Gândirea lui Baudrillard este una catastrofistă,
revendicându-se de la Nietzsche pe linia lui “ceea ce este pe moarte trebuie
împins [în prăpastie]” (după cum mărturisește în Paroxistul indiferent). Însă pe cât de
mult fatalism am găsi la Baudrillard, pe atât de puțin vom găsi un amor fati care ar asigura sfârșitului o
dimensiune spiritual-patetică, “umană”. Trebuie să murim, deși am eliminat
moartea (ca loc al “schimbului simbolic”. ) Singularitatea, implozia, atingerea
unei mase critice sunt puținele modalități în care putem “dispărea”,
sustrăgându-ne infinității paroxismului.
Dacă ar fi să rezum
ceea ce am putut înțelege dintr-un Baudrillard devenit un soi de mistic fără
transcendență, un mistic al indifernței văzută ca “spațiu pur” și niciodată ca
spațiu psihic care este mereu acaparat de “un snobism al diferențelor”, aș
recurge la o imagine aparent simetrică, utilizând unul din locurile dragi lui
Baudrillard: deșertul. La un capăt aș așeza deșertul “originii” (una dintre
multele origini pe care omul occidental încearcă să o “dovedească”), cel
născător de monoteism, deșertul care unește sau măcar alipește diferențele,
culminând în universalismul paulinian. La celălalt capăt am redescopri, prin
Baudrillard deșertul-obiect, cel rămas nestrăbătut de evrei, de diferențe, de
Unu sau de simulacrul lor. Deșertul ca unică posibilitate “de a nu te mai afla
prins în propria-ți imagine”. E greu de decis dacă un soi de coincidentia oppositorum ironică sau o
suprapunere de bandă Möbius (imagine
prin excelență baudrillardiană) face ca deșertul-obiect să (se) rescrie (cu)
aceleași vechi cuvinte ale deșertului-interiorizat: “timpul s-a contractat;
restul e pentru cei ce au femeie ca neavînd și cei ce plâng ca neplîngând și
cei ce se bucură ca nebucurându-se și cei ce cumpără ca neposedând și cei ce se
folosesc de lume ca neprofitând. Trece de fapt figura acestei lumi. Vreau ca să
fiți fără griji”. Deșertul de data aceasta, ca lor privilegiat al celor care nu
au fost aleși, care nu s-au ales în niciun fel și cărora li se acordă
posibilitatea dispariției. Aleșii sunt cei care se zbat într-o umanitate
contrafăcută (ideologic, istoric și chiar sociologic)
care mimează dualismul. Modelul absolut e cel al media care deși nu
universalizează, “mondializează” (globalizează), fiecare dintre aleși fiind acolo
ca nefiind (în mijlocul evenimentului, al exoticului, al dorinței decăzută de
la fantasmă la fantasmagorie), plângând ca neplîngând, juisând ca nejuisînd...
cunoscând ca necunoscând. Și lista continuă nimicitor, cuprinzând cele mai
prozaice detalii: “Oamenii nu se mai privesc, dar există instituții pentru
asta. Nu se mai ating, dar există contactoterapia. Nu mai merg pe jos, dar fac
jogging. Peste tot se reciclează facultăți pierdute, sau corpul pierdut, sau
socialitatea pierdută, sau gustul pierdut al mâncării”. Trăind într-un
simulacru de rău, alesul este asemeni Pacienților descriși de diavolul bătrân
ce-i dă sfaturi celui tânăr (C.S. Lewis): e o epocă în care diavolul se
îndestulează cu o abundență searbădă, de “suflete modeste”, incapabile de
păcate fabuloase, suflete care nici măcar nu mai pot fi ispitite în mod individual. În urma tuturor violențelor
și revoluțiilor individul s-a ales cu morbul prosperității care ”leagă omul de
lume” la fel de drastic pe cât legase industira proletarul de mașină. Pregătind
parcă pe plan psihologic era acceptării, abandonării în simulacru,
prosperitatea, îl face pe Pacient să simtă că ”își găsește locul lume, când, în
realitate, lumea își găsește locul în el”. Depășind faza Pacientului care încă
mai juca dramatic piesa principiului realității vs. princpiul plăcerii, care
își mai permitea dacă nu chiar Moartea, măcar pulsiunea de moarte, “era”
simulacrului proiectează pe ecran “clona”. Lumea duală e înlocuită de un
univers după modelul benzii Möbius:
același lucru revine răsturnat, ca într-o transmisie live eternă al lui acolo
care este aici. Tv-veritè-ul este, în termeni baudrillardieni, invazia
lumii în VOI! Voi care sunteți lumea, Voi care faceți playlistul, Voi care
faceți dedicațiile, Voi care votați, reprezentându-vă nereprezentativitatea,
Voi care eliminați orice posibilitate de repersonalizare a responsabilității. Voi
ca imagine neînsuflețită a voastră. Voi ca derivă fractală a informației în
căutarea interpretării, a personajelor în căutarea autorului: “Spațiul dintre
adevărat și fals nu mai este un spațiu de relație, ci un spațiu de distribuție
aleatorie”. Clona trăiește (mai) acut presiunea colectivă în absența valorii.
Viața virtuală a clonei inversează principiul sublimării, înlocuindu-l cu cel
al forcluderii. Clona trăiește pentru a proiecta, nu proiectează pentru a trăi.
Nimic nu ilustrează mai bine decât rețelele de socializare acest lucru. Mai
înainte de a fi un mod de afirmare a clonelor (și cum oare s-ar putea afirma o
clonă decât prin ceva care nu îi este propriu, decât prin propria lipsă de
propriu?), ele sunt un mod de producție: de standing, de fericire, de hypseri, de
emo, de activiști, de oameni care arată cool pe plaja de la Vama Veche etc.
Virtualul funcționează ca un soi de piață de desfacere în care subversiunea
devine fabrica de viitoare produse înglobate de către sistem. Baudrillard o
spune foarte clar: subversiunea multiplică sistemul și nici pe departe nu îl
destabilizează. Și dacă ar fi să continui aș spune: virtualul îl “eternizează”,
îl resuscitează după fiecare criză. Sistemul nu își poate găsi limita decât în
el însuși, crede Baudrillard. El poate colapsa asemeni unui corp suferind de o
boală autoimună. Figura paroxismului afirmă și contrazice în același timp acest
diagnostic. Trăim în momentul de dinaintea sfârșitului (care este altceva decât
moartea, devenită o curiozitate antropologică), dar e un moment virtual, și
prin acesta “etern”. Cred că este motivul pentru care Baudrillard are nevoie de
deșert și de singularitate. Are nevoie de rest,
ca proces ce nu poate fi cuprins în totalitate, ca desfășurare ce depășește
omul, și dă seamă de destinul speciei. Din nou o coincidență cu textul paulinic,
al “timpului care rămâne”, ca și cum nu ar fi rămas timp, ca și cum timpul
rămas e fără importanță. Clona, asemeni neconvertitului trăiește în eternitatea
unei clipe reproduse mecanic (respectiv
mitic). Evadatului în deșert sau celui care a scăpat de capcana socialului (Baudrillard
dă exemplul homeless-ului... deși, am putea spune că există un export de homelessi,
o “corporație” a lor) îi revine, asemeni credinciosului, timpul care rămâne,
timpul fără importanță... Pentru credincios așteptarea morții e așteptarea unui
eveniment fericit care a și survenit deja. Între omul universal paulinian și
clona baudrillardiană care sunt ca nefiind nu stă o diferență fără concept, ci
o indiferență conceptuală care se joacă între Dumnezeu care a “contras” timpul
și “timpul real care abolește orice dimensiune reală a timpului”. Ce este până
la urmă „restul” de care vorbește Baudrillard? Nu e nici partea blestemată, nu
e nici transcendentul, nu e nimic care să aibă de-a face cu spiritul, psihicul,
umanul. E “ironia obiectivă” și “criminală” a lumii. E, poate, locul din care
se enunță. Baudrillard mărturisește că vrea nu o reducție fenomenologică, ci o
“reuducție fenomenală”: “Emit ipoteza că în spatele sistemelor de credință prin
intermediul cărora noi afabulăm realul și-i dăm un sens, există, la toți (nu
este o chestiune de inteligență sau de conștiință), un empirism radical, care
face ca în fond, nimeni să nu creadă în această idee de realitate. Fiecare are
un prag de radicalitate care îi dă priză asupra lumii dincolo de ideologiile și
de credințele sale. Să nu adăugăm dorinței, patosul dorinței! Să nu adăugăm
credinței patosul credinței! Să nu adăugăm speranță, speranței! Toate aceste
valori ne deturnează de la adevărata gândire. Stoicii știau acest lucru.
Important este să găsești distanța și nuditatea. Să încerci să înlături toată
această proliferare ideologică, subiectivă sau colectivă”. Restul ar apărea
odată uitate aceste proliferări, asemeni monolitului din Odisea spațială,
asemeni ochiului vid al furtunii sau ochiului vid al literaturii (Blanchot). Dar
cred că “restul”, “deșertul” și “singularitatea” nu pot fi decât niște
nostalgii ale evadării. Baudrillard repetă constant că structura lumii noastre
e cea de bandă a lui Möbius (metafora
a simulacurlui și hiperrealității). Dacă nimic nu-i scapă, cine ar mai putea
deosebi onomatopeea de ideologie, deșertul de imaginea lui, singularitatea de
un vechi vis evazionist neîmplinit? A fi ca nefiind. Cu credință nețărmurită în
necredință. Cu pasiunea apatiei. În paroxismul indiferent.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu