Arta tartinabilă

 

În urmă cu câțiva ani mă aflam în Genova și, plimbându-mă prin centru, am descoperit că exista o expoziție dedicată lui Modigliani. Coada la bilete era modică așa că, în mod neașteptat, în scurt timp m-am aflat în fața celebrelor portrete. Dar surpriza cea mai mare se afla la ieșirea din muzeu când am consultat un pliant informativ și am aflat că multe dintre tablouri erau copii. M-am gândit imediat că nu aș fi intrat în muzeu dacă știam asta, deși îmi dădeam seama că, la fel ca orice alt vizitator, nu mi-aș fi dat seama dacă văd o copie sau un original și că asta este valabil pentru toate expozițiile pe care le-am văzut vreodată. În lumea obeză a reproducerilor de tot felul, calitatea unui produs cultural depinde, înainte de toate, de onestitatea intelectuală a instituției, a curatorului și mai apoi de „apetența” vizitatorului. În cazul Modigliani nu puteam reproșa nimic instituției, eu eram cea care nu s-a informat și am căzut în capcana afișelor, pe care desigur, nu poți scrie fals așa cum nu poți scrie pe cutia unui medicament care este cel mai rău efect advers.

Dar acestea sunt întâmplări de pe vremea când încă nu se inventase post-adevărul, nici deep-fake-urile. De câțiva ani Europa este bântuită de fantoma artei în moduri noi, interactive, fun. Este bântuită în special de un fenomen de mare succes pe care îl voi numi arta tartinabilă. Unul (singurul?) dintre aspectele pozitive ale acestui fenomen/moment instagramabil este că toată lumea, de la vizitator la curator (este nevoie de unul sau curatorul este tehnologia?) și director de instituție știe că ceea ce se unge pe pereți este o copie, un fals.

Ca și în cazul mall-urilor, primul motiv de laudă al acestor spații expoziționale este mărimea (îmi aduce aminte de bancul cu cel mai mare pitic care se afla în URSS). Se începe de la minim 4000 mp și chiar operele tartinate sunt descrise din aceeași perspectivă: spre exemplu expoziția din New-York cuprinde: ”500.000 metri cubi de proiecții, 60600 cadre video, 90000000 de pixeli”. Pare o probă de anduranță pentru ochi&articulații și nu știu dacă s-a calculat încă limita de metri cubi de frumusețe pe care fizicul uman o poate înghiți.

Massimiliano Siccardi de la Siccardi Immersive Creations s.r.l. care a devenit o autoritate absolută în privința acestor showuri a fost întrebat într-un interviu din 2022 acordat publicației Artribune, dacă își consideră instalațiile drept opere de artă independente față de creația lui Van Gogh (de exemplu), răspunsul este, din păcate, onest: „Da, credem că instalația imersivă este o operă de artă. Lucrăm cu marii pictori pentru că este mai ușor: iconografia este deja cunoscută, există deja o narațiune.” Este clar că nu ar avea niciun sens să proiectezi pe pereți un artist contemporan pe care nu l-ar recunoaște nimeni în milioanele de selfie-uri care vor fi postate pe paginile de facebook. Pe când cu un Leonardo poți să atragi sectoarele de populație care își permit doar „experiențe”, artă la vrac, puțină evadare din cotidian, ieșirea de pe tik-tok și intrarea într-un „meta” uns pe pereți și bradizat. În cazul unor artiști precum Leonardo ce poate să rămână din tehnicile revoluționare pe care le-a utilizat? Clarobscur, sfumato (estomparea contururilor pentru a obține o tranziție între tonurile de culoare), perspectiva aeriană (pentru a picta felul în care lumina și atmosfera influențează percepția obiectelor îndepărtate), perspectivele multiple și luminile artificiale (studiul luminii calde, efectele luminii ambientale și ale luminii artificiale), utilizarea luminii ca element narativ (folosirea luminii pentru a ghida privirea privitorului și pentru a sublinia simbolismul scenelor religioase). Poate să rămână un selfie cu o porțiune de tablou sau multe imagini cu alți oameni care se plimbă „prin” tablou, devenind niște mici pete de umbră în marele spectacol Las Vegas dedicat artei clasice. Leonardo nu știa, dar era un pointilist. La fel ca toți ceilalți.

Ceea ce este însă cel mai trist în această înșelătorie este că experiența este impropriu numită imersivă, în detrimentul unor artiști care produc cu adevărat lucrări de acest fel (care se joacă cu toate simțurile) și uneori realizarea lor durează ani întregi. Unul dintre ei este Olafur Eliasson, care îl ia uneori pe Leonardo ca punct de pornire pentru propriul discurs artistic. Instalațiile fac publicul să facă parte din experiment. „Leonardo și Renașterea au făcut lumea vizibilă, dar au operat într-o epocă centralizată, cu o viziune ierarhică și militaristă asupra cunoașterii […]. Leonardo a studiat mecanica mușchilor și arta, însă eu sunt mai interesat de aspectele psihologice și sociale ale artei și naturii. De aceea construiesc punți și fațade care reduc distanța dintre oameni și favorizează incluziunea”. Instalații precum Din Blinde Passager (un tunel lung de 295 de picioare umplut cu ceață densă, gălbuie care nu îți permite să vezi oamenii din fața ta decât când ajungi la câțiva centimetri de ei, o experiență claustrofobă oscilând între horror și surescitație) sau Room for One Colour, se bazează pe studiul luminii în Renaștere și folosește lămpi cu monofrecvență pentru a anula orice percepție a culorii, transformând sala expozițională într-un mare spațiu monocrom. Potrivit lui Eliasson, „experiența de a fi într-un spațiu monocrom variază, desigur, pentru fiecare vizitator, dar cel mai evident impact al luminii galbene este realizarea faptului că percepția este dobândită: filtrul reprezentațional, sau sentimentul brusc că viziunea noastră pur și simplu nu este obiectivă, devine conștient, și odată cu asta, capacitatea noastră de a ne vedea pe noi înșine într-o lumină diferită.” Aceste instalații sunt concepute pentru a-i face pe vizitatori să „se vadă simțind.” A concepe interacțiunea cu vizitatorul este puțin mai complicat decât a-l muta din fața ecranului telefonului în fața unui ecran mai mare, în care el „intră”, se plimbă înconjurat fiind de prelingerea clasicilor, adesea destul de prost realizată tehnic. Sub cupola așa-zisei democratizări a artei și chiar a snobismului, utilizând tehnologii datate poți revizita orice secol artistic în variante oricât de diluate. În volumul Contemporary Art and the Digitization of Everyday Life, Janet Kraynak, istoric de artă și profesor la Universitatea Columbia, observă că muzeul, „în loc să fie înlocuit de internet, este tot mai mult reconfigurat după modelul acestuia.” Aproape toate spațiile culturale devin „vehicule pentru producerea de conținut” și nu-și propun nici pe departe să-l scoată pe spectator în afara unei zone de confort intelectuale. Muzeele, spune el, preiau o funcție „terapeutică” (unii vorbec chiar de oferirea unei experiențe transcendente). Ce ar putea vindeca? Nici măcar buzunarele millennialilor, probabil cea mai îndatorată generație din istorie.

Foto și text: Oana Pughineanu