O seară de Crăciun (Heineken, de fapt Ambrosius Gold)

Stau sub pătură şi ascult o muzică pe care nu o mai cunosc. A tinerei generaţii. Ceva mai complicat decât simplul underground cu care eram obişnuiţi acum 15 ani. Polarităţile au fost de mult depăşite de un aleatoriu fin pulverizat peste orice alegere, astfel încât „trăirea cu artă” a devenit o utopie de teribilist în metastază. Toţi Bazarovii s-au pierdut pe Piezişă, pe sub ultimele scaune cu trei picioare. Ca dintr-o troacă, de pe orice stradă, dă pe dinafară o paletă de noutăţi şi denumiri aferente cărora nu le-aş mai putea face niciodată faţă. Sau poate... arareori în vreun club în care dansul începe îngrozitor de târziu. Când eu am obosit şi am combinat unicul heineken cu 2 cafele şi o cola. Am auzit că aşa poţi părea o mulatră infatigabilă, cu muşchi speciali, mitici. 

Între scrolurile de pe fb şi eternele „fomei” disperate, perfect machiate în orice uragan, se îngrămădesc decoraţiunile de crăciun. Orice cameră, oricât de simplă devine un soi de mormânt etrusc în care s-a construit un mall. Chiar dacă te abţii şi pui pe televizor doar doi ursuleţi polari care se pupă, efectul e acelaşi, devastator. Oricât pussy riot ai avea în inimă, se topeşte ca o cremă de işler pe care din raţiuni de vârstă înaintată nu-l mai desfaci ca să te alegi doar cu umplutura. Îl priveşti docilă şi te gândeşti că cel puţin de vreo 10 ani trebuia să fi fost dresat, alăptând la casa ta hălci de viitor (nu e un dezacord; când nu-mi convine ceva trec la masculinul autonom şi spiritual). Al tău, al altora, al speciei. Ori asta, ori o înţelepciune de Stăpân intangibil, postat pe stânca singuratică a cosmosului care deep down e armonios şi nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic. Toţi suntem chiriaşii aceleiaşi pulberi de stele care ne face pulbere. Chiar dacă acum cerul nu e în stare să horcăie niciun fulg, o iubire albă ne scârţâie tradiţional în suflete. Spiritul tras prin maţul porcului trezeşte şarpele kundalini care-şi dă singur refresh la 2 sau 10 secunde. Dacă din greşeală îţi mai ies şi vârfurile picioarelor de sub pătură eşti salvat. Te simţi brusc emoţionat, un Mr. Bean care a descoperit singur felicitarea pe care şi-a trimis-o tot singur de peste mări şi ţări.

Dar dacă te uiţi pe geam vezi. Împungi casele înecate în toba cerului cu furculiţa. Le ungi cu muştar şi le înfuleci. În continuarea programului visezi ceva care se termină cu „dacă trimiteţi salvarea să aduceţi şi păsările”. Cu pornografia asta tandră dintre sinapse moare omul singur. De asta e nevoie pentru stoarcerea unui gram de căldură. De milioane de hectare de singurătate. După ce le parcurgi, orice eşuare îţi va apărea graţioasă. Şi totul va decurge normal. Fără să-ţi bagi degetul în gât. Pe ultimul bileţel stă scris: „Crăpi. Crăpăm. Te-aş mângâia. Am rămas fără cuvintele de duzină care mă însoţeau la fel cum ultima jucărie de pluş alina un oligofren”. Ne stăm în preajmă extirpaţi, dar încă nu morţi. Casa noastră seamănă cu materialul de disecţie al unei facultăţi de medicină sărace, care nu-şi permite cadavre întregi. Din când în când ne scoatem dintr-o găleată cu formol un cap, o mână, un picior. Tot ceea ce se cere cu ocazia sarmalelor.
      Ultimul gând: n-are nicio importanță dacă te valorizezi sau devalorizezi. Ai deja sădită în tine preferința pentru valori joase sau înalte. Cu asta le-a tăiat filosoful cu ciocanul craca la toți. Unii se nasc cu bordelul în suflet. De obicei sunt cei care au tendința să se valorizeze. Dar nu contează. Noroiul strălucește mai abitir printre diamante, morală și abnegație. E cea mai răspândită formă de viață. Inconștientă și reactivă. 
        Fără iubire ne luptăm în dorinţe. A mea. Ba nu, a mea! Le purtăm ca pe nişte bucăţi de puzzle încercând să le îndesăm în vieţile aproapelui. Îl irităm şi ne irită. Am putea crăpa într-un grandios şoc anafilactic. Dar dacă nenorocitele alea de dorinţe s-ar potrivi cumva (aşa cum se potriveşte oxigenul cu plămânii, brusc, miraculos şi insignifiant) am putea uita de egoismul care ne împinge de la spate şi ne programează nişte sacrificii comode, cât să credem că suntem umani. S-ar opri puţin şi istoria din loc. Atât cât ne trebuie să o facem şi pe asta. 

Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla

De la anul n-o să mai scrii niciodată aşa ceva. De la anul nu o să te mai plângi. De la anul o să fi toată ISI, PISI! Pupă o icoană. Şterge-te pe gură. Trage-ţi gluga pe cap şi taci. De fapt, e bine.

Oana Pughineanu