu timpul frica s-a transformat în anxietate, care nu este, cel puţin pentru mine decât groaza de a lua lucrurile aşa cum sunt şi de a le lăsa aşa cum sunt. Nefiltrate. Fără zen, fără asceză. Nicio practică care să transforme agonia în pedagogie. Lumea fără anestezice. Luma antieroilor. Akaki Akakievici, K., Bartelby, Michael K., Cavalerul Resemnării, Meursault. Pe-atunci nu-i cunoşteam, dar i-am recunoscut din prima, în alte după-amieze şi nopţi tocate în aşteptare, în cruzimea lipsei oricărei medieri, a oricărui story, fie cât de firav. „Nu – a spus Petrovici – nu-i nimic de făcut”.

Dar atunci când l-am întâlnit pe Dumnezeu? Presupun că atunci când îl întâlneşte oricine. Când am iubit şi n-am vrut să ştiu, deşi ştiu, că asta e totul. Că vine ziua din care n-o să ne mai privim în ochi, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai fisurăm stângaci egoismele ciocnindu-ne unii de alţii. Că răul făcut nu mai poate fi desfăcut şi răscumpărat la niciun casino divin. Când mi-a murit bunicul, pisicile, căţeii, hamsterul, soarele de septembrie, dorinţa de a scrie ceva, orice. Când n-am mai ştiut dacă autocolantul.ro, stikerul.en sau, şi mai bine, autoadesivo.it sunt o formă de preaplin sau o indiferenţă mascată. Când nu mi-am mai dat seama dacă linkurile cu activişti şi feline fine fac parte chiar din lumea noastră (lumea? noastră?) sau cresc ca o comă în holul neutru al unui duplex pe care-l împărţim fără să ne mai întâlnim niciodată. Dumnezeu a devenit o melancolie în avans, o bilă neagră cât pentru toată viaţa, un bilet dus, fără întors pentru ziua în care nimeni nu mai trebuie să plece. Îl accept în orice forme. Feştit pe cupole sau ascuns în moţul de cremă al amandinei. În zacusca de la mami, în grijile taţilor şi mesajele cu „pui mic”. În vocile speriate ale bunicilor. În îmbrăţiţările fraţilor. Ocupat cu şedinţe sau scriind referate. Seamănă cu Sergiu Nicolaescu după care plângeam de fiecare dată pe vremea când nu ştiam că actorul nu e rolul lui. Când credeam că în filme se moare cu adevărat şi pentru totdeauna. Ca de obicei. Şi ce miracol să-l tot revăd. E împuşcat de dimineaţă şi reluat noaptea. Învie pe bandă la mai puţin de 3 zile. Cu aura reprodusă mecanic. Aură de ceramică, aură de plastic, de abţibild cu spinii încorporaţi lipit pe frigider. Cu gust de mentă, de lămâie, de tămâie. Da. Deumnezeu există. E o poftă de-a mea. Câteodată am poftă de bere, câteodată de o plimbare, câteodată de El. (Şi chiar de n-ar exista, tot nu mai exită aşa ceva cât îi lumea şi pământul şi toate galaxiile. Să ne veselim.)

                                                    Oana Pughineanu

Linii și Mușamale

               Cunosc deja de atâția ani scările Bibliotecii Centrale. Un etaj până la sala Mikó Imre. Două până la Marino. Pare neimportant, dar nu e. Până la etajul unu rămâi cu același nivel de entuziasm și hormonii masculini reușesc să rămână într-o ușoară superioritate numerică pentru a fi reinvestiți într-o lectură de calitate, dar până la erajul doi ești un popcorn expandat cu respirația tăiată. Începi să înțelegi de ce până și scările trebuie tăiate după măsura oamenilor, fie că unii sunt sau nu măsura tuturor lucrurilor. Cei care sunt își permit – pe asta am aflat-o de la ghida din Casa Poporului – să comande de mai multe ori demolarea și refacerea scărilor după un ”gradient” personal. La auzul acestora am început imediat să fabulez, imaginând o altă variantă a Cenușăresei: urcând scările palatului norodul ar fi putut afla, în funcție de creșterea ritmului cardiac, dacă e sau nu pe măsura marelui conducător. În capul scărilor, în urma unor controale cu aparate fine, gen detectorul de minciuni, pe unii i-ar fi așteptat pâinea, pe alții sarea. Dar Casa Poporului e o excepție. Pentru restul caselor prin care chiar se perindă poporul nu s-a găsit un Ales. Astfel, fiecare e condamnat să meargă după măsura altuia și să se regăsească sus, în vârful vrejului, cu echilibrul hormonal spulberat.

                Dar mai interesant decât efectul nepermis pe care îl au scările de la BCU asupra mea este eterna mirare, aparent filosofică pe care mi-o dă unul dintre ciudatele lucruri pe care le remarc întotdeauna, prin tot soiul de clădiri (nu doar la bibliotecă). Spun aparent filosofică (permiteți-mi să glumesc) pentru că ea nu vizează statutul ontologic al ființei tradus în întrebările ce este și de ce există ceva mai degrabă decât nimic. S-ar putea spune chiar că e o simplă nedumerire, în măsura în care se pretează doar la un trivial: la ce folosește? Este totuși o mirare pentru că acest la ce folosește nu poate găsi un răspuns funcțional și, sper (!), că nu e vorba de posibilitatea unui răspuns estetic, chiar dacă respectivul obiect pare să sufere de o ciudată autonomie. Având în vedere ciudățenia, acest la ce folosește pare să facă saltul de la problemă la problematizare producându-mi vertijuri interpretative și aproape false percepții în măsura în care are o existență cameleonică. În limbaj tehnic cred că obiectul respectiv se numește linoleum, un soi de covor roșu de culoare gri, de exact aceeași nuanță ca și podeaua de care stă lipit, în sine și pentru sine, cât sunt coridoarele de lungi. În mintea mea el se încadrează la secțiunea generică de ”mușamale”. În ea intră atât mușamaua clasică, de pe vremea copilăriei, mereu împânzită de fructe, flori sau pitici în culori dezolant de vesele, cât și o serie întreagă de obiecte reproduse în plastic, inclusiv danteluțele de pe sub bibeloruri, fețele de masă sau tot soiul de jucării care nu-și permit să se îmbrace într-o blană decentă de pluș. Într-o încercare de aproximare conceptuală aș spune că mușamaua e dantela de mahala.  În ea se întâlnesc josul și susul, practicul și inutilul, borangicul și mătasea naturală, blocurile și vilele...  și se întâlnesc de o așa manieră încât nu mai rămâne nimic nici din unele, nici din altele. În mușama totul devine semn pur. Nu poți ști dacă ai în față începutul sau sfârșitul unei lumi. Totul e perfect mușamalizat astfel încât mirabilele plastice să ne supraviețuiască. Mușamaua-linoleum de la biblioteca centrală ocupă pentru mine un loc de seamă, cel al Ideii de Mușama, în măsura în care mimează oarecum covoarele de pe scările și holurile care marchează drumul spre autoritate, precum în primării, consilii județene și rectorate. Dar mușamaua e un covor roșu pentru nimea-n drum. El nu marchează nimic, dar dacă nu ești atent te poate transporta în altă dimensiune. E un soi de triunghi al bermudelor pentru conexiunile aleatorii dintre neuroni. Nici covor, nici lipsă de covor, nici mobilă funcțională, nici element ambiental, musai că mușamaua e mai mult decât toate acestea. Poate asemeni spațiului și timpului e o categorie transcendentală a sensibilității noastre. Ea ”marchează” drumurile care nu duc nicăieri și sunt în cel mai democratic mod posibil puse la discreția oricui. Ca să parafrazez o celebră filosofie, conceptele fără mușamale sunt goale, iar mușamalele fără concepte sunt oarbe. Cu ele la fel. Și totuși... trebuie să avem o schemă mentală inclusiv pentru aceste ”diferențe fără concept” care nu ne lovesc în moalele capului ca madlenele proustiene, și nici nu ne răvășesc cu profunzimea unor recitiri (aceleași și totuși altele). Nu poți nici să-ți reamintești, nici să aprofundezi o mușama, oricât ai călca pe deasupra. Inutilitatea ei te va lovi cu aceeași intensitate. E un nimic care dacă n-ar fi atât de insipid, ar putea deveni simbol național, ca Vespa la italieni, ca bagheta la francezi. 

                Pe mine una mă scoate mereu din toropeală. Cel puțin cât sunt la etajul I. Când urc mai sus, mă întâlnesc cu surata ei... o linie trasată în mod la fel de inutil pe pereți... așa cum era la modă pe vremuri și cum se mai poate vedea prin zugrăvelile de la bunici și mătuși. Un soi de GPS pentru muște. O avertizare că urmează tavanul. De parcă tavanul ar fi speriat vreodată vreo muscă. Ele n-au limite. Sunt în spațiul Schengen din/prin naștere. Dar asta nu e tot. Într-o zi când urcam agale cu un prieten italian (da! cu Pietro!) spre sala Marino, l-am auzit punându-mi întrebarea fatală: ”Dar voi de ce puneți faianță pe pereți?” Desigur, se referea la bucățelele pătrate albastre, amplasate cam la nivelul umerilor, șerpuind în paralel cu scările. Primul răspuns a venit în mod prea facil. Nu merita dat: ”Pentru că suntem într-o mare budă”. Așa că l-am schimbat cu intenția răuvoitare de a-l pune în încurcătură: ”nu-i bre faianță, e gresie! Nimic nu vă învață în Italia”. Bre-ul era pentru punerea în încurcătură. Și am continuat anticipându-i și cealată întrebare: ”nu-i bre covor roșu, e mușama.” 

                      Oana Pughineanu

De ce? Pentru că 2+2 =4

Motivul pentru care am ales să merg la protestele legate de Roşia Montană este, în mod bizar, acelaşi pentru care, de obicei, aleg să nu merg la niciun prostest: mi se pare că trăim nu doar în ţara, ci în lumea (largă) care are nevoie de prea multă inflamare, prea mult entuzism, prea multă teorie şi prea multă politică pentru a „realiza” sau pur şi simplu pentru a spune lucruri de un bun simţ şi de o evidenţă zdrobitoare. Aşa că celor care mă întreabă de ce am fost sau nu am fost la un protest, le răspund: De ce trebuie să avem un protest pentru aşa ceva? De ce avem nevoie de armăsarul care să evidenţieze ţânţarul şi invers? Cianura ucide. Câinii înfometaţi, maltrataţi şi abandonaţi devin haită. Oamenii, la fel. Medicii (subliniez! medicii, şi mai apoi, sistemul medical) dau rinichii oricui are mai mulţi bani scoşi din reclame pentru farmacii. Şpaga curge. Soarele răsare la răsărit şi apune la apus.

         Cu siguranţă, mulţi îmi vor spune, că mergem la protest pentru că toate aceste evidenţe nu par să fie la fel de clare pentru clasa politică sau pentru mass-media. Acolo lucurile se complică. Evidenţele devin mai interpretabile decât parabolele biblice. Mii de experţi sunt dispuşi să complice, contra cost, fiecare firavă bucată de sens de care ne-am mai putea agăţa. Politica, îmi pare a fi un suprem exerciţiu de manierism, de roccoco, plutind ca raiurile şi iadurile improbabile peste gropile de gunoaie care-şi păstrează toată carnalitatea pentru cei îndeajuns de lipsiţi de noroc. A protesta devine atunci, readucerea în atenţie a acestei carnalităţi. Acesta este motivul pentru care am ales să ies în stradă. Nu pentru că am soluţii. Nu pentru că – să mi se ierte cinismul – cred că lucrurile se rezolvă mai degrabă prin nesimţirea politicanului român care nu are nici onoarea mafiotului care „face treaba” pentru care a fost plătit/şpăguit. Am ieşit pentru a aduce în vizibil, mai mult ca vizibilul, pe care, de mici suntem învăţaţi să-l îngropăm cu imagini şi, dacă suntem îndeajuns de occidentali şi îndeajuns de albi, cu savantlâcuri. Nu am ieşit la protest pentru că aş fi avut o nemaipomenită credinţă în eficienţa lui, ci pentru că mi s-a părut că el a rămas o ultimă formă de a expune corpul problemei. Dar asta e doar începutul: corpurile şi evidenţele riscă mereu să fie înlăturate, extirpate, explicate. De fapt, asta se întâmplă aproape instantaneu. La al doilea protest la care am participat, oamenii au început să aplaude când au auzit că mitingurile, semnalate de presa străină, au dus la scăderea valorii acţiunilor Gold Corporation. Analiza cantitativă a devenit forma supremă a luptei pentru supravieţuire. Pentru oricine ţine neapărat să supravieţuiască. Corpurile sunt imediat îngropate sub mecanismele care le produc opresându-le şi invers. Dar asta e poveste veche. Orice manual de sociologie sau economie politică ne explică deja de atâta vreme că sclavia nu a dispărut deoarece oamenirea a avut o criză de conştiinţă, ci pentru că nu mai era eficientă. Şi acest model de gândire se perpetuează fără probleme, devenind locul comun al tuturor: un soi de poartă stelară care-i va izbăvi teleportându-i pe planeta eficienţei atât pe sclavi, cât şi pe patroni. Doar odată trecută această poartă stelară, lucrurile se pot negocia. Şi am face orice ca să o trecem. Corpurile brute şi suferinţa lor au astfel două praguri de trecut: cel al evidenţei (până la urmă toate revoluţiile vor să scoată din subliminal, să urle, lucruri evidente, devenite evidente) şi cel al porţii stelare sus menţionate. Oricum am privi problema, lista lucrurilor evidente pe care le avem de urlat şi cărora trebuie să le ataşăm valoarea în acţiuni pentru a le scoate din anonimat este nesfîrşită. Carnalitatea Roşiei Montane (a câinilor şi celor care aşteaptă transplant) râmâne aceeaşi cu sau fără Gold Corporation. Întrebarea este dacă o vom mai putea face vizibilă. Când discuţiile experţilor vor înceta, când politicienii îşi vor fi împărţit „gloria” de a fi fost de o parte sau alta, ce anume ne va mai impulsiona? Cred că am găsit o fărâmă de răspuns într-o distincţie dragă lui Tzvetan Todorov: cea între convingerile etice şi cele politice. Cele din urmă sunt „constituite din proiecte de viitor”, cele etice fiind „reacţii în faţa prezentului, în toată varietatea sa”. Această distincţie ne poate ajuta să tăiem cumva nodul gordian între convingerile profesate (politice) şi cele – hai să le spunem – exersate (etice). Mai înainte de orice e vorba de a vedea „răul ca rău” şi de a lua o atitudine sau chiar a acţiona înainte de a ne ciondăni ideologic şi cantitativ. Altfel, riscăm să devenim pacienţii care mor pe patul de spital în timp ce doctorii se hotărăsc sau nu să sară peste protocol. Protestul este doar un mic pas. Şi nu înseamnă nimic mai mult decât că 2+2=4, că cianura ucide, că animalele înfometate, maltratate şi abandonate devin haită, că oamenii, la fel, că soarele răsare la răsărit şi apune la apus... Şi că trăim în lumea în care e nevoie de strigătele a zeci de mii de voci ca să ne aducem aminte de asta.

                                                        Oana Pughineanu

Recuperarea lui Hippothales

În zilele acestea de semi-vară clujeană (mie mi-e încă frig), alungite ca un machiaj scurs şi rostogolite ca un scroll inutil, interminabil, în tăceri care te absorb ca o sugativă, reducându-te la un ameţit voiajor printre megabiţii care înfulecă majorele probleme ale lumii (foametea, stânga din dreapta, drapta din stânga, cine cu cine mai face copy-paste şi de ce) m-am gândit să scriu despre prietenie. În general, de-a lungul anilor am scris despre lucruri „imposibile” precum lenea, tăcerea, plictiseala, prostia, ratarea, blândeţea, singurătatea etc. Imposibile pentru că ele aparţin unui univers care ar putea fi catalogat drept „solipsist” (deşi, e vorba de unul monadologic), pentru că ele izvorăsc din acel „corp condamnat la imaginar”, învălmăşind senzaţii cu idei primite de-a gata, pentru că nu fac parte din acea lume greacă ce bântuie cultura noastră cel puţin într-o formă nostalgică. Revenim mereu la ea (sau eu, cel puţin, o fac tot mai des) ca la exponatul preferat dintr-un muzeu, admirând încă acei este şi nu este solidificaţi, de dragul logicii şi al unei anumite concepţii despre demnitatea umană, fără nicio posibilitate de a-i negocia, de a-i alungi într-o gâlceavă comunicaţională nesfîrşită.

            M-am gândit că poate, de dragul acestei veri care rulează încet și zdrobitor ca “zalele” rotitoare de tanc, ar trebui să-mi încerc forţele şi cu subiecte care, la fel, combină idei primite de-a gata tot cu un corp imaginar, dar care presupun o „deschidere”, îl presupun pe celălalt şi pe Celălalt, prezent şi Fabulat. A vorbi despre prietenie e cu atât mai dificil, cu cât ea este legată de stabilirea unui soi de echilibru, de armonie între subiecţi care nu se canibalizează nici conform unor reţete mai mult sau mai puţin romantice sau pornografice de consumare a excesului amoros şi nici nu eşuează într-o totală lipsă de percepţie a Chipului. Prietenia este un subiect atât de delicat şi important în acelaşi timp, încât, nu numai că e legată de naşterea filosofiei, dar este iremediabil prinsă între pârghiile Răului şi Binelui. În Lysis, Platon trebuie să pună în mişcare tot universul pentru a spune ceva despre prietenie, într-un dialog în care Socrate se declară „ameţit de dificultate”, un dialog care se termină cu eşecul de „a spune ce este prietenia”. După o anevoioasă maieutică pe care unii au catalogat-o drept sofistică, aflăm că prietenia este posibilă în lume doar dacă admitem grade diferite de rău, de la cel care posedă (şi care ucide, mai inainte de orice, dorinţa), la cel care este un impuls pentru căutarea binelui. Însă, în mod şi mai profund, atât de profund încât pare nejustificat, Platon are nevoie să facă din dorinţă un soi de unealtă neutră[i] pentru a salva prietenia („...dorinţele care sunt nici-bune-nici-rele, vor dăiuni chiar dacă dispar lucrurile rele”) sau, mai degrabă, pentru a o putea purifica de necesitatea răului ca prim motor, cel puţin în lumea ideală. Căci odată Binele atins, prietenia ar deveni inutilă. Binele, asemeni Răului ar avea același efect aneantizant asupra prieteniei. Binele pentru că este întreg, autosuficient, iar Răul pentru că, în extremis, nu este. Ajungem la momentul în care, pentru a putea susţine posibilitatea prieteniei, însuşi Binele trebuie puţin „ciuntit”, devenind ceva care se joacă între apropiat şi asemănător. Binele ne este apropiat conchide Socrate, doar pentru a continua să fie nelămurit. Poate nicăiei nu iese mai mult în evidenţă decât în Lysis greutatea de a putea susţine logic o relaţie armonioasă între indivizi (nu între forme şi idei) aflaţi pe trepte diferite în drumul către „ordine” (şi cum s-ar putea măsura oare gradul lor de apropiere de Bine?). De fapt, cum poţi suţine o relaţie de echivalenţă şi echilibru într-o lume ierarhic ordonată, decât impunând o „tiranie” a familiarului, a „apropierii prin suflet, prin vreo înclinaţie sufletească, prin obiceiuri sau chip” şi presupunând din start ca fiind pe același palier, vârsta, rangul și averea prietenilor? Cred că această imposibilitate (și chiar necesitatea) de a fixa altfel treptele intermediare ale realității, ale nici-bunului-nici-răului şi a atracţiei dintre cele nici-bune-nici-rele îl duce pe Socrate la eşec. Până la urmă, tot ceea ce poate să facă este să constate prietenia dintre Menexenos şi Lysis şi să-l excludă de la beneficiile prieteniei pe Hippothales. Să-l excludă, în primul rând pentru că-şi idealizează prietenul asemuindu-l cu zeii, pentru că nu are abilitatea de a-şi „îmblânzi vânatul”, ci din contră îl face mai greu de prins prin uzul poeziei, dar spunând, în același timp, ”ceea ce spune toată lumea”. După cum observă Noica, Hippothales e dojenit pentru că nu reuşeşte să înţeleagă că „obiectul dragostei tale, trebuie să fie al dragostei tale, nu o fiinţă legendară”. Dar a-ţi găsi prietenul nu înseamnă doar a-l aproxima în relaţia cu tine, ci a aproxima pe ce treaptă spre bine vă aflaţi amândoi şi, mai ales dacă vă aflaţi pe aceeaşi treaptă. Un mic dereglaj, şi globul de cristal în care Socrate-i vede pe prieteni apropiindu-se de dragul a aceea ce pot să devină se sfarmă. Peste tot în Lysis, prietenia este legată de acest proces al aproximării şi cu greu putem să nu-i observăm sterilitatea (şi poate chiar o doză de „snobism”, de cruzime a exclusivismului. Parcă mai înainte de orice, prietenii sunt definiți prin apartenența la același ”club”). Prietenii nu par realmente să comunice, în ciuda hârjoanei rivalităţilor permise. Ca doi lujeri, cresc cu aceeaşi viteză, din acelaşi sol, împărtăşind aceleaşi caracteristici în virtutea unei genetici obscure și a unei educații identice, dar nu cresc împreună. Se pot oglindi sau identifica, se pot chiar întrece ca între egali, dar nu împărtăşesc decât aceste imagini pe care şi le trimit pentru autoconfirmare. Aristotel a simţit poate acest neajuns, această lipsă de intimitate între prieteni şi a mutat datele problemei: dacă prietenii la Palton nu făceau decât să-şi reconfirme gradul de fiinţă prin jocul de oglinzi făcut posibil prin apartenenţa la o anumită comunitate, Aristotel vede în comunitate posibilitatea unei comuniuni speciale, ca „mod de a participa la conştiinţa de a exista a prietenului nostru”. Pentru Aristotel, prietenie înseamnă a simţi faţă de celălalt ceea ce simţi faţă de tine. Mai înainte de orice, ientitatea acestei simţiri (aisthanetai) şi nu o aproximare în termeni de familiar şi asemănător face posibilă prietenia întemeiată pe virtute (pe lângă cea întemeiată pe utilitate sau plăcere). În plus, prietenia face „plăcută conştiinţa existenţei prietenului” (s.m.). Ceea ce este important, după cum observă şi Agamben, e faptul că Aristotel deduce posibilitatea prieteniei din senzaţia fiinţei pure. Cu alte cuvinte, îl simţi pe prieteni la fel cum îl simţi pe „a trăi”[ii]. Comunitatea există mai degrabă (pentru cei virtuoși, specifică Aristotoel) pentru că noi putem con-simţi, şi nu invers.

Cu siguranţă, trecuţi prin scepticisme moderne şi postmoderne găsim dificil de acceptat un astfel de apriorism (atât de greu de demonstrat chiar și prin cazne fenomenologice). Metanaraţiunile au ţinut la un loc „fiinţa” reuşind să o facă mereu, într-un final, identică cu sine. Vedem cum, şi în acest caz, al prieteniei, ceea ce o garantează este spectrul lui Acelaşi, fie plasat într-o ordine a comunităţii, fie într-o intimitate a comuniunii (o intimitate care, din nou, nu este costruită în relație de subiecți, ci este mai degrabă consecința modului în care ființa se dispune în lume). Cel puţin pentru greci, prietenul nu este un Celălalt. Și a devenit cu greu un Celălalt. Pentru asta stă mărturie o întreagă istorie.

            Dacă ar fi să mai păstrăm ceva din înţelepciunea vechii filosofii ar fi poate tocmai decuparea  prieteniei de excesul amoros iluzoriu, care funcţionează, cel puțin de la romantici și precursorii lor după celebra formulă a cristalizării. Grecii știau că prietenia din virtute (în sine) are nevoie de o anumită doză de „realitate”, într-atât încât să devină grijă, dar nu într-atât încât să devină loialitate medievală picată în oportunism. Pe la 1180, con-simțirea aristotelică suferă serioase ”alterări” dacă e să ne luăm după Peter din Blois, arhidiacon de Berlin: „Nu sunt prietenii mei sinele meu lăuntric, pe care-l preţuiesc şi care are grijă de mine într-un dulce negoţ al slujirilor, într-o identitate a afecţiunii?”.

Cu siguranță, genul de idealitate pe care forma de prietenie greacă o presupune găseşte cu greu ecou într-o lume lipsită de „exterioritate” (o formă oareşicare de transcendenţă). Acel Bine vizat de prietenie, acea con-creştere spirituală întru înţelepciune şi, finalmente, întru Idee riscă să sune anacronic. Nu m-aş erija într-un discurs apocaliptic, care să văduvească de impulsuri spirituale omul postmodern şi mai tinerele generaţii, dar cu siguranţă, prietenia nu se mai susţine pentru a viza ceva ce depăşeşte fiinţa prietenilor. Îmi pare că prietenia este legată acum, mai mult decât oricănd de o formă, oarecum disperată, de petrecere a timpului. Trăim într-un mare cub rubic al muncilor şi zilelor, pe care de mici trebuie să învăţăm să-l mânuim (de la interviul pentru admiterea la grădiniţă, mai nou), dedicându-ne cv-urilor perfecte şi punctajelor care ne atestă existenţa, al birocraţiilor care deşi sunt din ce în ce mai inventive (veritabile pagini de proză SF), practic, ne „devirtualizează” viitorul, reducându-l la moduri disperate de a găsi cea mai optimă cale de trecere de la piaţa muncii la „pachetele de pensii” (o ultimă testare a abilităţii de a ne transforma fiecare, în parte, în propriul „produs verde”[iii]). Prietenia, dacă e să ne luăm după unele constatări sociologice[iv], pare să fie un soi de emolient, de şedinţă gratuită de psihanaliză menită să ne ajusteze o imagine de sine şchiopătândă, care s-a împiedicat, nu a rulat bine pe/în faţetele cubului rubic. Jonglând cu nevoia noastră sentimentală de comunitate şi necesitatea de a ne integra anonim-funcţional în societate, prietenii performează parcă nişte şedinţe de spiritism, în căutarea unui aşa-zis eu al nostru sau al lor, pierdut, uzurpat, dar care îşi va reveni la maxima capacitate cu ajutorul câtorva egomasaje bine plasate. Folosim pritetenii pentru a ne rebranşa la ”sistem” sau la realitate (ca fiind ceea ce rezistă voinței noastre) sau, din contră, pentru a-l eluda într-un evazionism mai mult sau mai puţin copilăresc unde prietenul este un partener de loisir, un must have pe lângă toate ustensilele producătoare de plăcere, fie că e vorba de „trusa de picnic”, trusa de prim ajutor, paletele de badmington sau nevoia de a regăsi pe peretele de facebook sau messenger un emoticon prefabricat, expeditiv şi oarecum alegoric. Smile-uri simple, pline de candoare, smile-uri care rânjesc comprimând ambivalențe mai mult sau mai puțin abisale, smile-uri care te pupă cu buze stilizate, oscilând intre Betty Boop şi starurile porno. Până la urmă te mulţumeşti şi cu atât. Începi să semeni din ce în ce mai mult cu Mr. Bean care se bucură când primeşte la întoarcerea în Europa o felicitare pe care şi-a trimis-o din America. Te calmezi cu refresh-uri şi cu senzaţia, corect identificată teoretic, ca spectrală, că trăieşti un secret, fără intimitate și o intimitate fără secrete.

                Asta e tot? Probabil că nu. Cu siguranță nu. Prietenii pot scăpa de fatalitatea lui Același care în zilele noastre funcționează după formula ”seducției isterice”, masculine și feminine, un soi de cristalizare photoshopată și ”ajutată” masiv de modelele de consum care exclud orice stranietate a celuilalt. Prietenia poate scăpa de ”producția Altului”, ca femeie sau bărbat ideal, ca formă de autoerotism mascat, ca ”invenție isterică a celuilalt sexual ca frate sau soră geamănă”[v]. Prietenul poate să nu fie un mulaj turnat peste dorințele noastre, la rândul lor, turnate. Poate să nu fie un simplu PR de buzunar. Aș vedea în prezența lui o invitație la alterarea de sine. O recuperare a lui Hippothales. Cu siguranță nu va duce la Cunoaștere sau la Lumea Ideilor. Prietenul este un martor al tristeților și bucuriilor de a înlătura destine. Este privirea care te confirmă fără să te comprime. Nostalgie a privirii materne însoțitoare într-un infinit stadiu al oglinzii sau nouă formă de spectralitate? Despre toate acestea și multe altele, într-un episod viitor, post-estival.

                                                                     Oana Pughineanu

---

[i] În concepția greacă dorința este fatalmente legată de lipsă. Nu are valențele destabilizatoare și antagonice pe care modernitatea i le atribuie și, nici pe departe, pe cele dizolvante și schizoide ale postmodernității.

[ii] ”Nu există aici nicio intersubiectivitate – această himeră a modernilor –, nici o relație între subiecți: mai degrabă ființa însăși e împărțită, e non-identică cu sine, iar eul și prietenul sunt cele două fețe – sau cei doi poli – ai acestei împărtășiri”, Giorgio Agamben, Prietenul și alte eseuri, traducere de Vlad Russo, Humanitas, 2012, p. 18.

[iii] Probabil cititorii mai tineri nu cunosc proveniența expresiei pe care o folosesc. Ea face referire la filmul Soylent green, 1973. Filmul imaginează o lume suprapopulată, în imposibilitate de a produce hrana ”adevărată” decât ca produs de lux. Celebrul produs verde aruncat maselor de înfometați este de fapt, o reciclare a cadavrelor umane.

[iv] „Graham Allan şi Rebecca Adams: prietenii noştri, în multe feluri, ne provoacă pretenţiile şi ne evaluează revendicările, cinfirmându-ne tot timpul idenitatea structurală şi personală. Printr-o asemenea validare a sinelui, semnificaţia prieteniei în zidirea cărămizilor construcţiei sociale laolată poate fi uşor recunoscută. Le fel cum prietenia dobândeşte caracteristicile factorilor culturali, economici şi sociali în care se foremază, aceste legături sunt la fel de semnificative în a ajuta la susţinerea ordinii dintre factorii respectivi”.

[v] Cred că analizele lui Baudrillard în ceea ce privește sexualitatea se pot aplica cu succes și altor roluri mai mult sau mai puțin sociale, mai mult sau mai puțin fantasmatice, pe care ni le asumăm: ”Ceea ce se produce la cotitura romantismului și a secolului al XIX-lea este intrarea în joc a unei isterii masculine (...) Nu mai e vorba în iubirea romantică, de a cuceri femeia, de a o seduce, ci de a o crea din interior, de a o inventa, când ca utopie realizată, ca femeie idealizată, ca star, încă o metaforă isterică și supranaturală. Erosul romantic a inventat printr/un întreg travaliu acest ideal de armonie, de fuziune amoroasă – femeia ca resurecție proiectivă a aceluiași -, artefact hărăzit de-acum iubirii, adică unei practici a asemănării ideale a ființelor și a sexelor – confuzie patetică înlocuind alteritatea duală a seducției”, Jean Baudrillard, Marc Guillaume, Figuri ale alterității, traducere de Ciprian Mihali, Paralela 45, 2002, p. 128.

Cu blândeţe, în afara strategiilor salvării

De câteva zile „plimb” cu mine o cărţulie despre blândeţe. Pe copertă are mici inimioare de ciocolată învelite în staniol roz şi roşu. A costat cinci lei. Înăuntru, înşiruite asemeni inimioarelor, plutesc, pe mici pagini, mici panseuri făcute parcă să reproducă prin cuvinte imagini „dolce kitsch far niente”, gen soarele care apune în mod cât se poate de parizian într-un pahar cu vin alb, pe o terasă cât se poate de pariziană... pe bulevardul Saint Germain, să zicem. În colţul imaginii poate sau nu să nu se fâlfâie un colţ de ziar sau gambele cu tocuri ale unei domnişoare. Pare că primul gând al autorului (auctorelui) a fost să răzuiască lumea din conştiinţa cititorului, fie ca imposibilă totalitate alegorizată melancolic, fie ca stivă de „obiecte parţiale” care nu reuşesc nicicum să „comunice” sau măcar să „agonizeze” conform unei ideologii comune. Şi asta, în ciuda introducerii  în care Stéphane Audeguy propune să numim blândeţe „ansamblul puterilor unei existenţe libere”, precum şi îndemnul kafkian de a spijini lumea, în lupta dintre tine şi lume.

            M-a interesat realmente acest subiect (blândeţea) pentru că mi se părea, iniţial, că e în contradicţie cu orice altceva (în special cu orice altceva pe care-l trăiesc de câteva luni). Desigur, era o judecată eronată, cel puţin din perspectiva unei logici stricte. Cum poate ceva atât de firav precum blândeţea să fie în contradicţie sau în opoziţie? Îi lipseşte duritatea, voinţa, năzuinţa şi toate elementele narative necesare unui bildung sănătos. N-ar putea fi nici evaziune, adică pornografie a unei defulări simpliste vândută pe post de plăcere la colţurile oricărui mall. N-ar putea fi nici refulare pendulând savant între sentimentele care se descoperă sentimentalisme, la fel cum n-ar putea fi nici teroarea unei vinovăţii care se agaţă atât de creştineşte, de occidental de sentimentele pe care le avem – da! totuşi le avem – fără a cădea în sentimentalisme. Într-un mod bizar şi greu de reprodus „logocentric”, văd bândeţea ca pe un soi de luciditate a limitelor, a contururilor de neîmblânzit dintre fiinţe, un soi de antiutopie a misticii unitive care are nevoie de un mai mare şi un mai mic, de un conţinător care să absoarbă siluetele volatile şi eternul lor plîns (precum în tablourile lui El Greco). Blândeţea recunoaşte suferinţa din fiinţe şi propria-i neputinţă vis-a-vis de această suferinţă. E chiar un paroxism al neputinţei, ca o ultimă mângâiere pe creştetul unui animal muribund, ca un peisaj topit pe geamul trenului într-o continuă ultimă privire. În bândeţe lucrurile se ating prin punctele lor terminus, prin tot ceea ce a trecut/s-a trecut în/prin ele.

Pe de altă parte, îmi pare că blândeţea nu poate aparţine nici dorinţei, nici maşinilor dezirante schizoide. Prima te propulsează în lumea luptei, iar maşinile nu sunt decât rezistenţa „fără-de-eu”-lui la tot ceea ce devine eu, dorinţă, luptă1. O rezistenţă într-atât de subterană, încât doar accesele psihotice o pot „valorifica”. Ori între ordonare şi suferinţa corpului ordonat, între eu şi multiplicitatea schizoidă, există un punct incert, o senzaţie care aproape se transformă în percepţie, un vis care e aproape treaz, aproape verbalizat, un punct prin care „asistăm” la trecerea ordinii în dezordine, a dorinţei în „bandă pură de intensitate”, a luptei, nu atât în capitulare, cât în imaginarea unui al treilea spaţiu, între cucerire şi înfrângere (o planetă a lui Billy Pilgrim care-şi pune ca epitaf celebrul Totul a fost frumos şi nu m-a durut nimic). Blândeţea şi-ar găsi poate aici locul, fiind un soi de luciditate perceptivă a disoluţiilor care ne traversează mai des decât ne dăm seama. Blândeţea nu poate fi „practicată” decât de eurile care se pot vedea murind. În câmpul de luptă al dorinţelor care se fagocitează plasându-se în dialectica „învinsului” şi „învingătorului” (aceste „merţane şi audiuri mentale” pentru piţipoancele din noi) un al treilea al morţii, aproape purificat de orice reprezentare, răsare, când şi când, salvându-ne de tatonări, strategii şi negocieri. Acest al treilea, al morţii, pe care suntem învăţaţi de mici să-l uităm în lupta pentru supravieţuire şi „apă caldă”, ne poate încremeni pentru o secundă, ne poate şopti la ureche că tocmai lupta e falsa conştiinţă. În această secundă de totală suspendare, soldaţii se pot ţine în braţe. Blândeţea aparţine momentelor singulare în care percepem lucrurile în afara oricărei strategii, fie ea şi a salvării. Nici noi, nici ele nu putem face altceva decât să ne suferim şi să ne murim reciproc, fără a depune un efort moral, fără a substitui, de dragul comodităţilor noastre, iubirea cu datoria. Blândeţea pare să fie un soi de instantanee „spulberare a egoităţii” fără a o fisura cu eterne trucuri artistice (pe lângă cele legate de datoria morală). Această spulberare are mai degrabă de-a face cu dereglarea unui anumit tip de cenestezie în care Sartre vedea greaţa însăşi. „...Când nici o durere, nici o plăcere, nici o neplăcere precise nu sunt «existate» de conştiinţă, pentru-sinele nu încetează să se proiecteze dincolo de o contingenţă pură [...]. Conştiinţa nu încetează «să aibă» un corp. Afectivitatea cenesteziei este astfel pură sesizare a unei contingenţe fără culoare, pură înţelegere de sine ca existenţă de fapt. Această sesizare perpetuă de către pentru-sinele meu a unui gust fad şi fără distanţă, care mă însoţeşte chiar şi în eforturile mele de a scăpa de ea şi care este gustul meu, este ceea ce am descris aiurea sub numele de greaţă. O greaţă discretă şi de nedepăşit revelată perpetuu corpului meu şi conştiinţei mele”. Blândeţea ar fi o mică frântură a acestei continue autopercepţii, un soi de inversare de locuri, în care corpul nu mai percepe, ci lasă tot ceea ce îl înconjoară să se perceapă prin el. Dacă blândeţea poate fi în vreun fel asociată cu puritatea o face nu în virtutea dereglării acestei cenestezii pentru a o arunca în pura animalitate care este un soi de intimitate (şi nimeni nu a arătat asta mai bine decât Barth în al său Varieteu pe apă2), nici pentru a o transporta în lumea rezistenţelor inconştiente (aşa cum sunt ele „descrise” în Anti-Oedip). Conştiinţa este prezentă în blândeţe, dar într-o stare „incipientă”: fără idealuri, fără ironii, fără speranţe, fără acel „posibil pe care nu-l stăpâneşte niciodată”. Blândeţea este sfârşitul proiecţiei... şi un improbabil început alegoric. E sufletul muritor al tâlharilor care-l străjuiesc pe Isus şi povestea nemuririi lor.

                                                             Oana Pughineanu

---

1 Mă refer desigur, la Capitalism şi schizofrenie (I). Anti-Oedip de Gilles Deleuze şi Félix Guattari care încearcă practic, pe parcursul voluminoasei cărţi să desprindă, pe cât se poate face aşa ceva într-un mod discursiv, intensitatea de pulsiune (care este deja o „intensitate” organizată, trecută prin reprezentări sociale şi care cantonează dorinţa în filosofia lipsei, ignorând un câmp de forţe pentru care „totul e viaţă şi totul e trăit”, ignorând „elementele intensive, toate pozitive, care nu exprimă niciodată echilibrul final al unui sistem, ci un număr infinit de stări staţionare metastabile prin care trece un subiect”).

2 Descriind ceea ce se întâmplase în ascunzătoarea pe care doi soldaţi inamici o împart pentru o noapte, Barth vorbeşte despre şocul descoperirii unei iremediabile animalităţi, nu lipsită de o anume blândeţe: „mi-am pus deoparte puşca cu baionetă, m-am lungit în noroi lângă acest animal pe care îl paralizasem şi l-am îmbrăţişat cu atâta foc, ca un bărbat care îşi îmbrăţişeză amanta. [...] Între el şi mine se stabilise un armistiţiu separat. Ce conta (mă întrebam) dacă s-ar fi întâmplat să ne întâlnim din nou, faţă în faţă, din întâmplare, dintr-una din nenumăratele întâmplări pe care le aduce războiul şi, fără măcar un zâmbet de recunoaştere, ne-am fi îndreptat unul spre altul cu baionetele? Timp de câteva ore fuseserăm un singur om, şi ne înţeleseserăm dincolo de prietenie, dincolo de iubire, aşa cum un înţelept se înţelege pe sine”. 

Pasiunea apatiei

Gândirea lui Baudrillard este una catastrofistă, revendicându-se de la Nietzsche pe linia lui “ceea ce este pe moarte trebuie împins [în prăpastie]” (după cum mărturisește în Paroxistul indiferent). Însă pe cât de mult fatalism am găsi la Baudrillard, pe atât de puțin vom găsi un amor fati care ar asigura sfârșitului o dimensiune spiritual-patetică, “umană”. Trebuie să murim, deși am eliminat moartea (ca loc al “schimbului simbolic”. ) Singularitatea, implozia, atingerea unei mase critice sunt puținele modalități în care putem “dispărea”, sustrăgându-ne infinității paroxismului.

                Dacă ar fi să rezum ceea ce am putut înțelege dintr-un Baudrillard devenit un soi de mistic fără transcendență, un mistic al indifernței văzută ca “spațiu pur” și niciodată ca spațiu psihic care este mereu acaparat de “un snobism al diferențelor”, aș recurge la o imagine aparent simetrică, utilizând unul din locurile dragi lui Baudrillard: deșertul. La un capăt aș așeza deșertul “originii” (una dintre multele origini pe care omul occidental încearcă să o “dovedească”), cel născător de monoteism, deșertul care unește sau măcar alipește diferențele, culminând în universalismul paulinian. La celălalt capăt am redescopri, prin Baudrillard deșertul-obiect, cel rămas nestrăbătut de evrei, de diferențe, de Unu sau de simulacrul lor. Deșertul ca unică posibilitate “de a nu te mai afla prins în propria-ți imagine”. E greu de decis dacă un soi de coincidentia oppositorum ironică sau o suprapunere de bandă Möbius (imagine prin excelență baudrillardiană) face ca deșertul-obiect să (se) rescrie (cu) aceleași vechi cuvinte ale deșertului-interiorizat: “timpul s-a contractat; restul e pentru cei ce au femeie ca neavînd și cei ce plâng ca neplîngând și cei ce se bucură ca nebucurându-se și cei ce cumpără ca neposedând și cei ce se folosesc de lume ca neprofitând. Trece de fapt figura acestei lumi. Vreau ca să fiți fără griji”. Deșertul de data aceasta, ca lor privilegiat al celor care nu au fost aleși, care nu s-au ales în niciun fel și cărora li se acordă posibilitatea dispariției. Aleșii sunt cei care se zbat într-o umanitate contrafăcută (ideologic, istoric și chiar sociologic) care mimează dualismul. Modelul absolut e cel al media care deși nu universalizează, “mondializează” (globalizează), fiecare dintre aleși fiind acolo ca nefiind (în mijlocul evenimentului, al exoticului, al dorinței decăzută de la fantasmă la fantasmagorie), plângând ca neplîngând, juisând ca nejuisînd... cunoscând ca necunoscând. Și lista continuă nimicitor, cuprinzând cele mai prozaice detalii: “Oamenii nu se mai privesc, dar există instituții pentru asta. Nu se mai ating, dar există contactoterapia. Nu mai merg pe jos, dar fac jogging. Peste tot se reciclează facultăți pierdute, sau corpul pierdut, sau socialitatea pierdută, sau gustul pierdut al mâncării”. Trăind într-un simulacru de rău, alesul este asemeni Pacienților descriși de diavolul bătrân ce-i dă sfaturi celui tânăr (C.S. Lewis): e o epocă în care diavolul se îndestulează cu o abundență searbădă, de “suflete modeste”, incapabile de păcate fabuloase, suflete care nici măcar nu mai pot fi ispitite în mod individual. În urma tuturor violențelor și revoluțiilor individul s-a ales cu morbul prosperității care ”leagă omul de lume” la fel de drastic pe cât legase industira proletarul de mașină. Pregătind parcă pe plan psihologic era acceptării, abandonării în simulacru, prosperitatea, îl face pe Pacient să simtă că ”își găsește locul lume, când, în realitate, lumea își găsește locul în el”. Depășind faza Pacientului care încă mai juca dramatic piesa principiului realității vs. princpiul plăcerii, care își mai permitea dacă nu chiar Moartea, măcar pulsiunea de moarte, “era” simulacrului proiectează pe ecran “clona”. Lumea duală e înlocuită de un univers după modelul benzii Möbius: același lucru revine răsturnat, ca într-o transmisie live eternă al lui acolo care este aici. Tv-veritè-ul este, în termeni baudrillardieni, invazia lumii în VOI! Voi care sunteți lumea, Voi care faceți playlistul, Voi care faceți dedicațiile, Voi care votați, reprezentându-vă nereprezentativitatea, Voi care eliminați orice posibilitate de repersonalizare a responsabilității. Voi ca imagine neînsuflețită a voastră. Voi ca derivă fractală a informației în căutarea interpretării, a personajelor în căutarea autorului: “Spațiul dintre adevărat și fals nu mai este un spațiu de relație, ci un spațiu de distribuție aleatorie”. Clona trăiește (mai) acut presiunea colectivă în absența valorii. Viața virtuală a clonei inversează principiul sublimării, înlocuindu-l cu cel al forcluderii. Clona trăiește pentru a proiecta, nu proiectează pentru a trăi. Nimic nu ilustrează mai bine decât rețelele de socializare acest lucru. Mai înainte de a fi un mod de afirmare a clonelor (și cum oare s-ar putea afirma o clonă decât prin ceva care nu îi este propriu, decât prin propria lipsă de propriu?), ele sunt un mod de producție: de standing, de fericire, de hypseri, de emo, de activiști, de oameni care arată cool pe plaja de la Vama Veche etc. Virtualul funcționează ca un soi de piață de desfacere în care subversiunea devine fabrica de viitoare produse înglobate de către sistem. Baudrillard o spune foarte clar: subversiunea multiplică sistemul și nici pe departe nu îl destabilizează. Și dacă ar fi să continui aș spune: virtualul îl “eternizează”, îl resuscitează după fiecare criză. Sistemul nu își poate găsi limita decât în el însuși, crede Baudrillard. El poate colapsa asemeni unui corp suferind de o boală autoimună. Figura paroxismului afirmă și contrazice în același timp acest diagnostic. Trăim în momentul de dinaintea sfârșitului (care este altceva decât moartea, devenită o curiozitate antropologică), dar e un moment virtual, și prin acesta “etern”. Cred că este motivul pentru care Baudrillard are nevoie de deșert și de singularitate. Are nevoie de rest, ca proces ce nu poate fi cuprins în totalitate, ca desfășurare ce depășește omul, și dă seamă de destinul speciei. Din nou o coincidență cu textul paulinic, al “timpului care rămâne”, ca și cum nu ar fi rămas timp, ca și cum timpul rămas e fără importanță. Clona, asemeni neconvertitului trăiește în eternitatea unei clipe reproduse mecanic (respectiv mitic). Evadatului în deșert sau celui care a scăpat de capcana socialului (Baudrillard dă exemplul homeless-ului... deși, am putea spune că există un export de homelessi, o “corporație” a lor) îi revine, asemeni credinciosului, timpul care rămâne, timpul fără importanță... Pentru credincios așteptarea morții e așteptarea unui eveniment fericit care a și survenit deja. Între omul universal paulinian și clona baudrillardiană care sunt ca nefiind nu stă o diferență fără concept, ci o indiferență conceptuală care se joacă între Dumnezeu care a “contras” timpul și “timpul real care abolește orice dimensiune reală a timpului”. Ce este până la urmă „restul” de care vorbește Baudrillard? Nu e nici partea blestemată, nu e nici transcendentul, nu e nimic care să aibă de-a face cu spiritul, psihicul, umanul. E “ironia obiectivă” și “criminală” a lumii. E, poate, locul din care se enunță. Baudrillard mărturisește că vrea nu o reducție fenomenologică, ci o “reuducție fenomenală”: “Emit ipoteza că în spatele sistemelor de credință prin intermediul cărora noi afabulăm realul și-i dăm un sens, există, la toți (nu este o chestiune de inteligență sau de conștiință), un empirism radical, care face ca în fond, nimeni să nu creadă în această idee de realitate. Fiecare are un prag de radicalitate care îi dă priză asupra lumii dincolo de ideologiile și de credințele sale. Să nu adăugăm dorinței, patosul dorinței! Să nu adăugăm credinței patosul credinței! Să nu adăugăm speranță, speranței! Toate aceste valori ne deturnează de la adevărata gândire. Stoicii știau acest lucru. Important este să găsești distanța și nuditatea. Să încerci să înlături toată această proliferare ideologică, subiectivă sau colectivă”. Restul ar apărea odată uitate aceste proliferări, asemeni monolitului din Odisea spațială, asemeni ochiului vid al furtunii sau ochiului vid al literaturii (Blanchot). Dar cred că “restul”, “deșertul” și “singularitatea” nu pot fi decât niște nostalgii ale evadării. Baudrillard repetă constant că structura lumii noastre e cea de bandă a lui Möbius (metafora a simulacurlui și hiperrealității). Dacă nimic nu-i scapă, cine ar mai putea deosebi onomatopeea de ideologie, deșertul de imaginea lui, singularitatea de un vechi vis evazionist neîmplinit? A fi ca nefiind. Cu credință nețărmurită în necredință. Cu pasiunea apatiei. În paroxismul indiferent. 

                Oana Pughineanu