Cred că primele cuvinte ale acestui text au fost pronunţate la şedinţa de redacţie când l-am întrebat pe colegul meu Ştefan: „dar se poate scrie un editorial despre moarte”? „Da. Se poate”. Un jurnalist cu expereinţă mi-a explicat demult că ar fi de dorit ca un editorial să se aplece asupra unor probleme de interes general, înscriindu-se, sau nedepăşind cel puţin, „politica” redacţiei. Mă gândesc amuzată (şi aici ar trebui să intre în joc geniul unor Ilf şi Petrov) ce reacţii ar genera stabilirea unor „politici” redacţionale în privinţa celor trei subiecte de cel mai mare şi cel mai general interes (atât de mare încât s-au eternizat sub forma unor broşuri best-seller): „viaţa, amorul, moartea”. Îmi imaginez cum revistele şi alte instituţii culturale şi-ar lipi cu un gest lutherian pe uşă o listă care să clarifice poziţia în privinţa celor trei, la fel cum îmi imaginez colaboratorii storcându-şi creierii pentru a se lămuri pe ei înşişi dacă sunt sau nu de acord cu cele stipulate. Oare s-ar produce nişte efecte devastatoare dacă Uniunea Scriitorilor, spre exemplu, ar puncta cum o făcuse pe vremuri statul francez că acceptă pe teritoriul său doar două tipuri de specimene: vii şi morţii? S-ar stabili Comisii de Reanimare sau nu? Cu siguranţă că expresiile faciale ale celor postaţi în faţa uşii Uniunii Scriitorilor şi a unei atât de drastice forme de selecţie (de-a dreptul pozitivistă, preocupată de propoziţii cu sau fără sens), s-ar diversifica infinitezimal pe o paletă la a cărei capete am putea plasa sincera dezamăgire, la o extremă, şi invidia&furia, la cealaltă. Desigur, nimeni nu ar fi dezamăgit sau invidios&furios în privinţa vieţii sau a morţii, ci strict legat de statutul de a fi sau nu fi scriitor. Mi s-ar părea logică înfiinţarea unui Sindicat al Scriitorilor pe Moarte percum şi a altor comiţii şi comitete care să stabilească dacă, spre exemplu moartea cerebrală ar fi cu adevărat echivalentul Morţii ăleia cu M mare. Nu mi s-ar părea inutilă nici o Subcomisie preocupată de condiţiile pe care aspiranţii ar trebui să le îndeplinească pentru a primi drept de eutanasie, având în vedere că trecerea definitivă de partea Morţii ar putea însemna şi o trecere definitivă de partea Scriitorilor.
Aş vrea să las la o parte glumele, dar cel puţin ultimele mele două lecturi pe tema morţii mă împiedică (Julian Barnes, „Nimicul de temut” şi Thomas Catchart and Daniel M. Klein, „Heidegger and a Hippo: walk through those pearly gates. Using philosophy (and jokes!) to explain life, death, the afterlife, and everything in between”). O curiozitate pe care unii ar fi nevoiţi din raţiuni estetice de nedepăşit să o numească „morbidă” m-a făcut să parcurg aceste două cărţi de consum (adică două cărţi cu vânzări) care se străduie să prezinte unui cititor quasi-ateu şi presupus quasi-idiot (dar frica ne tâmpeşte pe toţi) cum stă treaba cu moartea, sau, mai bine spus, cum stătea treaba cu moartea pentru oareşce mari gânditori, scriitori, filosofi care s-a întâmplat nu numai să se gândească mai mult sau mai puţin obsesiv la moarte, ci chiar să moară (unii de propria lor mână). Prin urmare, cum se consumă moartea, sau cum devine moartea cosumabilă? În primul rând autorii best-seller sunt dispuşi să „interpeleze” cititorul, să-i dea impresia că la o adică ei ar putea juca rolul unei asistente funny combinate cu un PR politicos ce îi însoţeşte printr-un labirint schematizat al concepţiilor despre moarte. Ceea ce e important este să nu se piardă acel „eu” şi „tu” jovial, coborât la universalitatea de bun simţ de care avem mereu nevoie ca plasă de salvare în situaţii potenţial angoasante. Îmi aduc aminte de o observaţie a domnului profesor Neamţu care se arăta surprins-amuzat, povestind cum primeşte pe internet scrisori de la directori de bănci sau companii de asigurari care i se adresează cu „Dragă Gavril”. Asemeni acestor directori autorii cărţilor de consum reuşesc să nu se mai adreseze unui cititor-clasic pe care ni-l imaginăm mereu „(s)cufundat” până la leşin în lectură sau cel puţin în fotoliu. Cititorul e un client-pacient, iar moartea şi ratele au devenit mult prea importante pentru a ne mai ascunde după politeţi baroce. Nu suntem într-un salon literar, suntem în viaţă. Ratele şi moartea nu sunt pentru domni şi doamne, sunt pentru Tine şi pentru Mine, pentru această universalitate de bun simţ, pentru această putere a exemplului („şi el a murit”, „şi el a plătit”, „şi el a avut cancer”) care ocoleşte necesitatea oricărui alt tip de mediere (simbolică, teoretică sau cel puţin cea a „căzutului pe gânduri”). A muri poate deveni o acţiune. A muri poate fi eficientizat. Citeşti un synopsis, un rezumat, te antrenezi puţin... şi... if they can do it, so can you. Desigur, lucrurile nu stau atât de simplu pentru majoritatea dintre Noi (eu, Oana şi Tu şi cititorul-pacient). Totuşi, mi se pare semnificativ că a fot identificat cel puţin un exponent al „a muri-ului” eficient. Este el pionierul unei noi generaţii, ce nu mai are nimic de-a face cu mai vechile terapii de tipul „pregătirii pentru moarte” care au încercat de-a lungul timpului să edulcoreze formula lui Seneca după care trebuie să o sfârşim cu viaţa înainte de a muri (consummare vitam ante morte)? Este el pionierul unei generaţii care nu mai are de-a face nici măcar cu mai noile terapii comuicaţioniste care preiau pentru bunul Nostru uz vechi credinţe orientale îndemnându-ne să ne privim/trăim viaţa din exterior? Nu pot să nu îl citez pe Paul Watzlawick, care cu ajutorul lui Durckheim ne propune acest tip de viaţă „din exterior, adică în relativitatea sa şi în posibilitatea sa de a fi altceva decât ceea ce este. Numai cel care a avut această experienţă ştie că rezultatul nu e o dezagregare şi o dizolvare a realităţii: dimpotrivă, se naşte un sens al eliberării şi al siguranţei existeţiale pe care Durckheim îl descria ca pe marea experienţă”. Dar despre cine e vorba? Numele lui este O’Kelly şi aproape tot ceea ce se poate spune despre el e că a fost CEO (Chief Executive Officer) al unei firme de audit americane. Că firma era destul de importantă ne-o confirmă invitaţiile pe care acest O’Kelly le primea la Casa Albă. Vestea morţii iminente (i s-au prezis maxim trei luni de viaţă) nu l-a descurajat pe acest CEO niciun moment. Dacă ar fi să dăm crezare comunicaţioniştilor care încearcă să ne calmeze explicându-ne că frumuseţea intrării în posesia unei „imagini a realităţii” constă tocmai în faptul că e o imagine şi prin urmare nu o să ne izbim niciodată cu capul de inestetica realitate, atunci acest O’Kelly face parte din liga celor mai fericiţi posesori de imagine a realităţii din câţi au existat. Vestea cumplită nu i-a provocat declanşarea celor 5 stadii prin care trecem în faţa unei „morţi anunţate” (după faimoasa analiză a lui Kübler-Ross). Se pare că aceste faze se adresează încă neisprăviţilor fără imagine, Mie, Ţie, cititorului-pacient debilizat de dorinţa de a se înscrie pe listele universalului de bun-simţ. Ceea ce O’Kelly a făcut în faţa morţii a fost o „ultimă agendă”. „Aşa cum un preşedinte executiv de succes este motivat să adopte poziţia strategică adecvată şi să fie pregătit să învingă în orice situaţie, aşa eram eu acum motivat să fiu cât mai metodic cu putinţă în ultimele mele o sută de zile”. „Acum eram motivat să «am succes»” în moarte”. Agenda conţinea programările cu ultimele întâlniri, cu minutele acordate fiecărui prieten în parte, iar călătoria cu fiica prin lume se dorea a fi în acelaşi timp şi o oportunitate pentru ea (în calitate de moştenitoare) de a stabili noi contacte de afaceri. A stabilit O’Kelly o nouă exemplaritate a felului de a muri fără a cădea pe gânduri? Fără lacrimi, misticisme, „Nu-uri” prelungi à la Ivan Ilici? Nu ştiu. Cu siguranţă însă că se poate detecta în această moarte, exemplară în felul ei, sfârşitul multor frământări pe care lumea le experimenta înainte de „dezvrăjirea” ei. Ceea ce mi se pare fantastic în această „împăcare cu sine”, sinonimă cu „conturile aduse la zi” este nu atât renunţarea la fanfaronada simbolică, ci dispariţia (?), incapacitatea de a mai accesa (?) capacităţile speculative ale minţii umane. Speculaţia (şi ironia) sunt cele care au permis omului să nu intre într-o relaţie păguboasă cu imaginile (de sine sau ale lucrurilor) care tind să devină nişte capcane. În Metafizica noastră de toate zilele, Ştefan Afloroaiei oferă o fină explicare a modului de funcţionare a minţii speculative care „nu vede ceva pur şi simplu în sine, însă nici doar ceva în afară de sine. Dimpotrivă, ea caută acces la modul în care un lucru în sine se dă el însuşi în afară de sine”. O’Kelly ar fi un exemplu de sine blocat în imaginea de sine. Nici moartea nu îl poate extrage din postul de CEO. Întrebarea existenţialistă prin excelenţă: „sunt eu determinările mele? Sunt eu CV-ul meu?” nu pare să-l preocupe pe O’Kelly, la fel cum nu părea să-l fi preocupat nici pe Wally Scott care în 2008 şi-a vândut sufeltul pe reţeaua TradeMe contra valorii de 198 de dolari. Nici utilizatorii site-ului www.youvebeenleftbehind.com („ai fost lăsat în urmă”) nu par capabili de mari speculaţii când îşi închipuie că achitând anual suma de 40 de dolari siteului respectiv, rudele şi cei dragi lor vor fi salvaţi prin mesajele pe care le vor primi pe mail, după ziua Răpirii când cei credincioşi vor fi urcaţi la cer. Mesajele vor oferi, desigur, avertismente şi îndemnuri la o pocăire pe ultima sută de metri înaintea apocalipsei. În cazul în care chiar managerii site-ului vor fi răpiţi, tehnologia sare în ajutorul mântuirii, mesajele putând fi trimise de reţeaua însăşi care e programată pe principiul „pilotului automat”. Aş putea să mai continui cu exemple mai mult sau mai puţin hilare despre felul în care nici moartea nu mai pune în mişcare „mintea speculativă” (se pare că am depăşit prin ocolire şi ultima frontieră; Star Trek is exceeded), dar mi-e imposibil să expun într-un singur text atâtea şi atâtea moduri în care omul, după vorba iezuiţilor, se arată ca „un être sans raisonnable raison d’être”. Dacă ar fi să închei textul printr-o imagine-capcană mi-aş închipui o Moarte antropomorfizată/cartoon-izată (aş transforma-o într-un personaj de South Park) care privind marea de „aspiranţi” şi varietatea lor pestriţă (fie împopoţănaţi de simboluri, împănaţi cu credinţe, lălăieli bisericeşti sau psihanalitice, fie irosiţi în agende ateist-corporatist-corect-politice), i-ar privi distrată şi împărţindu-i aparent pentru a-i scufunda apoi într-o sadică tautologie (CEO=CEO, Moarte=Moarte) le-ar spune pe un ton matern sau le-ar trimite mesajul următor: „Da dragii mei! Sunt pe moarte şi voi muri, sunt ambele expresii corecte[1]. :) :D :O”.
Oana Pughineanu
[1] Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte ale gramaticianului francez Dominique Bouhours care şi-a dat obştescul sfârşit în anul 1702.
https://youtu.be/jp5FWvB_1a0
RăspundețiȘtergere