După ce treci de cele 20, 30, 100 ”top things to see in Florence” și ieși puțin din amețeala turistului aruncat în centrul Renașterii, fie el turist de grup, fie aventuros, comandând o cafea în fața Domului fără să știe cât costă masa (faptul de a sta jos, de fapt) la care se așează nevinovat, rămâi cu trei opțiuni: fie cauți cărți-ghid alternative despre Florența (poți găsi tomuri întregi, deoarece fiecare clădire, fiecare colț de stradă și chiar fiecare local au istorii de secole și prin fiecare loc cineva măreț sau bogat a spus sau a făcut ceva anecdotic). A doua opțiune este să transformi Florența în orașul din care ai venit (în caz că e unul mijlociu sau măricel). Ca orice alt oraș turistic, și Florența are capacitatea, asemeni cartolinelor vechi (”3D”), cu fetele care fac cu ochiul, de a trece într-o secundă de la centrul Renașterii la un centru comercial. În funcție de cum miști cartolina, poți să te afli în fața unui Pontormo intrând în biserica Santa Felicita sau în fața rafturilor HM, în fața frescelor lui Masaccio din Capela Brancacci sau printre coridoarele palatelor Zara. Dacă ai gustul inaccesibilului poți încerca la nesfârșit să intri în biserica Orsanmichele, închisă din motive necunoscute publicului care poate totuși să o admire strâmb din ușă, la fel cum ai face cu produsele Louis Vuitton, Gucci, Prada and co. Al treilea lucru pe care poți să îl faci este să răsfoiești electronic pagina cu evenimentele florentine, unde te întâmpină cultura de secol 21 (adică food festivaluri, sau cosplay, piețe de vechituri, expoziții, lansări de carte și performanceuri gen Centrul de Interes). Dacă alegi bine evenimentele sau pseudoevenimentele culturale la care dorești să participi, ai ocazia să pătrunzi în clădiri și grădini inaccesibile publicului turist. Și mai ales, ai ocazia să vezi o parte mică a locuitorilor orașului Florența care trăiesc într-o cu totul altă cartolină ”3D” decât tine. Una în care și-ar dori să dispară toți turiștii, dar să rămână cumva toți banii pe care orașul îi rulează datorită lor. O tendință nestăvilită către ”bello” și către ”gândirea pozitivă” (care înlocuiește vertiginos mai vechiul dolce far niente, făcându-i pe bieții doritori de frumos să se extenueze mental între diferite cauze de susținut, gen #metoo, eco sau antifascism de fotoliu și munca de eliberare spa a minții și trupului). Acești florentini fac parte din ceea ce am putea numi pătura de mijloc sau chiar de jos a clasei superioare. Ei nu fac parte din cei 1% cei mai cei, dar orbitează undeva prin partea bună a restului de 99%. Nu fac parte nici dintre cei care au reușit să-și mențină averea în ultimii 600 de ani (conform unui studiu realizat de economiștii Guglielmo Barone și Sauro Mocetti, cine a fost bogat în 1427 este bogat și acum. Mobilitatea economică este practic aproape de zero la nivelul înalt), dar sunt echivalentul unui clujean care a moștenit câteva case sau apartamente. În principiu, duc o viață care nu necesită angajarea în altceva decât evenimente sau pseudoevenimente culturale. Dacă cei 1% nu se arată niciodată privirii muritorilor, aceștia din urmă, purtători ai unui farmec discret al burgheziei, dar adus la zi, prin atenția față de modele culturale, pot fi întâlniți în grădini, vile și spații horeca doar de ei știute, care găzduiesc varii evenimente. Spre exemplu, poți participa la o lansare de carte despre valul New Wave în muzica anilor 70-80. Nu-ți poți imagina nimic mai îndepărtat decât o muzică post-punk-rock de frumusețea clasică a Serelor Torrigiani, născute în 1716 ca loc al primei Societăți botanice italiene și reintroduse cu stil în circuitul evenimentelor culturale spa, găzduind evenimente ”publice” sau private și amuzând deținătorii de capital cu frumoase cursuri de grădinărit urban, pictură sau bucătărie. Descrierea Serelor Torrigiani este o mostră perfectă de limbaj de lemn cu specific italian (adică nelipsite de repetiția constantă a cuvântului ”bello”, devenit un fel de sindrom Tourette al vorbitorilor care, copleșiți de atâta minunăție, nu reușesc nicicum să exprime altfel preaplinul de bunăstare): ”Serre Torrigiani è l’essenza della cura e dell’amore per il bello, per l’arte e per la storia. E’ uno spazio oltre il luogo in cui sinergie creative tracciano nuovi percorsi disegnati dalla natura e ispirati dall’arte” (”Serele Torrigiani sunt esența grijii și dragostei pentru frumusețe, artă și istorie. Este un spațiu dincolo de care sinergiile creative trasează noi căi concepute de natură și inspirate de artă”). Dacă ar fi să traducem neaoș acest pasaj am spune brutal că este un loc minunat în care o cola costă mai mult decât plata pentru două zile de muncă depusă în India pentru industria textilă.
Ascultând cele cuvântate la unica lansare de carte pe care mi-a fost dat să o văd, în care autorul era mai plictisit decât publicul, înțelegi pe viu vorbele dadaiștilor care simțeau cum devin un obiect de amuzament pentru burghezul imposibil de uimit. Acum, desigur, nu se mai aruncă cu roșii sau ouă pe scenă, ci totul are aerul unui garden party, mai mult sau mai puțin rafinat, în care fiecare așteaptă finalul reprezentației pentru a ajunge la conversațiile informale, în general ocupate de problemele vieții, majoritatea niște probleme de ”catering”. Ceva în atmosferă, în formele mereu geometrizate de o lumină sălbatică, canibală te sâcâie. Nu poți identifica exact stimulul perturbator, dar încet-încet, ca după efectul unei picături chinezești, începi să înțelegi că nuca în perete ești tu. Nu e vorba doar de faptul că ai greșit hainele, sandalele, bijuteriile. Nici că nu te îmbie paharele de prosecco. Și nici de privirile care te încercuie și te bagă într-un țarc virtual al celor care nu sunt ca noi. Pentru că bogatul sărac fiorentin te reperează rapid, ca o pasăre modificată genetic care ochește tot ceea ce nu strălucește. Dar nu e nici asta. E altceva, mai evident decât semnele bogăției afișate ostentativ precum în țările în curs de dezvoltare, ca a noastră, dar mai greu de perceput. Sau poate e invers. E mai ușor de perceput, dar mai puțin evident. Nu e vorba de mașini sau haine de firmă purtate cu logourile pe piept. Ci de scintilații ușoare ale bijuteriilor discrete sau brutalist-avangardiste și mai ales ale pielii. Exact ca în stripteasul descris de Baudrillard, dar dezvăluind puțină carne, puține promisiuni, emanând însă o prospețime care iese prin toți porii. O odihnă care nu e nici măcar obținută, pentru că nu e nimic obositor. Un glow. Și detaliile. Desigur, detaliile. Acele detalii și arome pe care, fie spus în paranteză, se construiește magistral filmul Parazit. Croiala, unghiile, pielea feței, coatelor și călcâielor, coafurile și machiajele ”naturale”, nimic strident, dar plin de indicii ale unui stil de viață aerisit precum dealurile toscane pe înserat. De altfel, aceste evenimente au loc doar după ce arșița zilei se domolește. Se încheie după ce se termină programul transportului în comun, când aerul devine, în sfârșit, respirabil. Mergând pe jos spre casă, încerci să metabolizezi toată această non-stridență (nu aș putea-o numi delicatețe) și numai când dintr-o mașină cu boxele date la maxim pe Via Canova se aude ”douășpatru de karate au inelele mele” începi să te trezești, să te reîntorci în corp, să te simți... liber?
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu