To facebook or not to facebook?

Facebook, mai înainte de toate e un produs comic, în special datorită reacţiilor prin care apocalipticii integraţi şi integraţii apocaliptici se raportează la el. Una dintre cele mai comice reacţii vis-a-vis de facebook e cea care ne avertizează că ne pierdem „intimitatea”. Din perspectiva acestor apocaliptici integraţi, facebook a reuşit într-un scurt timp să dezaxeze omul în mod nemaivăzut până acum. Facebook-ul a făcut în 2-3 ani ce n-au făcut toate nihilismele în ultimii 200. Pe de altă parte se pune problema „securităţii”. Vreau numai să dau un exemplu care să demonstreze din nou că nici inescuritatea nu e o „invenţie” facebook, atâta doar că ea creşte în fucnţie de stupiditatea utilizatorilor reţelei. Exemplul e următorul: când am plecat pentru 2 ani cu o bursă la Roma am început cam la 2-3 zile de la intrarea in Italia să primesc în jur de 40-50 de mesaje de la diferite bănci şi poşte italiene al căror prag nu l-am călcat niciodată. După reîntoarcerea în ţară, în mod misterios, numărul acestor mesaje a scăzut. Practic au mai rămas vreo 3-4 bănci care încă nu s-au prins că nu mai sunt un potenţial „gentile cliente”. Menţionez că la plecarea din România nu eram utilizator facebook şi nici măcar nu mi-am cumpărat un telefon celular în Italia. Doar în al doilea an al şederii mele acolo am intrat în reţea, inclusiv în cea mobilă. Dar, în mod evident „reţeaua” ştia nu numai că sunt în Italia, ci şi că voi sta îndeajuns de mult încât eventual să mă folosesc de anumite servicii gen bănci şi poştă. De unde deduc asta? Simplu. Niciuna dintre rudele sau prietenii care m-au vizitat pentru câteva zile nu au primit astfel de mesaje. În mod evident „reţelei” nu-i convine să se consume în van pentru 4 milioane de turişti care stau câteva zile în vizită.

În fine, continuând lista declaraţiilor comice despre facebook în top se află înclusiv milionarul de 26 de ani care a creat facebook, mai mult din „greşeală” decât din geniu. De la absoventul care a inventat o joacă „computeristică” de cămin studenţesc, mai nou Zuckerberg pozează într-un fel de „salvator” al lumii, utilizând un limbaj de politician stângaci cu vise mesianice: „The mission of the company is to make the world more open and more connected”/ „Misiunea companiei este să transforme lumea într-un loc mai deschis şi mai conectat”. Nu mai are rost să comentăm astfel de ambalări „morale” ale produselor. De la preşedinţi la oameni de cultură, ele funcţionează de minune la vânzare. Ca orice alt utilizator al pieţei nici Zuckerberg nu-şi permite să spună simplu: „eu mă ocup cu făcutul de bani şi basta”. Revista Time a dedicat în luna mai a acestui an un număr tematic fenomenului facebook. Prima pagină sună promiţător: „Facebook... and how it’s redefining privacy. With nearly 500 million users, Facebook is connecting us in new (and scary) ways”. Textul pe care cititorul îl descoperă sub acest titlu bombastic nu „luminează” pe nimeni. În afară de faptul că autorul e un utilizator al reţelei confuz care a auzit şi el ca mai toţi că s-ar putea să facă parte dintr-un experiment „înfricoşător”, dar fără să definească exact ce s-ar înţelege prin asta, cititorul mai află  - mare noutate! -  că cineva, „în saptele afacerii”, face bani! Adică vă puteţi închipui aşa ceva? Dumneavostră când intraţi în reţea şi vă postaţi pozele cu copii sau câinii sau yahturile pe care le aveţi în posesie, de fapt, îmbogăţiţi pe cineva! Incredibil! Asta-i mai ceva ca geniul rău a lui Descartes. Desigur, unui occidental alb îi e absolut imposibil să dea un exemplu de activitate pe care el o face fără ca cineva, altcineva decât el, să câştige bani din asta. Dacă ar fi să fac o scurtă genealogie, probabil că acum 100 de ani când străbunica făcea covoare la război, nimeni în afară de zestrea fetei nu avea de câştigat, dar deja bunica mutată la oraş când făcea goblene cumpăra aţa şi „modelul”. Cred că opera lui Piero Manzoni „Rahat de artist 100% pur”... care s-a şi vândut... ne lămureşte îndeajuns asupra problemei cu „cineva care face bani”. „Money makes the world go round” şi datorită faptului că marea majoritate dintre noi nu ne-am născut artişti, şi, prin urmare când tragem apa plătim pentru asta. Când mi-am exprimat într-o discuţie punctul acesta de vedere, mi s-a spus că e înfricoşătoare „tendinţa asta a voastră, a tinerilor de a accepta sistemul aşa cum este, pentru că rămâne deschisă problema felului corectitudinii în care se obţin câştigurile”. Sincer, şi eu cred că „tendinţa asta a noastră, a tinerilor, e înfricoşătoare”, dar cred că discuţia despre „corectitudine” s-a cam încheiat din momentul în care „profitul” (şi poate chiar mai inocentul „surplus”) şi-a făcut apariţia pe scena istoriei. De la hoardele de cruciaţi în numele Domnului la haordele de brokeri de pe Wall Street nici o lege divină sau contractuală nu a împiedicat specia umană să urmărească „profitul”. Înainte de a urmări „corect” obţinerea de profit, problematică e însăşi urmărirea profitului, mai ales în condiţiile în care nu toţi o fac, ci sunt unii care ar urmări doar obţinerea unui „trai decent”. Dar lanţul slăbiciunilor se întinde chiar şi aşa la infinit, căci pentru ceea ce unii numesc „trai decent” există aproximativ 1 miliard de muritori de foame care văd respectivul „trai” ca pe un „profit”. Piaţa le fel ca orice altceva în lumea occidentalului alb se supune unor scheme mentale deja milenare. Surplusul a fost mereu vital în cultura noastră. Dumnezeu sau lumea ideilor, tot şirul metafizicilor mai mult sau mai puţin afectate de un spirit găunos scolastic au proclamat „ceva în plus” faţă de această lume. Şi chiar dacă aceste sisteme s-ar îndepărta într-atât de mult de noi încât să nici nu ne mai amintim cuvintele „Dumnezeu” sau „metafizică” tot va rămâne surplusul de excitaţie. Piaţa la fel ca Dumnezeul creştin al minunilor (de altă factură decât mistic) nu face decât să administreze surplusurile (inclusiv cele de excitaţie) care ar surveni dintr-un „exterior”. În acest sens nu e deloc surprinzător că în momentul în care se vorbeşte de „redefining privacy” nu se are învedere (nici articolul din Time nu o face) un concept intimist al intimităţii. Definirea se face strict din perspectiva unei concepţii „poliţieneşti”, în termeni de „supraveghere” şi de „vizibilitate”, adică din nou din perspectiva unor „mâini invizibile” exterioare şi excedând puterea noastră de comprehensiune asemeni mai vehciului bun Dumnezeu mort. Nu e vorba că facebook-ul nu ar fi un teritoriu al pericolelor (efectele de real ale reţelei sunt deplorabile: violatori care îşi găsesc victime, hit-man-i columbieni care publică liste negre şi execută persoane în funcţie de aceste liste). Din perspectiva comentariilor hilare asupra redefinirii intimităţii, facebook-ul nu face decât să reitereze aceleaşi metehne conspiraţioniste prin care lumea se explică şi funcţionează printr-un surplus miraculos exterior. Cred însă că pe lângă „mâinile invizibile” economice sau de alt fel, facebook-ul aduce cu sine un nou mod de „administrare” a excitaţiilor la care ziarul sau televiziunea nici măcar nu visau. Ceea ce-i reuşeşte facebookului mai bine decât tuturor alte forme de mass-media e distrugerea a ceea ce filosofii numeau „sinteza temporală” sau, mai pompos „omul ca proiect” care nu poate funcţiona în afara unei minime linearităţi temporale. Analiza pe care Eco o face asupra personajului Superman care funcţionează „numai dacă cititorul pierde controlul raporturilor temporale şi renunţă să raţioneze pe baza lor, lăsându-se astfel în voia cursului incontrolabil al întâmplărilor care-i sunt supuse şi menţinându-se în iluzia unui prezent continuu” se potriveşte de minune în acest caz. Atâta doar că Superman îşi încheia povestea în două ore, în timp ce utilizatorul de facebook nu are nevoie de nicio programare a intrărilor şi ieşirilor lui din reţea. Reţeaua spre deosebire de cinema, ziar sau Tv nu are orar, obţinând astfel întâietatea pe lista tehnologiilor care provoacă dependenţă şi urmăresc alterarea curgerii timpului. Facebook-ul este curgerea (heraclitiană?) despovărată de obligaţia devenirii. Evenimentele, adică pop-up-urile de pe ecran nu se acumulează undeva (în ceva de genul unei conştiinţe), ci pur şi simplu dispar (dispar pentru capacitatea individuală de a procesa un număr limitat de informaţii fiind păstrate în eternitatea şi infinitatea virtuală a reţelei). Locul din mijlocul paginii de facebook unde ai ocazaia să îţi foloseşti prietenii pe post de motoare de căutare, adică locul în care apar şi dispar postările se numeşte Acasă, Profilul fiind destinat exclusiv propriilor apariţii şi dispariţii. Facebook-ul nu face decât să administreze excitaţiile astfel încât alterarea timpului să se producă aproape instantaneu. Un dependent de facebook, la fel ca unul de substanţe stupefiante nu are răbdare să treacă prin lungile antrenări intelectuale care ar duce la alterarea timpului, la ieşirea din el. Utilizatorul reţelei de socializare nu vrea să fie un Dalai Lama specialist în tehnica meditaţiei, nu vrea să fie nici vreo Sfânta Teresa d’Avila şi nici măcar vreun filosof care gândeşte timpul pentru a ieşi din el. El se tratează de „căderea în cotidian” prin mii de alte punctuale „căderi în ctotidian”. Ceea ce reţeaua de socializare face este să accelereze un proces deja existent: disocierea trectului de prezent şi a prezentului de viitor. Dar asta cred că este o caracteristică a societăţii din momentul în care se bazează pe măsurare şi pe informaţie. Husserl şi Heidegger au făcut îndeajuns de mult critica acestui fenomen. Şi oricum, dacă stăm să ne gândim bine, cine a profitat de-a lungul istoriei de celebra cunoaştere sau construcţie de sine? De la greci încoace aceasta a fost apanajul câtorva care „se retrăgeau din lume” şi se supuneau unui drastice asceze. Asceza mai înainte de orice înseamnă supunereala o ordine. Carenţele în această construire şi cunoaştere de sine au început să se arate în momentul în care omenirea a început să fie fascinată de „coerenţă”. Thomas Nagel e unul dintre comentatorii care dezvăluie bine sistemele găunoase ale coerenţei (spre exemplu în sistemul juridic în care legile nu trebuie să se contrazică unele pe altele, făcând referire una la alta şi nu la cei care cad sub incidenţa lor). Avangardele şi acuzaţiile de ipocrizie la adresa burghezului dădeau seama de un conflict între „ordine” şi „coerenţă”. Burghezul e cel care se supune coerenţei pieţei, dar în acelaşi timp aplică în familie ordinea şi morala creştină. Că felul mai vechi de concepere a omului ca proiect, adică ca şi sinteză temporală scârţâie demult o demonstrează şi noile tehnici NLP şi de psihologie cognitivă care au înlocuit psihanaliza. Nu mai e vorba de a reconstrui o linie temporală, ci de a reprograma nişte circuite cerebrale.

După cum am observat şi cu altă ocazie tehnicile au tendinţa de a înlocui conştiinţa ca factor mediator între om şi lume, om şi om, om şi propriul sine. Tehnicile spre deosebire de conştiinţă nu au în vedere autodepăşirea în direcţia unui sens. Vechiul om al proiectului şi sintezei temporale a devenit unul al „momentelor punctuale”. Chiar dacă trăim în timpuri ce abuzează în „proiecte” nu e vorba de sensul „existenţail” al temrenului. Omul se pregăteşte pentru acumulare şi autodepăşire şi mai puţin pentru moarte. Proiectele, oricât de mult timp ar lua nu fac decât să transorme orele sau anii în punctualităţi temporale. Facebook-ul face acelaşi lucru, dar ocupându-se de administrarea excitaţiilor sau, mai de grabă de administrarea câmpului în care fiecare utilizator, în funcţie de iscusinţă îşi face rost de autoexcitaţii. Oamenii care postează poze, gânduri sau filmuleţe pe facebook o fac pentru a vedea ce comentarii, ce reacţii suscită din partea altor utilizatori. E imposibil, ca odată ce postezi ceva ce ţie ţi se pare teribil de interesant să nu ai tendinţa de a controla din ce în ce mai des pagina de facebook pentru a vedea comentariile „prietenilor”. Utilizatorul de facebook există asemeni conversaţiei de telefon, exact în momentul în care are loc şi exact pentru atâta timp cât are loc. Şi odată ce a gustat din acest tip „existenţă” despovărată de truda proiectului îi e imposibil să mai renunţe la ea. E dispus să facă extrem de multe pentru a înmulţi momentele acestea, inclusiv să îşi creeze mai multe pagini/identităţi false. S-ar putea spune că acest utilizator nu face decât să sufere de mai vechea „dorinţă de a fi dorit”. Atâta doar că suferă de dorinţa de a fi dorit concomitent cu dorinţa de a fi lăsat în pace. „Prietenii” de pe facebook sunt nişte androizi care au menirea de a-l „percepe” pentru a-l face să existe în momentul intrării în reţea. Ei funcţionează după modelul switch of - switch on dând utilizatorului senzaţia că răspândirea eurilor sale iresponsabile e nelimitată. Senzaţia de ego (nu de identitate) e direct proporţională şi deductibilă cu numărul de feed-back-uri (să mai amintim faptul că pe facebook nu există dislike button?). Lipsa de proiect instantaneizează subiecţii (poate pe unii prea mult, din moment ce există un imn al plictisiţilor de facebook) într-atât încât am putea spune că la fiecare nouă intrare utilizatorul ar putea exclama asemeni bătrânicii ditr-un poster demotivaţional: „oi avea eu Alzheimer, dar măcar bine că nu am Alzheimer. Alzheimer/Facebbok: îţi permite să întâlneşti oameni noi în fiecare zi”. Aşa că răspunsul la întrebarea „To facebook or not to facebook?” e „Whatever! Nobody remembers. Nobody gives a fuck”. Dar gândiţi-vă bine! Vă dă statul, şcoala, sistemul medical sau alte instituţii respectabile şi pline de proiecte alte tipuri răspuns?

Oana Pughineanu