Cartierul Bună Ziua, un soi de Florești intern al Clujului, a fost una dintre sursele de mândrie în campania electorală. De fapt, nu cartierul, ci strada principală care îl traversează, repavată și revopsită în culorile stridente ale bunăstării (mult alb și verde, pe alocuri roșu... o totală distanțare de modelul funariot) din orașul de cinci stele. Pe lângă stațiile smart (sau green?) cu verdeață crescută pe sticla de deasupra capului, printre blocuri răsar mostre de gazon, petice de iarbă, pe cât de meschine ca întindere, pe atât de îngrijite. Iarba a devenit element de show off, ceva ce ia ochii, ca o broșă țipătoare care ascunde faptul că rochia nu e de firmă și croiala lasă de dorit. Iarba este elementul de rafinament din broșura oricărui dezvoltator care-și ademenește clienții cu pătrățelele de verde menite să spargă din monotonia betonului, să fie un cotrapunct vizual, o plăcere fără concept și cu siguranță fără utilitate. Din păcate nu poate fi acoperită cu folii de plastic precum jucăriile de pluș pe vremuri. Când te plimbi prin cartierele pe care dezvoltatorii le-au ”dezvoltat” deja, ajunge să ridici privirea și să dai de finisajele dărăpănate ale balcoanelor sau ale gardurilor ce împrejmuiesc în stil staul ”curțile” celor de la parter. Mostrele de iarbă însă nu sunt menite doar să distragă atenția de la lipsa sufocantă de spațiu dintre clădiri, ci sunt acolo să producă impresia că te plimbi printr-o suburbie curățică de clasă de mijloc (așa cum bântuie imaginarul construit de filmele americane cu neveste disperate) rușinată de cartierul ”ceaușist” de blocuri pe care încearcă din greu să-l mascheze.
Gardurile și gărdulețele care împrejmuiesc vegetația dezordonată din vechile cartiere au dispărut. Iarba este un aparent open space, dar datorită faptului că e doar o mostră (o broșă), simți, înainte de a fi atenționat, că este ilegal să calci pe ea sau, doamne ferește, să scapi câinele din lesă. Relațiile cu mostrele de iarbă nu pot fi naturale. Naturalul este o barbarie în raport cu ceva atât de prețios precum verdele din noile cartiere. Nu doar pentru că menținerea imaginii de catalog Dedeman a acestor metri pătrați se plătește la întreținere, ci și pentru că sunt unicul mod de a mima rezidențialul. Crucile cu Isus răstignit, piticii de grădină, ciupercile roșii cu puncte albe și alte drăgălășenii de plastic pe care le găsești în tot felul de decorațiuni infantilo-grotești prin vechile cartiere, ascunse printre blocuri nu-și au locul în acest peisaj aseptic. Dacă nu s-ar lăsa întrevăzute suporturile cu haine puse la uscat pe balcoane sau prin livingurile cu geamuri de sus până jos ai putea crede că și oamenii sunt niște mostre care-și fac apariția doar după-masa, după orele de birou când sunt liberi să își plimbe mașinile și să-și facă poze instagram cu ceașca de ceai de lângă laptop. Cu siguranță mostrele de iarbă care imită gazonul sunt altceva decât tufele dezordonate de trandafiri și alte flori menținute iarna în viață cu sticlele de plastic pepsi și coca cola înlocuind, pentru doamnele pensionate de la parter, casa cu grădină pe care nu au avut-o niciodată. Ideologia mic-burgheză a grădiniței de flori este înlocuită de ideologia open space antreprenorială. Cu cât mai puțin spațiu, cu atât mai open, am putea spune, mai ales dacă privim oferta dezvoltatorilor clujeni sau a ceea ce înțeleg ei prin apartament cu două camere: o boxă de dormit înconjurată de un living-bucătărie-hol-cămară-bar, toate ”deschise” în același dreptunghi. Mirajul open space a lovit și cartierele așa-zis muncitorești, unde locuitorii și-au spart ușile de la bucătăriile decomandate pentru a mima spațiile unor deținători de capital care nu au nevoie să gătească și nici să depoziteze cantități mai mult sau mai puțin industriale de zacuscă, compot și castraveți murați. Dezvoltatorii au înțeles din timp că decomandatul nu-și mai are rostul pentru noile generații delivery și felul în care își imaginează bunăstarea. În plus este mai ieftin la construit, și dă senzația nu doar de aerisit, ci și că am depășit negura diviziunii muncii industriale (spații pentru muncit la cratiță, spații pentru muncit la birou sau spații pentru crescut copii), locuința nemaifiind un loc al trudei, ci un loc de relaxare în puținele ore rămase de după jobul de la 9 la 5 și coada la hipermarket. De fapt, apartamentele pot fi și pot arăta ca niște birouri mai dotate, iar în caz de carantină și telemuncă ele te pot ajuta să salvezi economia chiar dacă stai cu laptopul pe burtă, în boxa de dormit. Cei aproximativ 30 de pași care despart un bloc de altul îți dau senzația că rămâi conectat la celelalte departamente și-ți poți saluta oricând colegii sau poți ieși cu ei la o cafea, pe balcon, ca într-o mare familie unită de proiecte comune. În plus, nici relaxarea nu mai este ce a fost. Și aici, ideologia grădiniței cu flori a fost răpusă și înlocuită de cea mai sofisticată combinație suburbie-bloc, căreia i se adaugă și alte bucăți de rai, cum ar fi plajele de pe litoralul românesc. Pare absurd, imposibil de înfăptuit, dar nu poți decât să rămâi lovit în moalele capului de uimire când, trecând prin cartierul Europa (un alt Bună Ziua, dar și mai și) descoperi că deținătorii de apartamente de la parter care primesc și o prelungire în exterior (nu s-ar putea numi curte, nici terasă pentru că e extrem de vag delimitată) se pot desfăta jucăuș cu ce rămâne din razele de soare filtrate de blocuri printre perdelele unui baldachin. Da! Un baldachin în văzul tuturor colegilor de la celelalte departamente. Un baldachin precum cele de pe plajele private sau din jurul piscinelor de hotel. El înlocuiește vechiul foișor ”intimist” cu expunerea intimității celor care și-au permis 10 metri pătrați în plus. Deținătorii de baldachin, sau mai tehnic, de pat șezlong de exterior din poliratan, cu perdele sunt un fel de CEO moderni ai blocului, practicând asiduu transparența și apropierea de ceilalți angajați. Mi-a fost destul de greu să înțeleg rostul patului de exterior în noua economie spațială a cartierelor rezidențiale. Crescută pe jumătate în cultura grădiniței cu flori și foișor nu am înțeles inițial dacă baldachinul era un bun comun, dacă făcea parte dintr-o ”curte” pentru toți locatarii sau era proprietatea fetei care-și făcea unghiile sub perdele. M-a luminat răspunsul tăios pe care mi l-a dat când mi-am permis să o întreb pe unde vine strada pe care o căutam. Încurcată de atâta open space pe care, de fapt, nu poți călca, am depășit limita spațiului interpersonal întrebând-o ceva, de parcă am fi pe stradă, când de fapt, eram înăuntru. Încerc să-mi diminuez confuzia de câte ori trec prin aceste cartiere, îmi păstrez atenția cât mai trează, pentru că oricând poți face un pas greșit sau te poți crede înăuntru când ești afară sau afară când ești înăuntru (lucru care ți se poate întâmpla chiar în propriul spațiu de locuit). Ceea ce este comun nu poate fi călcat în picioare, chiar dacă e vorba de iarbă, mai ales dacă e vorba de iarbă. În special deținătorii de câini sunt un pericol public pentru aceste petece verzi comune răsturnate în facturi private. A călca iarba va deveni echivalentul zgârierii unei mașini. Pentru că nu e vorba de iarba lăsată de bunul Dumnezeu, nici de vechea iarbă-ornament de prin piețele cu bănci, ci de un petec verde cu valoare de status. Iarba e un semn și, ca orice semn, stă în locul a ceva, face trimitere la ceva ce lipsește: (din nou) spațiu, aer curat, libertate de mișcare și o civilizație care e altceva decât produsul unei chiverniseli de fațadă.
*
Ca o confirmare a celor spuse mai sus, aflu că primăria va cumpăra copaci urbani, niște ”instalații” cu verdeață la prețul de 70.000 euro bucata. Spre deosebire de peticele verzi, aceștia nu vor fi doar plăcere fără concept, ci vor fi utili. Ar trebui ca un copac urban să țină locul a 275 de copaci ”tradiționali”. Probabil vor ține și locul paturilor ATI și al tratamentelor de care clujenii au nevoie. În plus dau bine și cu noua lege care permite mazilirea spațiilor verzi. Pentru că noi nu plantăm, noi dezvoltăm.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu