Linia 45

 

”Vai săraca vecina mea! A ajuns să-și dea garsoniera în chirie cu 180 de euro. Păi cine mai vine la Cluj? Nimeni. Dar eu sunt băiat deștept. Și pe pandemie tot cu 300 am dat-o”. Sunt câteva dintre vorbele de duh pe care le-am auzit pe linia 45 care, ca orice linie de transport în comun, beneficiază din când în când de apariția unui personaj exploziv. În funcție de preferințe și de ”zona culturală” a fiecărui călător el ar putea fi încadrat la categoria ”unul care le știe pe toate”, ”mitic”, ”jupân” sau ”antreprenor”. Nu există vreun domeniu care să-i fie străin și nici vreo pățanie pe care să nu o fi pățit-o. Astfel îl auzi, desigur, emițând vorbe de duh și despre coronavirus și despre sistemul medical. ”Și nepoții mei au corona. Toți. Și soacra. Nu simte gustul și mirosul dar aude, aude toate prostiile. Nici corona nu o... Se vede că-i chinezărie”. ”Mi-a spus mie prietenul din orașul X: la noi corona nu bate streptococul auriu. Ce crezi că dezinfectează cineva ca lumea tuburile alea la ATI?”. Între amuzament și groază, continui călătoria, de parcă ai aluneca pe o pagină de facebook. Îți pare rău că ai uitat căștile acasă. În lumea modernă nu poți scăpa de un zgomot decât acoperindu-l cu altul. Liniștea pare un animal preistoric care și-a dat duhul în caverne încă nedescoperite. Călătoria cu autobusul, mai ales pe timp de pandemie, devine un proces biologic care provoacă rapide reacții viscerale: ești pro sau contra, ți se face rău când o vezi pe doamna care-și dă jos masca când strănută și o pune la loc după sau crezi că e normal, că o face inconștient nefiind încă obișnuită cu ”noua normalitate”. Pe linia 45 nu-i timp de înțeles ci de râs, plâns sau urât, dacă ar fi să ne jucăm cu vorbele filosofului. De oricâtă înțelepciune ai da dovadă în forul interior (pe propriile pagini de socializare) ea se spulberă ca o pojghiță subțire de gheață la contactul cu alte înțelepciuni. Uneori mintea reușește să regurgiteze rapid lucruri de care este saturată. În cazul meu a fost vorba de corona și sistemul medical. Am rămas agățată de cei 300 de euro și gândul la garsoniera pe care încercam să mi-o imaginez: ”modernă”, cu mobilă minimal sau teleportată din anii '80 cu molii cu tot? Un exercițiu care mi-a provocat un lung moment de retrăire proustiană, sau mai degrabă, un near death experience, când îți vezi viața trecând prin fața ochilor în câteva secunde, cam cât faci de la lidl bună ziua la electrogrup calea turzii. Și cele 15 mutări, schimbări de gazde și chirii intră în acest film, din care unii au făcut subiect de roman. Pentru că experiența mutatului ocupă un loc special, pentru oricine s-a strămutat din orașul de baștină în orașe de 1-5 stele. Cel puțin pentru mulți din generația mea (care au început să vină la Cluj în 1995) succesivele mutări se condensează într-un bildungsroman și fie că vrei, fie că nu, ești obligat să treci prin celebra școală a vieții, să ”cunoști lumea” în timp ce-ți strecori geamantanele și plasele de rafie printre atâtea tipuri de personalitate, toate ieșite din comoda normalitate. Îl scutim pe cititor, în prag de sărbătoare, de scenele tragicomice cu gazde care construiesc deasupra cocinei de porci o ”cameră” din carton (foarte asemănătoare cu improvizațiile de tip Costinești, luate de primul val) și te roagă să nu folosești baia pentru că nu sunt puse încă toate țevile. Gazdele care au aranjate de o parte a fotoliului ziarele locale, iar de alta colecția Playboy în ordinea apariției prezentându-ți mândru camera ta compusă din 4 pereți și o saltea. Trecem și peste gazda care moare fix pe timpul licenței sau gazda care te urmărește în fiecare duminică cum aspiri totă casa în timp ce mănâncă pufuleți și îți indică ce colțuri ai ratat. De dragul magiei sărbătorilor mă opresc la o doamnă obsedată de filme de familie, filme de Crăciun, așa cum sunt acum pe diva. Pe vremea aceea se numea altfel. Hallmark, cred. Pur și simplu când se așeza, pe la 5 după-masa în fotoliul din sufrageria enormă, să privească 2,3,4 filme, câte putea, avea fața unui bebeluș liniștit, gata să adoarmă. Nu cred că am mai văzut vreodată o față atât de mulțumită. Îmi tot spunea ”așa-i că-s drăguțe? Așa-i că-ți plac? Sunt singurele filme la care ma pot uita. Vino și stai cu mine, sa ne uitam împreună”. Îmi închipui cu câtă încântare va privi filmele de peste un an, doi la Diva. Cu el și ea blocați într-un peisaj feeric, în cea mai drăguță și cozy cabană de munte (fără gazde în jur). Făcând slalom prin atâtea momente sweet și amuzante în timpul celor 14 zile de carantină autoimpusă, înainte să-și declare dragostea eternă. Pentru că ea e o mamă responsabilă, deținătoarea celei mai drăguțe cafenele de la poalele muntelui, iar el e un antreprenor la fel de responsabil care descoperă bucuriile simple când pică netul. El nu îi va putea duce cafeaua de dimineața și nici ea nu-l va putea uimi cu turta ei dulce (deși s-ar putea, dacă gătește cu mască), dar el va plăti un ren să o surprindă la fereastră cu niște luminițe, iar ea îi va povesti de după un plexiglas improvizat cum s-a destrămat fosta relație și cum are frică de commitement. Cred ca nu mai trebuie sa spun ce el este deținătorul unei averi uriașe. Alte fete și doamne vor savura povestea lor de dragoste, dar acum sub protecția unui ”contract” de închiriere care garantează plata în avans pe trei luni și o garanție depusă în contul doamnei. Probabil și un dram de intimitate în plus pentru tânăra strămutată cu 300 de euro în buzunar, de cheltuit pe școala vieții și alte inepții firești ale cursului natural al vieții. Nu pot decât să le urez vizionare plăcută și sper că doamna nu o va da afară, ca pe vremuri, pentru că a stropit fața de masă cu cerneală. Un lucru aproape imposibil. Cerneala online nu pătează.

Oana Pughineanu