Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Să recunoaștem că nu putem opri catastrofa climatică este titlul unei cărțulii mici semnate de celebrul autor Jonathan Franzen, un clasic în viață, cunoscut mai ales pentru romanul Corecții. Este o carte puțin surprinzătoare, cel puțin la prima vedere. Puțin surpinzător este atât subiectul, cât și stilul jurnalistic abordat (de fapt cuprinde un ”ultim eseu despre climă”, un fel de comentariu la texte mai vechi receptate cu ”un val de ostilitate” apărute în The New Yorker și The Guardian plus un interviu). Este o carte despre ce se mai poate face când nu mai este nimic de făcut. Se presupune că deja suntem informați, cunoaștem datele dezastruoase despre emisii poluante și despre extincția animalelor, cunoaștem abordările de stânga și de dreapta, dar ceea ce ne mai lipsește e actul final, adică rostirea evidenței. Nu am reușit să facem nimic din ceea ce ne-am propus în ultimii 30 de ani. Evitarea creșterii temperaturii cu cele 1,5 sau 2 grade este deja imposibilă. Am intrat într-un proces ireversibil, chiar dacă ne luăm mic dejunul la fel și scrollurile pe instagram și facebook devin tot mai rapide, rulând o lume oribilă sau drăguță (în funcție de setări și preferințe) dar îndepărtată sau, de fapt, mutată în altă dimensiune.
Pentru momentul istoric în care ne aflăm Franzen consideră că se potrivește o maximă mistică kafkiană inversată: din ”există speranță nemărginită, dar nu pentru noi” am ajuns la ”nu există speranță decât pentru noi”. Ceea ce descrie Franzen este faza pe care psihologii o numesc ”negare” sau faza ”manifestării speranțelor nerealiste”. Parcurgând paginile cărții nu puteam să-mi reprim senzația că parcă citesc o variantă a Morții lui Ivan Ilici, iar Ivan eram noi, la fel cum eram și toți ceilalți (soția, fiica, colegii), iar Gherasim era pământul secătuit, dar care încă ne ajută să ne așezăm confortabil pentru a simți mai puțin răul. Exact ca și eroul lui Tolstoi, începem prin a spune că e momentul să acționăm (mergem la doctori, citim articolele științifice), dar nu facem decât să amânăm un inevitabil pe care nu îl putem localiza cu precizie, dar care este cert. Ne informăm despre o apocalipsă infirmată, cel puțin la nivel senzorial, încă de mersul normal al zilelor. Dar apocalipsa ”climatică este, dimpotrivă, una încâlcită. Va lua forma unor crize din ce în ce mai acute ce se vor combina haotic până când civilizația va începe să cedeze. Lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, dar poate că nu foarte curând și poate că nu pentru toată lumea. Poate că nu pentru mine”. Vedem imagini despre ghețarii topiți, citim știrile despre recordurile de căldură și ne simțim ca Ivan Ilici la primul junghi. Și probabil ne vom simți așa chiar când echilibrul distrus va ajunge foarte aproape de noi, peste drum, la o aruncătură de băț. Vom oscila probabil până în ultima secundă între false speranțe și soluții fantasmagorice, exact ca personajul lui Tolstoi: ”Aceste două stări alternau de la începutul bolii; cu cât boala înainta, cu atât gândurile privind rinichiul deveneau mai încețoșate, mai fantastice, cu cât mai limpede îi apărea în minte gândul că i se apropie moartea”. Probabil, la nivel de conștiință colectivă, nu vom ajunge niciodată să trăim un moment de luciditate. Prea multă politică, prea mult lobbying, prea multe interese care se luptă pentru ultima bucată, prea mulți complotiști, prea mulși optimiști sau apocaliptici, prea multă voce a societății și prea multe imagini cu viața comme il faut la standarde de secol XXI pentru a putea simți clar, ca Ivan Ilici, ”minciuna uriașă, groaznică, care nu-ți îngăduie să vezi nici viața nici moartea”. Ca și societate nu vom putea niciodată să atenuăm acest zgomot pe care fiecare îl transformă în sens și care, de fapt, este combustibilul nostru, liniștirea în fața paraliziei provocate de viață și moarte. Altfel fiecare, ”trebuie să fie îngroziți permanent de verile tot mai fierbinți și de dezastrele naturale tot mai frecvente. Trebuie să se gândească în fiecare zi nu la micul dejun, ci la moarte”. Ca indivizi însă, spun Tolstoi și Franzen, putem avea un moment de sinceritate (mai tăioasă poate decât luciditatea greu construită în parcursuri intelectuale fără sfârșit). La fel ca Ivan Ilici putem să vedem, să simțim că nu e nici rinichiul, nici intestinul, ci e ea, moartea. În cazul de față, moartea condițiilor care au susținut viața noastră așa cum o știm. Gândul că poate tot ce am făcut a fost greșit. Și totuși, posibilitatea de a schimba ceva. Franzen ne acordă această posibilitate la fel cum Tolstoi i-o acordă lui Ilici, fie și pentru o secundă. Nu va afla niciodată ce ar fi trebuit să facă de fapt, cum ar fi putut evita ”minciuna uriașă, groaznică”, dar în ultimul ceas simte milă pentru toți cei care continuă minciuna și milă pentru că îi chinuiește pe cei care-l chinuie cu minciuna lor. Franzen ne acordă și el o minimă posibilitate de a practica această secundă de sinceritate și milă, după tot ceea ce se putea spune a fost spus și după ce aproape nimic din ceea ce se putea face nu a fost făcut. El militează pentru a ”salva ceea ce iubești”, în cazul său fiind vorba de păsări. Concepția lui după care ar trebui să ne concentrăm pe salvarea biodiversității este cea primită cu ostilitate de către activiștii de mediu. Salvare este mult spus. De fapt, un fel de asistență pentru un timp limitat, în care mai putem lua un câine sau o pisică de pe stradă, mai putem câștiga lupte minuscule pentru drepturile animalelor (mai mult pe hârtie) sau putem lua decizii, din nou, minuscule și individuale, de a consuma mai puțin, de a nu mai cumpăra niciodată nutella, de a lua un tren în loc de avion etc. ”Dacă acțiunea colectivă ar reduce numărul uraganelor devastatoare fie și cu unul singur, tot ar fi un țel care merită urmărit. De fapt, ar merita urmărit și dacă nu ar avea niciun efect. [...] Deși acțiunile unui singur individ nu au niciun efect asupra climei, asta nu înseamnă că ele sunt lipsite de sens. Fiecare din noi trebuie să ia o decizie morală.” Cât timp te îmbeți cu speranțe deșarte (cu ”minciuna groaznică”) poți să ajungi să te simți mulțumit, spune Franzen. Mulțumit că ai mers cu bicicleta, că ai votat un verde sau că ai semnat o petiție online. Dar între a te simți mulțumit sau total îngrozit de faptul că războiul e pierdut, trebuie să continui luptele mici, pe care le poți câștiga (”să continui să salvezi ceva anume, ceva de care ești atașat – o comunitate, o instituție, un loc sălbatic, o specie periclitată”. Să continui să combați ”tribalismul” la care oamenii apelează în vreme de haos. ”Din această perspectivă, în prezent, orice mișcare de instaurare a unei societăți civile, a unei societăți mai drepte poate fi considerată o acțiune semnificativă împotriva schimbărilor climatice. Asigurarea unor alegeri corecte este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Combaterea inegalității extreme în distribuția avuției este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Eradicarea mecanismelor de incitare la ură din rețelele sociale este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. [...] Pentru a supraviețui temperaturilor în creștere, fiecare sistem, fie că e vorba de universul natural sau de universul uman, va trebui să fie cât se poate de solid și sănătos”. Acuza care i s-a adus lui Franzen a fost aceea că distruge speranța oamenilor. Dar îmi pare că Franzen este mai plin de speranță decât mulți când face apel la alegerea morală a fiecăruia. În plus, încă nu s-a descoperit formula magică prin care alegerea morală a cuiva să nu fie ”moartea” altcuiva. În lumea globalizată, mai mult decât oricând, această condiție tragică devine evidentă. Gesturile noastre cele mai mici, au potențial distructiv planetar. De exemplu, ne spunem că purtăm mască pentru a ne proteja și a-i proteja pe alții. Poate vom reuși să facem asta pe timpul pandemiei. Poate nu. Ni se repetă constant că nu există garanții. Este totuși sigur că după pandemie, ne vom alege cu oceane și mai sufocate de deșeuri, cu un aer și mai irespirabil. În plus, oamenii par să fie deja într-o stare tribală, lipsită de orice ideal. E de ajuns să privim revoltele anticarantină, în care oameni disperați vor să-și păstreze joburile prost plătite pentru a putea face față chiriilor uriașe fie pentru locuințe, fie pentru mici afaceri. Pentru alții, din contră, relaxarea este semnul acțiunii criminale a guvernelor mână în mână cu patronii de pretutindeni, indiferenți la starea de sănătate a angajaților. Care este mai groaznică? Imunizarea de turmă pe care turma și-o dorește sau imunizarea de turmă pe care conducătorii incapabili o doresc sau imunizarea de turmă prin care vom trece fie că vrem fie că nu pentru că în preocupările noastre nu a mai intrat de ceva timp societatea, ci doar individul ”realizat prin forțe proprii”? A ajuns apariția previzibilă a un virus pentru a scoate la iveală cum sub falsele noastre speranțe în tehnologie și pozele drăguțe cu noul telefon inteligent, în fond ne luptăm să salvăm celebra viață nudă (desigur, diferită în Europa, față de Africa, diferită pentru un refugiat față de un hipster) și nici pe departe nu ajungem la momentul de sinceritate tolstoian în care să luptăm împotriva a ceea ce produce continua noastră tribalizare sau, mai departe, chinul pe care îl provocăm altor forme de viață.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu