Domnul Bedeanu

 

După ce își amesteca cubulețele de zahăr domnul Bedeanu lovea de două ori cu lingurița ceșcuța de cafea cu dungi albastre, marca OJT. Nu putea să-și aducă aminte de unde o avea și, mai ales, în ce fel a ajuns în posesia ei. Se găsea prin toate hotelurile și restaurantele care organizau nunți monstruoase și botezuri discrete. Pe vremea domnului Bedeanu venirea pe lume era sărbătorită cu câțiva invitați, după o exorcizare rapidă la catedrala mare și consumul țuicii din pahare de plastic portocalii pe treptele din spatele statuii lui Mihai Viteazul. Soția lui îl privea mirată cu ochii sclipind din dosul unei fețe rămase împietrite după cele trei nașteri și timpul exagerat de lung petrecut printre mușcatele de pe balconul de unde își urmărea cei patru copii, două gemene și doi băieți. Fetele săreau elastic, întâiul născut omora veverițe cu o praștie cu ac, iar cel mijlociu dispărea la furat de corcodușe peste zidul ce despărțea curtea noastră de grădina restaurantului Mureș. Familia Bedeanu ocupa o parte din vila devenită bloc naționalizat, împărțit în 5 apartamente locuite, în majoritate, de oameni cu origini sociale bolnave. Prin decorul mic burghez al celor trei camere cu nelipsita vitrină cu cristaluri, pătuțurile vechi de copii acoperite cu nenumărate cuverturi, mesele cu furnirul lucios așezate exact în mijloc și paturile monolitice sub pereții de un roz spălăcit cu dunga maronie trasă la câțiva centimetri sub tavan, marcând treptele unui empireu de beton, membri familiei se pândeau și se ascundeau unii de alții amânând cu anii o bătălie decisivă, asemeni animalelor care se știau instinctiv de aceeași talie și greutate, fără șanse mari de a se înstăpâni o dată pentru totdeauna peste trupurile celorlalți.

De obicei la 7 și 20 se auzea primul țipăt al doamnei Bedeanu. Țipetele ei m-au acompaniat în toate după-mesele interminabile de iarnă când bunicii erau prinși în ședințele de partid, timp în care nu reușeam decât să privesc ore în șir în reflexia din vitrina bibliotecii, veioza ca o cască de soldat-copil, perna albă cu model roșu de accident cerebral și fața mea între ele, încercând să stau nemișcată ca să nu trezesc urșii și lupii de sub pian. Orice zgomot casnic ușura încordarea așteptării. Nu departe de mine existau niște copii bătuți, copii care nu reușeau să ia mai mult de 7 la română, copii care nu înțelegeau nici trigonometria, nici glumele de la istorie cu romanii care fugeau după fetele dace. Plânsetele au devenit o sursă de liniștire pe care nicio îmbrățișare n-ar fi egalat-o și de care nu mă mai puteam lipsi nici când toți ai mei erau în casă, lângă mine. Treji sau adormiți, au ajuns să se confunde cu întunericul orelor în care lipseau. Toți eram contaminați de această beznă în care eram amestecați ca într-un aluat simțind că aveam fiecare un loc al lui doar când ieșeam pe ușă. Am fi fost fericiți ca o familie din reclamele la detergenți dacă am fi reușit să stăm mereu afară, fără să mai ajungem niciodată înăuntru.

Când le vedeam în carne și oase, gemenele îmi păreau niște ființe de consistența spiridușilor, existând doar pentru mine. În zilele ploioase ne bucuram de împărțirea neghioabă a casei care făcea ca geamul sufrageriei să dea în balconul lor. Prin gaura plasei de țânțari schimbam ambalaje de ciocolată străină pe care le treceam dintr-o mână în alta în urma unor negocieri demne de salvat oameni din lagăre. Luminița era serioasa care încerca să învețe totul pe de rost ascultând obsesiv în pauzele de tocit, melodia Fata dragă, nu fi tristă. Codruța stătea mult în biserică, cânta în cor, încerca să devină baba sfătoasă din preajma preotului. Mătura altarul și ștergea pe ascuns de credincioși, icoana de urmele atâtor buze, deși era convinsă că nimeni nu s-ar fi îmbolnăvit pentru că de Maica Domnului nu se prindea nicio bacterie. Băieții nu așteptau decât să se furișe în curtea din spate. Acolo se găsea tot ce era prețios pentru domnul Bedeanu, pentru viitorul lui așa cum reușise să și-l imagineze încropit din cataloagele neckermann primite pe sub mână, dorul de locurile în care crescuse și imaginea unei tihne de pescar combinată cu cea a unui membru de partid iscusit care a atins maximul bunăstării având un apartament la oraș, o căsuță de vară și două dacii. Curtea aparținea Băncii Agricole aflată la o aruncătură de băț de banca națională unde domnul Bedeanu lucra, fiind șoferul directorului. Între aceste două clădiri visul lui de bătrânețe prinsese aripi atât de năstrușnice încât nu-i mai rămânea nimic de făcut, decât să aștepte scurgerea anilor, plecarea copiilor și devitalizarea propriei neveste. Pe mica parcelă domnul Bedeanu reușise să construiască o cabană de munte, cu bârne solide de lemn, dotată cu toate lucrurile necesare traiului la înălțime: o sobă pentru lemne, o laviță cu pături groase de lână tradiționale, o masă cu patru scaune capitonate luate din holul băncii și două ferestre minuscule prin care să nu poată da buzna animalele pădurii. Mai construise și un coteț în care creștea doi porci pentru Crăciun și niciun copil nu-l aștepta pe moș Gerilă înainte de a auzi guițăturile înfiorătoare ale animalelor înjunghiate. Băieții erau singurii care se încumetau să intre prin efracție în visul domnului Bedeanu, așteptând cu nerăbdare telefonul directorului care la orice oră din zi sau noapte putea să-l solicite pentru ”munca de teren”, un eufemism inventat special pentru soțiile casnice devenite neîndestulătoare. În afară de momentul în care domnul Bedeanu arunca mâncare la porci, trăirea visului îi era interzisă. Se bucura totuși că cele 5 guri pe care le întreținea produceau lături suficiente pentru animalele cărora le vorbea în surdină, ca un părinte, uitând adesea că-i crește pentru copii, nu invers. A închis cabana cu un lacăt auriu și spera că fiul său cel mare și-a învățat lecția de când l-a prins dormind înăuntru și i-a tras o bătaie pe care nici o fată rămasă grea n-ar fi meritat-o.

Am intrat pe neașteptate în curtea din spate, într-o dimineață de iarnă când domnul Bedeanu suferea de febră. Codruța a primit cheile pentru a-i hrăni pe Hitler și Stalin, botezați așa datorită agitației de berbec și răgetelor de leu de care erau în stare, stârnind mania făcutului de cruci în angajatele băncii agricole. Spaima cu care am aruncat lăturile fără să privim animalele, dar simțind respirațiile lor nervoase, ne-a făcut ca odată ajunse în cabană să ne obișnuim greu cu întunericul pe care zvăcneala tâmplelor îl îndesa, îl făcea de consistența unui jeleu prin care abia puteam păși. Printre contururile abia schițate de cele câteva obiecte de mobilier, trei puncte de un verde fosforescent care sigur erau ochii și gura unui demon ne fixau de pe peretele dinspre porci. Am rămas nemișcate pe laviță până când slaba lumină a dimineții a topit întunericul și din demon a rămas trupul bronzat al unei femei culturist care purta un costum de baie țipător... verde fosforescent. Lângă ea alte trupuri goale, atârnau tăiate în două de linia fină a îndoiturii posterelor extrase din miezul unor reviste stivuite lângă un scaun. Pe prima copertă lucioasă o domnișoară cu picioarele îndepărtate ținea într-o mână o cutie de popcorn iar pe cealaltă o îndrepta spre chiloți, jumătate din degete fiind acoperite de materialul cu picățele. Deasupra scria cu litere roșii Playboy, iar pe lângă trup curgeau alte cuvinte în engleză: ”our new army can't fight”, ”playboy's boldest bunnies”. Armată? Iepurași? Zvâcenala tâmplelor s-a împrăștiat prin tot corpul, pielea devenise o pânză de păianjen făcută din urzici. Grohăiturile porcilor ieșeau din trupurile acelea lucioase. Am luat-o la fugă până am ajuns fiecare de partea plasei de țânțari care ne revenea. Nu am mai ieșit câteva zile bune la joacă și nu am mai însoțit-o niciodată pe Codruța la biserică. Fără să înțeleg de ce, nu mai plângeam nopțile la gândul că va pleca la mănăstire și voi rămâne singură cu urșii și lupii de sub pian. Ar fi putut mânca porcii într-o secundă.

Oana Pughineanu