În zilele
acestea de semi-vară clujeană (mie mi-e încă frig), alungite ca un machiaj
scurs şi rostogolite ca un scroll inutil, interminabil, în tăceri care te
absorb ca o sugativă, reducându-te la un ameţit voiajor printre megabiţii care
înfulecă majorele probleme ale lumii (foametea, stânga din dreapta, drapta din
stânga, cine cu cine mai face copy-paste şi de ce) m-am gândit să scriu despre
prietenie. În general, de-a lungul anilor am scris despre lucruri „imposibile”
precum lenea, tăcerea, plictiseala, prostia, ratarea, blândeţea, singurătatea
etc. Imposibile pentru că ele aparţin unui univers care ar putea fi catalogat
drept „solipsist” (deşi, e vorba de unul monadologic), pentru că ele izvorăsc
din acel „corp condamnat la imaginar”, învălmăşind senzaţii cu idei primite
de-a gata, pentru că nu fac parte din acea lume greacă ce bântuie cultura
noastră cel puţin într-o formă nostalgică. Revenim mereu la ea (sau eu, cel
puţin, o fac tot mai des) ca la exponatul preferat dintr-un muzeu, admirând
încă acei este şi nu este solidificaţi, de dragul logicii
şi al unei anumite concepţii despre demnitatea umană, fără nicio posibilitate
de a-i negocia, de a-i alungi într-o gâlceavă comunicaţională nesfîrşită.
M-am gândit că poate, de dragul
acestei veri care rulează încet și zdrobitor ca “zalele” rotitoare de tanc, ar
trebui să-mi încerc forţele şi cu subiecte care, la fel, combină idei primite
de-a gata tot cu un corp imaginar, dar care presupun o „deschidere”, îl presupun
pe celălalt şi pe Celălalt, prezent şi Fabulat. A vorbi despre prietenie e cu
atât mai dificil, cu cât ea este legată de stabilirea unui soi de echilibru, de
armonie între subiecţi care nu se canibalizează nici conform unor reţete mai
mult sau mai puţin romantice sau pornografice de consumare a excesului amoros
şi nici nu eşuează într-o totală lipsă de percepţie a Chipului. Prietenia este
un subiect atât de delicat şi important în acelaşi timp, încât, nu numai că e
legată de naşterea filosofiei, dar este iremediabil prinsă între pârghiile
Răului şi Binelui. În Lysis, Platon
trebuie să pună în mişcare tot universul pentru a spune ceva despre prietenie,
într-un dialog în care Socrate se declară „ameţit de dificultate”, un dialog
care se termină cu eşecul de „a spune ce este prietenia”. După o anevoioasă
maieutică pe care unii au catalogat-o drept sofistică, aflăm că prietenia este
posibilă în lume doar dacă admitem grade diferite de rău, de la cel care posedă (şi care ucide, mai inainte de
orice, dorinţa), la cel care este un impuls
pentru căutarea binelui. Însă, în mod şi mai profund, atât de profund încât
pare nejustificat, Platon are nevoie să facă din dorinţă un soi de unealtă
neutră[i]
pentru a salva prietenia („...dorinţele care sunt nici-bune-nici-rele, vor
dăiuni chiar dacă dispar lucrurile rele”) sau, mai degrabă, pentru a o putea
purifica de necesitatea răului ca prim motor, cel puţin în lumea ideală. Căci
odată Binele atins, prietenia ar deveni inutilă. Binele, asemeni Răului ar avea
același efect aneantizant asupra prieteniei. Binele pentru că este întreg,
autosuficient, iar Răul pentru că, în extremis, nu este. Ajungem la momentul în care, pentru a putea susţine
posibilitatea prieteniei, însuşi Binele trebuie puţin „ciuntit”, devenind ceva
care se joacă între apropiat şi asemănător. Binele ne este apropiat
conchide Socrate, doar pentru a continua să fie nelămurit. Poate nicăiei nu
iese mai mult în evidenţă decât în Lysis
greutatea de a putea susţine logic o relaţie armonioasă între indivizi (nu între forme şi idei) aflaţi pe trepte diferite
în drumul către „ordine” (şi cum s-ar putea măsura oare gradul lor de apropiere
de Bine?). De fapt, cum poţi suţine o relaţie de echivalenţă şi echilibru
într-o lume ierarhic ordonată, decât impunând o „tiranie” a familiarului, a
„apropierii prin suflet, prin vreo înclinaţie sufletească, prin obiceiuri sau
chip” şi presupunând din start ca fiind pe același palier, vârsta, rangul și
averea prietenilor? Cred că această imposibilitate (și chiar necesitatea) de a
fixa altfel treptele intermediare ale realității, ale nici-bunului-nici-răului
şi a atracţiei dintre cele nici-bune-nici-rele îl duce pe Socrate la eşec. Până
la urmă, tot ceea ce poate să facă este să constate
prietenia dintre Menexenos şi Lysis şi să-l excludă
de la beneficiile prieteniei pe Hippothales. Să-l excludă, în primul rând
pentru că-şi idealizează prietenul asemuindu-l cu zeii, pentru că nu are
abilitatea de a-şi „îmblânzi vânatul”, ci din contră îl face mai greu de prins
prin uzul poeziei, dar spunând, în același timp, ”ceea ce spune toată lumea”.
După cum observă Noica, Hippothales e dojenit pentru că nu reuşeşte să
înţeleagă că „obiectul dragostei tale, trebuie să fie al dragostei tale, nu o fiinţă legendară”. Dar a-ţi
găsi prietenul nu înseamnă doar a-l aproxima în relaţia cu tine, ci a aproxima
pe ce treaptă spre bine vă aflaţi amândoi şi, mai ales dacă vă aflaţi pe aceeaşi treaptă. Un mic dereglaj, şi
globul de cristal în care Socrate-i vede pe prieteni apropiindu-se de dragul a
aceea ce pot să devină se sfarmă. Peste tot în Lysis, prietenia este legată de acest proces al aproximării şi cu
greu putem să nu-i observăm sterilitatea (şi poate chiar o doză de „snobism”,
de cruzime a exclusivismului. Parcă mai înainte de orice, prietenii sunt
definiți prin apartenența la același ”club”). Prietenii nu par realmente să
comunice, în ciuda hârjoanei rivalităţilor permise. Ca doi lujeri, cresc cu
aceeaşi viteză, din acelaşi sol, împărtăşind aceleaşi caracteristici în
virtutea unei genetici obscure și a unei educații identice, dar nu cresc împreună. Se pot oglindi sau identifica,
se pot chiar întrece ca între egali, dar nu împărtăşesc decât aceste imagini pe
care şi le trimit pentru autoconfirmare. Aristotel a simţit poate acest neajuns,
această lipsă de intimitate între prieteni şi a mutat datele problemei: dacă
prietenii la Palton nu făceau decât să-şi reconfirme gradul de fiinţă prin
jocul de oglinzi făcut posibil prin apartenenţa la o anumită comunitate,
Aristotel vede în comunitate posibilitatea unei comuniuni speciale, ca „mod de
a participa la conştiinţa de a exista a prietenului nostru”. Pentru Aristotel,
prietenie înseamnă a simţi faţă de celălalt ceea ce simţi faţă de tine. Mai
înainte de orice, ientitatea acestei simţiri (aisthanetai) şi nu o aproximare în termeni de familiar şi asemănător
face posibilă prietenia întemeiată pe virtute (pe lângă cea întemeiată pe
utilitate sau plăcere). În plus, prietenia face „plăcută conştiinţa existenţei prietenului” (s.m.). Ceea ce este
important, după cum observă şi Agamben, e faptul că Aristotel deduce
posibilitatea prieteniei din senzaţia fiinţei pure. Cu alte cuvinte, îl simţi
pe prieteni la fel cum îl simţi pe „a trăi”[ii].
Comunitatea există mai degrabă (pentru cei virtuoși,
specifică Aristotoel) pentru că noi putem con-simţi, şi nu invers.
Cu
siguranţă, trecuţi prin scepticisme moderne şi postmoderne găsim dificil de
acceptat un astfel de apriorism (atât
de greu de demonstrat chiar și prin cazne fenomenologice). Metanaraţiunile au
ţinut la un loc „fiinţa” reuşind să o facă mereu, într-un final, identică cu
sine. Vedem cum, şi în acest caz, al prieteniei, ceea ce o garantează este
spectrul lui Acelaşi, fie plasat într-o ordine a comunităţii, fie într-o
intimitate a comuniunii (o intimitate care, din nou, nu este costruită în
relație de subiecți, ci este mai degrabă consecința modului în care ființa se
dispune în lume). Cel puţin pentru greci, prietenul nu este un Celălalt. Și a
devenit cu greu un Celălalt. Pentru asta stă mărturie o întreagă istorie.
Dacă ar fi să mai păstrăm ceva din
înţelepciunea vechii filosofii ar fi poate tocmai decuparea prieteniei de excesul amoros iluzoriu, care
funcţionează, cel puțin de la romantici și precursorii lor după celebra formulă
a cristalizării. Grecii știau că prietenia din virtute (în sine) are nevoie de
o anumită doză de „realitate”, într-atât încât să devină grijă, dar nu
într-atât încât să devină loialitate medievală picată în oportunism. Pe la
1180, con-simțirea aristotelică suferă serioase ”alterări” dacă e să ne luăm
după Peter din Blois, arhidiacon de Berlin: „Nu sunt prietenii mei sinele meu
lăuntric, pe care-l preţuiesc şi care are grijă de mine într-un dulce negoţ al
slujirilor, într-o identitate a afecţiunii?”.
Cu siguranță, genul de idealitate pe care forma de
prietenie greacă o presupune găseşte cu greu ecou într-o lume lipsită de
„exterioritate” (o formă oareşicare de transcendenţă). Acel Bine vizat de
prietenie, acea con-creştere spirituală întru înţelepciune şi, finalmente,
întru Idee riscă să sune anacronic. Nu m-aş erija într-un discurs apocaliptic,
care să văduvească de impulsuri spirituale omul postmodern şi mai tinerele
generaţii, dar cu siguranţă, prietenia nu se mai susţine pentru a viza ceva ce
depăşeşte fiinţa prietenilor. Îmi pare că prietenia este legată acum, mai mult
decât oricănd de o formă, oarecum disperată, de petrecere a timpului. Trăim
într-un mare cub rubic al muncilor şi zilelor, pe care de mici trebuie să învăţăm
să-l mânuim (de la interviul pentru admiterea la grădiniţă, mai nou),
dedicându-ne cv-urilor perfecte şi punctajelor care ne atestă existenţa, al
birocraţiilor care deşi sunt din ce în ce mai inventive (veritabile pagini de
proză SF), practic, ne „devirtualizează” viitorul, reducându-l la moduri
disperate de a găsi cea mai optimă cale de trecere de la piaţa muncii la
„pachetele de pensii” (o ultimă testare a abilităţii de a ne transforma
fiecare, în parte, în propriul „produs verde”[iii]).
Prietenia, dacă e să ne luăm după unele constatări sociologice[iv],
pare să fie un soi de emolient, de şedinţă gratuită de psihanaliză menită să ne
ajusteze o imagine de sine şchiopătândă, care s-a împiedicat, nu a rulat bine
pe/în faţetele cubului rubic. Jonglând cu nevoia noastră sentimentală de
comunitate şi necesitatea de a ne integra anonim-funcţional în societate,
prietenii performează parcă nişte şedinţe de spiritism, în căutarea unui
aşa-zis eu al nostru sau al lor, pierdut, uzurpat, dar care îşi va reveni la
maxima capacitate cu ajutorul câtorva egomasaje bine plasate. Folosim
pritetenii pentru a ne rebranşa la ”sistem” sau la realitate (ca fiind ceea ce
rezistă voinței noastre) sau, din contră, pentru a-l eluda într-un evazionism
mai mult sau mai puţin copilăresc unde prietenul este un partener de loisir, un must have pe lângă toate ustensilele producătoare de plăcere, fie
că e vorba de „trusa de picnic”, trusa de prim ajutor, paletele de badmington
sau nevoia de a regăsi pe peretele de facebook sau messenger un emoticon
prefabricat, expeditiv şi oarecum alegoric. Smile-uri
simple, pline de candoare, smile-uri
care rânjesc comprimând ambivalențe mai mult sau mai puțin abisale, smile-uri care te pupă cu buze
stilizate, oscilând intre Betty Boop şi starurile porno. Până la urmă te
mulţumeşti şi cu atât. Începi să semeni din ce în ce mai mult cu Mr. Bean care
se bucură când primeşte la întoarcerea în Europa o felicitare pe care şi-a trimis-o
din America. Te calmezi cu refresh-uri
şi cu senzaţia, corect identificată teoretic, ca spectrală, că trăieşti un secret, fără intimitate și o intimitate
fără secrete.
Asta e tot? Probabil
că nu. Cu siguranță nu. Prietenii pot scăpa de fatalitatea lui Același care în
zilele noastre funcționează după formula ”seducției isterice”, masculine și
feminine, un soi de cristalizare photoshopată și ”ajutată” masiv de modelele de
consum care exclud orice stranietate a celuilalt. Prietenia poate scăpa de ”producția
Altului”, ca femeie sau bărbat ideal, ca formă de autoerotism mascat, ca
”invenție isterică a celuilalt sexual ca frate sau soră geamănă”[v].
Prietenul poate să nu fie un mulaj turnat peste dorințele noastre, la rândul
lor, turnate. Poate să nu fie un simplu PR de buzunar. Aș vedea în prezența lui
o invitație la alterarea de sine. O recuperare a lui Hippothales. Cu siguranță
nu va duce la Cunoaștere sau la Lumea Ideilor. Prietenul este un martor al
tristeților și bucuriilor de a înlătura destine. Este privirea care te confirmă
fără să te comprime. Nostalgie a privirii materne însoțitoare într-un infinit
stadiu al oglinzii sau nouă formă de spectralitate? Despre toate acestea și
multe altele, într-un episod viitor, post-estival.
Oana Pughineanu
[i] În concepția greacă dorința este
fatalmente legată de lipsă. Nu are valențele destabilizatoare și antagonice pe
care modernitatea i le atribuie și, nici pe departe, pe cele dizolvante și
schizoide ale postmodernității.
[ii] ”Nu există aici nicio intersubiectivitate – această himeră a modernilor –,
nici o relație între subiecți: mai degrabă ființa însăși e împărțită, e
non-identică cu sine, iar eul și prietenul sunt cele două fețe – sau cei doi
poli – ai acestei împărtășiri”, Giorgio Agamben, Prietenul și alte eseuri, traducere de Vlad Russo, Humanitas, 2012,
p. 18.
[iii] Probabil cititorii mai tineri nu
cunosc proveniența expresiei pe care o folosesc. Ea face referire la filmul Soylent green, 1973. Filmul imaginează o
lume suprapopulată, în imposibilitate de a produce hrana ”adevărată” decât ca
produs de lux. Celebrul produs verde aruncat maselor de înfometați este de
fapt, o reciclare a cadavrelor umane.
[iv] „Graham Allan şi Rebecca Adams: prietenii
noştri, în multe feluri, ne provoacă pretenţiile şi ne evaluează revendicările,
cinfirmându-ne tot timpul idenitatea structurală şi personală. Printr-o asemenea validare a sinelui,
semnificaţia prieteniei în zidirea cărămizilor construcţiei sociale laolată
poate fi uşor recunoscută. Le fel cum prietenia dobândeşte caracteristicile
factorilor culturali, economici şi sociali în care se foremază, aceste legături
sunt la fel de semnificative în a ajuta la susţinerea ordinii dintre factorii
respectivi”.
[v] Cred că analizele lui Baudrillard
în ceea ce privește sexualitatea se pot aplica cu succes și altor roluri mai mult
sau mai puțin sociale, mai mult sau mai puțin fantasmatice, pe care ni le
asumăm: ”Ceea ce se produce la cotitura romantismului și a secolului al XIX-lea
este intrarea în joc a unei isterii masculine (...) Nu mai e vorba în iubirea
romantică, de a cuceri femeia, de a o seduce, ci de a o crea din interior, de a
o inventa, când ca utopie realizată, ca femeie idealizată, ca star, încă o
metaforă isterică și supranaturală. Erosul romantic a inventat printr/un întreg
travaliu acest ideal de armonie, de fuziune amoroasă – femeia ca resurecție
proiectivă a aceluiași -, artefact hărăzit de-acum iubirii, adică unei practici
a asemănării ideale a ființelor și a sexelor – confuzie patetică înlocuind
alteritatea duală a seducției”, Jean Baudrillard, Marc Guillaume, Figuri ale alterității, traducere de
Ciprian Mihali, Paralela 45, 2002, p. 128.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu