Nu toți peștii de
sticlă sunt la fel. Pătați cu măiestrie în toate culorile lumii,
intră în memoria colectivă cu profilul straniu al ”botului”
mereu deschis, întregul corp devenind un ambalaj pentru cantități
variabile de aer și praf, un ”odradek” burghezo-balcanic (și nu
numai) care supraviețuiește, exact ca în povestirea kafkiană,
stăpânilor. Dar, la o privire inutil de atentă, lucrurile nu stau
așa. Unii pești au gura închisă, cu buze siliconate, alții nu se
sprijină pe înotătoare, ci direct pe o burtă pantagruelică care
se lipește de mileu ca trupul umed al unei starlete reality de
prosopul de plajă. Între câinii de porțelan, păstorițele sau
balerinele care încântau vitrinele dintre oameni acum 50 de ani,
peștii iau cu asalt platformele emarket. Sunt apreciați la noi și
peste hotare. Dacă ar avea conștiință, cu puțin self help și
câteva cursuri de dezvoltare personală ar putea deveni brand de
țară. Dar așa, mereu puși la locul lor, nu fac decât să inspire
gânduri stranii. Privind cei 10 pești pe care consăteanul meu de
viață îi colecționează, alineați ca niște baionete luate în
râs mi-am amintit, desigur, de bibelourile copilăriei: o întreagă
menajerie redusă la tăcere în corsete de porțelan. Cântăreața
de operă reprodusă în cea mai expresivă mimică de scenă,
producea efecte comic-grotești. În criza de paralizie produsă de
durerile de spate, cu atât mai stranii mi s-au părut peștii. La o
adică ei oricum sunt muți, ”morți”, reproducerea lor în
sticlă pare o taxidermie la pătrat. Privindu-i intri în abis.
Între ”de ce specia umană simte nevoia de a reproduce tot ce
zboară?” și ”de ce există ceva mai degrabă decât nimic?”
totul se evaporă. Niciun răspuns dintre cele știute nu te
mulțumește. În paralizie timpul e atât de lung încât nici
”cultural appropiation” nici ”autocolonizarea” hipsterească
a memoriei nu ajung. Ești doar tu cu
peștele-de-sticlă-mai-degrabă-decât-nimic.
Dacă aș cunoaște
artistul poate o explicație destinală și-ar face loc: ”nu puteam
să nu fac peștele”, ”simt nevoia să creez pești așa cum
alții simt nevoia de alcool”. Dar în acest caz, Reproducerea
Mecanică pare să fie artistul, iar nevoia de reprezentare nu mai
trece prin idiosincrasiile unuia individ de geniu și nici prin
obsesia lui August
II. der Starke, ”părintele” porțelanului ”adevărat”
european (datorită faptului că suferea de maladie
de porcelaine
și datorită celor care au descoperit utilitatea caolinului în
fabrica din Meissen, figurinele nu mai trebuie importate din China,
iar kitschurile pe care azi le numim bibelouri devin, încă o dată,
simboluri ale puterii și rafinamentului elitelor).
Peștii din atâtea case trebuie să facă semn către ceva cu
relevanță antropologică. Desigur, nu mai e vorba de un obiect
sacru de la care toți vor să se împărtășească. Azi e vorba de
o reevaluare parodic-nostalgică a kitscului care nu s-a născut în
comunism (în mod ciudat, unica referire descoperită pe net la
peștele de sticlă și alte drăgălășenii vorbește doar de
perioada Odiosului, de parcă sticla și porțelanul și lipsita lor
de gust întrebuințare s-ar fi născut spontan pe vremea PCR, fiind
la fel de pure ca și creștina noastră moștenire, veche de ”2000
de ani”). Dar ce a fost în mintea primului fabricant care, cu
siguranță, nu mai făcea parte din marea burghezie și, probabil,
nici din mica burghezie a cărei resturi de gust le reproduce? Puțin
probabil să fi răspuns vechilor nevoi simbolice precreștine sau
creștine. Nu astfel a ajuns peștele ”pescar de oameni”.
Singurul lucru la care mă pot gândi este că, între bibelouri,
peștele devine un reprezentant al preluării de către mase a
”dezinteresului față de subiect” cu care artiștii s-au
confruntat după ce au scăpat atât de cătușele tradiției cât și
de cele ale subiectivității, dar păstrând reminiscențe. Peștele
de sticlă pare un obiect suprarealist, dar nu mai iese dintr-un
inconștient anume, ci din unul ”democratizat”, devenind astfel
hiperreal. Privindu-l îți aduci aminte de culorile și cuvintele
lui Frank Stella: ”Partizanii vechilor valori în pictură sfârșesc
întotdeauna prin a afirma că există acolo ceva în afară de
vopsea și pânză. Pictura mea se bizuie pe faptul că numai ceea ce
poate fi văzut acolo este
acolo (...). Tot ce vrea cineva să extragă din picturile mele și
tot ce extrag eu însumi din ele este faptul că se poate vedea
întreaga idee fără nicio confuzie... Ceea ce vezi este ceea ce
vezi„.
Desigur, peștele de
sticlă s-ar supune unor evidente interpretări psihanalitice dar
preferința maselor pentru acest tip de bibelou care nu reproduce
nici bucolicul (păstorii), nici natura jucăușă (căței, pisici
cu ghem, căprioare), nici apuse arome nobiliare (cântăreața de
operă) rămâne opacă (la fel cum greu de explicat este
reproducerea omniprezentă a logoului hello kitty). Dacă îl privim
într-o vitrină alături de celelalte bibelouri, peștele e o
apariție ”nefirească”. Cu ce este populat inconștientul
colectiv care selectează un astfel de artefact? Corespune în
materie de gust, deierarhizării subiectelor în stil Courbet căruia
i se reproșa că totul ”e la fel de nesemnificativ” și-atunci
pește-păstor-soprană pe același raft sunt egal de inegale? Este
un inconștient colectiv care-și ”uită” vechile simboluri și
mitologii chiar dacă este populat de ele? Când îl zăresc prin
piețele de vechituri sau cum revine la modă pe internet tot ce îmi
trece prin minte este aleatoriul
acestei apariții. El este un exemplu de viral avant la
lettre. Între cauză și efect,
se interpune o reproducere canceroasă, imprevizibilă. De ce o
pisică și nu alta? De ce un app și nu altul? De ce un joc inept
gen angry bird și nu altul? De ce fidget spinner? Pentru răspunsul
la astfel de întrebări de obicei intră în joc o mulțime de
cercetări bazate pe analiza cantitativă, pe urmărirea reacțiilor
somatice, a privirii cu ochelarii google, a nivelului de
transpirație, a pulsului.
În
epocile străbătute de metanarațiuni, era absurd sa întrebi, spre
exemplu, de ce se pictează mereu subiecte religioase? În zilele
noastre, care încă mai trăiesc, cel puțin la nivel de gust, din
”dialogul cu trecutul”, unul tot mai nefericit și care probabil
va deveni opac pentru generațiile viitoare, a găsi răspunul la un
astfel de ”de ce?” seamănă cu aplicarea unui ”detector de
minciuni”, deși povestea însăși în care apare minciuna e tot
mai vagă sau tot mai confuză. Lucruri banale plutesc în neștire
în jurul nostru. Apar (prin pop out) din nimicul virtual al minții
și dispar în același nimic. Sunt pești de sticlă de o secundă,
jonglând cu istorii din ce în ce mai estompate sau doar cu o
sensibilitate care nu-și mai conștientizează cadrele sau sursele
(după nevoia modernă de șoc, urmează nevoia postmodernă de
aleatoriu, producător de divertisment). De ce peștii de sticlă? De
ce un anume albastru în bara de căutare google? Nu există nici
filosofii premergătoare, nici tradiții care să ajute la stabilirea
culorii. Există doar măsurători care pot indica pe bază de
reacții corporale inconștiente condițiile de succes ale unui
viitor produs.
În
ceea ce mă privește, după trei zile de conviețuire ionesciană cu
peștii de sticlă de pe dulap, mi-am adus aminte de nedumerirea pe
care melcul lui Francesco del Cossa (Annunciazione, 1470) i-o
provocase criticului Daniel Arasse. În prim planul tabloului,
aproape cu un efect de trompe l'oleil
care îl face să iasă pe jumătate în afara tabloului, pictorul a
așezat un melc ”uriaș” dacă îl comparăm cu Dumnezeul pictat
în stânga sus. Indiferent de speculațiile teologice cea mai
interesantă observație mi s-a parut cea legată de templu.
Discutând cu un arhitect, Arasse află că în ciuda perfecțiunii
simetrice, respectiva construcție nu s-ar putea zidi în realitate.
Este doar un templu ideal sau o imagine ironică a ”idealului”.
Asemeni melcului, aproape ieșind afară din ”tablou”, peștele
străbate epoci de aur, care mai de care mai ideale. În spate și în
jur, imaginea se schimbă. În locul vitrinei burghezo-proletare de
bloc stau corpuri simple, ”funcționale” imitând viața bună
din reclamele banca transilvania. Peștele rămâne o nuncă-n perete
în orice decor. După ce ai consumat faza amintire-nostalgie-kitsch
și privești de aproape acest înveliș de nimic cu o gură deschisă
neverosimil, ajuni de unde ai plecat: de ce există ceva mai degrabă
decât nimic?
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu