Prima urmă mnezică, prima satisfacţie, prima scenă
a seducţiei. După toate acestea, o vastă, interminabilă reţea de proiecţii
fantasmatice, un paravan colorat, un abajur cu decor rotitor care proiectează
peşti şi animale fantastice (exact ca acelea pe care mi le doream cu disperare
când eram mică). Un mic decor care explodează în tot spaţiul. O peşteră a
ideilor mecanică ejaculată pe pereţi. Totul pentru a reveni la prima plăcere
din care dorinţele izvorăsc ca cele Patru Râuri ale Raiului Pierdut. Nelimitate
înscenări pregătind decorul pentru a face loc posibilităţii reluării plăcerii
(dresorul universal de dragul căruia devenim nevrotici, psihotici, psihopaţi sau
mai rău, dacă avem noroc, de-a dreptul îndrăgostiţi), din nou şi din nou şi din
nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din
nou şi din nou şi din nou şi din nou. Nu facem cu lucrurile, cuvintele şi
oamenii pe care-i întâlnim în viaţă decât să-i introducem în această piesă a
narcisismului (sau să-i spunem pe nume? egoistă) şi disperată a personajelor
care-şi caută autorul (sânul, prima atingere a unei raze de soare, o privire,
una singură şi nu alta, alta care să fie exact ca aceea... singulară). Mii de
pitici care vor să-l ţintuiască pe Guliver. Asta, spune Freud, este la bază
unica semnificaţie a acţiunilor noastre. Între excitaţie şi scăderea tensiunii
suntem dispuşi să îndesăm orice: tocuri cui, filme cu lezbiene (de-a lui De
Palma sau altele), poezii, dumnezei şi chiar obsesia pentru un singur obiect.
Sau, mai rău: copii şi câini maltrataţi, thailandeze care ştiu aproape totul la
un preţ de nimic, bombe şi decapitări on line. Lumea eului libidinal e o
adunătură de ustensile demonice (Freud foloseşte imaginea pseudopodului) care
devorează tot, intoriectând „obiectele parţiale” (descoperite în freudiană de
Melanie Klein) de care avem nevoie în piesa noastră de teatru, jucată şi
rejucată numai pentru a ajunge momentul de totală descărcare în care nu mai
este nevoie să jucăm nimic. Aşa pare la prima vedere. Dar totul e puţin mai
complicat. Pulsiunea de moarte vrea reluarea jocului. În fond ea e cea mai
treatrală. Ea este cea care vrea retrăirea insatisfacţiei. O actriţă ratată, de
perieferie. Dar ratarea ei e răsunătoare. Îi pândeşte pe toţi,
culpabilizându-i. Freud o descoperă în compulsia la repetiţie, în rezistenţă,
în formele de melancolie morbidă, în nevroza obsesională. O plasează în corp şi
o ridică, încet, încet la rang de motor al culturii. Cultura e un imens, labirintic,
aparat represiv, care împinge în inconştient pulsiunea de moarte. E doar un soi
de medicament care pentru a vindeca boala, omoară organul. Această moarte,
spune Freud, e viaţa noastră supusă instinctului de conservare. Cultura impune
anumite căi şi nu altele pentru atingerea satisfacţiei. Ea e cea care „alege”
măştile „potrivite” pentru dorinţele noastre, altfel îngrozitor de sălbatice,
agresive, narcisiste. Ea este pornografia unanim acceptată, care deturnează
pulsiunea de la sălbăticia ei, de la „demonia” ei. Societatea nu se poate
construi în adevărul acestor forţe care-şi caută descărcarea. Teatrul şi masca
sunt singurele „soluţii” pe care le-am găsit pentru a le stăpâni. Soluţii
precare, fragile, oricând explodând în nevroze, psihoze (dacă suntem pe-atât de
delicaţi să fim masochişti) sau agresivităţi domestice, lagăre de concentrare
şi orice alte forme de violenţă (în caz că avem norocul să fim preponderent
sadici). În vise, mai putem fi poeţi, desprinzându-ne de pornografiile social
acceptate pentru a plonja în altele, personalizate. Aceste lucruri triste şi
brutale le spune Freud. Acestea şi multe altele. Lucruri pe care nu le poţi
spune mamelor care ocupă asfaltul şi galaxia cu ale lor cărucioare, nu le poţi
spune politicienilor cu mai binele între buze, trăindu-şi fabuloasele potenţe
şi impotenţe prin viaţa popoarelor, şi nu le poţi spune nici popoarelor. După
cum abserva atât de bine Pontalis (în minunata lui carte „După Freud”) nici
psihanaliştii nu mai sunt dispuşi să le audă. Ei s-au transformat în
„administratorii unei cunoaşteri”, în roboţeii care asistă autiştii contra
cost. Nu mai sunt dispuşi să-l pună pe pacient faţă în faţă cu adevărul său
brutal, ci joacă rolul ideologic al celui care te reconectează cu societatea,
adică, tocmai cu sursa nevrozei. E un psihanalist care te învaţă să refulezi,
şi nici pe departe să pui eul acolo unde
era sinele, să pui conştiinţa acolo unde era inconştientul, marele
deziderat freudian (e adevărat, utopic mai ales pentru felul în care plasează
eul în ultima sa topică, o fină pojghiţă care ţine piept unei triple agresiuni:
din partea exteriorului, a inconştientului şi a Supraeului culpabilizant). E un
psihanalist adaptat timpurilor moderne şi pacientului obişnuit cu altceva: just
give me the pill and forget about the truth.
M-am întrebat adesea ce e depresia sau mai bine
spus cum poţi fi şi altfel decât deprimat, în caz că sporadice momente de
luciditate te traversează? Unul dintre răspunsurile, nu foarte „personalizate”,
la care am ajuns este că depresia e poate conştiinţa faptului că oricine e
dispus să pună orice între mai sus numita excitaţie şi descărcare, că oricine e
în mod ocazional o piesă în decorul altora (un Cambpell Soup printre altele). Că
oricine e prins în capcana acestor „maşinuţe dezirante” (în care Deleuze şi
Guattari bunăoară văd, aproape optimist, sursa creativităţii schizoide) pe care
nu le poate administra şi nici nu-şi poate recunoaşte eşecul dacă vrea să
supravieţuiască. Lumea lui Freud este acest lanţ de mortăciuni al Fiinţei,
Orice în Orice, la Infinit.
O cosmologie a împănării. Cultura nu face decât să restrângă
oriceurile perversului polimorf (copilul) reducându-l la o tristă genitalitate.
Dar în fond – şi aici e scandalul introdus de Freud – nu există o posibilitate
de impunere a normalităţii şi bunăoară, din perspectiva fondului pulsional, e
indiferentă monogamia, infidelitatea sau „infidelitatea joasă” (faţă de corpuri
fără perspective spirituale, după o vorbă de-a lui Noica). E indiferentă
heterosexualitatea, homosexualitatea sau pedofilia. Ceea ce poate Freud nu a
prevăzut e că însăşi cultura devine un astfel de orice. Sau nu a prevăzut
magnitudinea cu care, pentru mase vaste de oameni, ea devine un orice.
Pierzându-şi capacitatea regulatoare se transformă cel mult într-un fetiş. Am
atins momentul în care disconfortul în cultură ia o nouă turnură? Poate nu mai
e vorba de acel hommo demens (cum îl numeşte Edgar Morin) care se autocastrează
pentru a supravieţui, ci de acel hommo demens care plăteşte scump lipsa de sens
a confortului. În fond, Bataille observa tocmai acest lucru: abundenţa
societăţilor Occidentale este desprinsă de orice formă de sacralitate. Lipsă pe
care o suplineşte, în mod clasic, prin explozia de agresivitate. Numai că parcă
nu mai e vorba de eternul rău care construieşte şi face să curgă povestea, ci
pur şi simplu de un rău care nu se mai articulează în nimic, decât în el
însuşi. Iar teatrul e mai generalizat decât oricând. Actorii, de duzină,
incapabili să aleagă între o formă de represiune sau alta. Practicându-le pe
toate aleatoriu şi sălbatic. Săltând legea-n normă şi norma-n lege. Orice,
pentru „o stare de excepţie”.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu