Întotdeauna am fost o persoană care a suferit de plictiseală... pe alocuri una care aproape că, – şi aici folosesc un termen psihanalitic – era să-mi „deformeze caracterul”. Cărţile m-au ajutat să mă încadrez singură în banala ceată a maniaco-depresivilor de categorie uşoară şi, mai nou într-o clasă care, nu ştiu de ce, dar mă satisface mai profund decât celelalte: categoria oamenilor care au prea mult D2 în creier. Desigur, nu îmi aduc aminte ce înseamnă acest D2, probabil un inhibitor la nivel neuronal care împiedică eliberarea de oarece vital, precum fericirea, la nivelul creierului. Totuşi D2 e complet satisfăcător şi mai că mi-aş coase un ecuson cu el, pentru că mă face explicabilă din perspectiva celui mai nou trend: acela de a vedea peste tot maşini, inclusiv dezirante. Numai că maşinile astea nu mai au rolul automatismelor de altă dată în faţa cărora se posterna admirativ omenirea. Maşinile astea nu mai „raţionalizază” lumea prin „imitarea naturii” (!), ci sunt folosite pe post de „inconştient”. Orice s-ar întâmpla, nu-i bai pentru că maşina ne conduce. Aşa că atâta timp cât am şi eu maşinuţa mea „stricată”, sau, mai modern, „setată diferit” în cap, totul e o.k. Chestia cu maşina şi reţeaua care ne conduce a devenit atât de la modă încât începe să explice toate fenomenele sociale şi cunosc oameni (tineri critici literari) care chiar cred că, spre exemplu, facebook-ul e dracul. Nu intru acum în detaliile acestor noi teorii de derogare a resposabilităţii spre „maşină” care, repet, e noul inconştient al lumii, dar vreau numai să le dau o veste bună celor care cred în astfel de draci: până şi de facebook există o mulţime de oameni care se plictisesc.
Revenind la dragul meu D2, îmi aduc aminte cum, de mică am simţit că evenimentele mi se prezentau, intrau în viaţa mea „coclite” ca mâncarea care oricât ar fi fost de proaspătă şi variată ia gustul lingurii de cositor la fiecare înghiţitură. Am mai folosit această imagine şi o voi mai folosi, mai ales că îmi aduce aminte de un persoanj din viaţa mea pe care l-am cunoscut extrem de puţin, dar care pare să revină din ce în ce mai des în amintirile mele, mai ales în duminicile interminabile: e vorba de cel care mai folosea linguri de cositor şi piepteni din os, străbunicul meu, un om pentru care viaţa părea să curgă regenerativ şi nu repetitiv. Avea ceea ce azi numim „înţelepciunea bătrânilor de la ţară”, moderat şi senin în toate, făcând cele ce se cuvin făcute, mai degrabă dintr-un impuls de om aşezat decât din supuşenie. Până şi moartea a transformat-o în ceea ce şi este: un fenomen natural. Poveştile despre moartea lui par de-a dreptul fanteziste pentru noi, care ne-am obişnuit să ne aşteptăm sfârşiturile oribile în mediile antiseptice ce ne vor colecta. Străbunicul meu a murit cu conştiinţa faptului că moare: stând pe băncuţa lui cuminte, la umbră, a simţit pur şi simplu ca a venit ceasul. A spus doar atât: „Hai Anuţă şi du-mă în casă că eu amu oi muri”. Zis şi făcut. Toţi sătenii veniţi după chiflă au remarcat că era un „mort frumos”, fără nici un fir de păr alb şi roşu în obraji. Adolescenţa mi-am trăit-o amintindu-mi şi suferind după moartea bunicului, un „mare neînţeles”, dar acum când mă trezesc oripilată sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică în faţa unor meschine soluţii existenţiale (da, da, vina e a mea. Ştiu că în loc de asta aş putea salva lumea): a citi, a naviga pe net sau pur şi simplu a dormi aproape încontinuu amintirea acestui om înţelept şi aşezat senin în înţelepciunea lui mă bântuie tot mai puternic. Cum de a putut suferi gustul lingurii de cositor timp de 86 de ani în timp ce eu mă întreb aproape ionescian: cum de ai permis doamne să ajung la vârsta 33 de ani? E o imposibilitate logică camuflată meschin în posibilităţile mele biologice. După o perioadă în care aproape că mi-am construit ceea ce eu numesc o „personalitate epileptică”, percepând şi pândind doar momentele de „criză”, mai mult sau mai puţin literare, şi complăcându-mă în a-mi imagina lucuri care mai decare mai năstruşnice numai pentru a savura suferinţa de a le vedea izbindu-se de realitate, mă trezesc adesea gândindu-mă la seninătatea cuminte a străbunicului meu. Desigur, inclusiv izbirea de realitate nu e decât o parte a imaginarului specializată pe producerea unor concepte de tipul: „colectiv”, „social” etc. Iar o altă parte a imaginaului, cea pe care eu o numesc „kafkiană” pune practic în joc tot restul „specializărilor”, tulburându-le şi făcându-le să se comporte ca nişte mimoze sensibile la atingere, făcându-le să uite de sine şi de tot ce şi-ar fi putut dori în numele vinovăţiei. „Colonia penitenciară” ar merita interpretată şi din perspectiva echivalării vinovăţiei cu o subtilă perversiune erotică. Şi dacă mereu Kafka va fi inegalabil pentru mine e pentru că vorbeşte dinăuntrul acestei perversiuni fără a suferi de inutilele frivolităţi ale geniilor poetice care se cred „libere” de necesitate, dar în acelaşi timp se afundă într-o plutire stranie oscilând între vinovăţia resimţită la extrem şi transformarea ei în perverisune. Kafka e un Dante care şi-a îndepărtat, şi-a amânat „Beatricele” (până a le face inutile) prin scris, mai exact prin scrisori. Jurnalele stau mărturie. Oscilarea între vinovăţie şi descoperirea sinistrei perversiuni de a te simţi vinovat sunt motivul pentru care percepem un Kafka agonizat, ba demostrând inutilitatea scrisului, ba spunând că nu trăieşte decât când scrie. Şi asta nu implică nicio contradicţie. A scrie nu foloseşte artei, meşteşugului de a crea metafore (pe care Kafka îl detesta), ci în a descoperi punctul pervers în care se trăieşte. Şi asta nu presupune un în afară, un Dumnezeu sau o metafizică, căci perversul e cel care trăieşte subjugat şi condiţionat în mod dur de mecanismele de orice fel. De fapt, el mizează pe această subjugare cu care se identifică pentru a se individualiza în mod secret, la fel cum o făcuse „cavalerul resemnării” kierkegaardian a cărui artă era tocmai aceea de a nu se putea deosebi prin nimic de nimic. Dar personajele kafkine nu sunt nişte „cavaleri ai resemnării”, ci datorită descoperirii punctului pervers în care se trăieşte sunt nişte personaje care uită pe alocuri să sufere. Ele nu se pot confunda cu alte personaje care nu se deosebesc de nimic prin nimic şi cărora le revine de trăit câte un destin dramatic (de tipul personajelor literaturii ruse). Aura stranie a personajelor kafkiene se desprinde din momentele în care uită să sufere, şi sunt tocmai momentele în care s-ar presupune că ar trebui să o facă în modul cel mai acut. Orson Welles surprinde extrem de bine în „Procesul” momentele jucăuşe din casa labirintică a avocatului sau chiar cele de dinaintea morţii. Perversiunea de a trăi nu îşi suprapune clipele de intensitate sau de libertate cu cele ale vieţii în care e bine să nu ne deosebim de nimic prin nimic. Soluţiile aparente par să il sperie pe K. pentru că îl deposedează de controlul cu care se autosubjugă. Interpretarea deleuziană a lui Kafka în sensul liniilor de fugă, pe de o parte în „devenirea animal”, pe de alta în direcţia „maşinilor dezirante” este una dintre cele mai interesante. Totuşi în urma revoluţiilor onti-oedip care propun a învăţa nu să gândim altfel, ci să dorim altfel rămâne a ne întreba dacă dorinţele mai pot funcţiona dezlipite de fetişul de a folosi cuvinte cu sens. Pâna la urmă maşina dezirantă multiplicată şi multiplicantă nu funcţionează asemeni mai vechiului joc, care are nevoie de noi şi noi legi stabilite şi acceptate în mod arbitrar (absurd, în fond) doar pentru a-şi extinde câmpul? Nu e jocul un fel de control senin al autosubjugărilor? Devenirea animal nu e în cazul lui Kafka ducerea la extrem a acestui control? În posesia autosubjugărilor îmi închipui că poţi accepta senin să fii înjunghiat „ca un câine” sau poţi simţi stând la umbră că „amu oi muri” sau poţi să ţii chiar tu în mână frâiele milioanelor de D2 care te ţin la rîndul lor în ham. Şi nu o să mai trebuiască niciodată să intri pe facebook, să deschizi televizorul, cărţile sau ochii.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu