joi, 22 iunie 2017

Etic, estetic, taxe, manele

     De când Foucault analiza capitalul uman lucrurile au „evoluat” în domeniul investiţiei de sine. Nu doar că individul trebuie să se gestioneze ca pe o întreprindere, ci mai mult decât atât, mai nou trebuie să se gestioneze şi ca pe o instituţie mass-media (reţelele de socializare democratizează reproducerea mecanică care, de obicei era în puterea celor care deţineau mijloacele de producţie). Artei exploatării de sine i se adaugă arta expunerii de sine, prima fiind practic de nesusţinut fără a doua. Nu mai e vorba aici de o apariţie spontană, mai mult sau mai puţin deşănţată, mai mult sau mai puţin fericită sau distractivă, gen „Românii au talent”, la fel cum nu mai e vorba nici de apariţiile boematice care şi-au pierdut cu totul farmecul (presupun) într-o lume de clubbing, unde, din nou, vorba lungă e sărăcia imaginii. Paginile personale ale celor care doresc să devină lideri de opinie sau care pur şi simplu simt presiunea acestui nou spaţiu public ca transformându-i în lideri de opinie arată „comme il faut”, respectând şi în glume limitele corectitudinii politice care, după cum se ştie, poate provoca pierderea locului de muncă şi varii stigmatizări. Facebookul potenţează la maxim autocenzura şi fabricarea „selfie-ului perfect”. Apariţiile „spontane” sunt procesate de marile instituţii care au resursele necesare pentru a construi o scenă îndeajuns de mare. Arta pop şi instituţiile media au înţeles nevoile acestui nou narcisism şi locuri precum Factory-ul lui Andy Warhol sau studiourile de televiziune au funcţionat şi funcţionează, practic, folosind acelaşi principiu: oferă un spaţiu unde fiecare este invitat să „fie el însuşi”. Succesul este garantat pentru că e mereu însoţit de efectul non-elitar care maschează cu strălucire inechitatea. Expunerea obscenă a corpurilor „talentaţilor” este cea mai semnificativă formă de „divertisment pentru divertisment”. Fiecare este deosebit şi place în acelaşi timp tuturor. Fiecare se autoexprimă pentru a deveni viral. Scena poate crea inclusiv spaţii egoist-altruiste precum în emisiunile „Dansez pentru tine”. Oameni care vor în majoritatea cazurilor să salveze de boli grele rude care nu-şi permit tratamentele scumpe, sunt puşi de bună voie să producă circ pentru mult râvnita pâine. În viaţa de zi cu zi ei sunt cei care produc pâinea pentru circari, dar puterea de atracţie a ecranului este, dacă nu locul unei transfigurări, atunci, cu siguranţă, locul unei teleportări. Aici, pe micile touch screen-uri sau pe marile plasme se joacă la miză mare. În termeni filosofici „divertismentul pentru divertisment” produce un nou raport între două tipuri de libertăţi. Sau mai bine spus, o pune pe una în slujba celeilalte. Una este, dacă îl urmăm un clasic precum Kant, „libertatea pentru”, cea etică, prin care acţionăm încercând să urmăm imperativul categoric, iar cealaltă este „libertatea faţă de” care a luat multe forme, cea mai „nobilă” aparţinând domeniului estetic în vremea apusului romantic dispreţ faţă de lume. În zilele noastre dispreţul faţă de lume nu mai implică retragerea într-o creaţie ermetică, ci cel mult, o combinatorică parodică, un meme viral sau o expunere copy-paste fără sfârşit a realităţii. Între o transmisie live şi o galerie de artă care afişează obiecte Ikea doar criticul rafinat mai poate face o diferenţiere. Ca de obicei el este antrenat să creadă şi să vadă ceea ce vulgul nu poate vedea, dar de data asta nu din cauza caracterului incomprehensibil, ci datorită evidenţei zdrobitoare. Între iubitorul de divertisment şi cel de artă (să presupunem că ele nu se suprapun total) o comică diferenţă se insinuează. Pentru primul e frumos ceea ce place fără concept (taletnul: o voce fantastică, un corp abil, un meşteşug oarecare practicat de un amator), în timp ce al doilea are nevoie de concept pentru a-şi explica diferenţa atât de fină, transparentă între galeria Ikea şi Ikea (Ikea încă place fără concept şi toate formele abile de publicitate doresc să obţină din partea cumpărătorului/consumatorului emoţional, această faimoasă plăcere pe care galeria de artă dorea să stoarcă din meschinul burghez. Acum, galeria de artă poate deveni proria casă, iar muzeul rareori mai place fără concept. El face parte din consumul de status: ai sau nu selfie cu Monalisa?).
       Dar făcând abstracţie de conceptul care trasează diferenţe şi creează valori estetice şi financiare, trebuie să observăm că în lumea capitalului uman şi a mass-mediei de sine, orice libertate pentru, este posibilă doar dacă e ajutată, promovată şi susţinută de libertatea faţă de. Totuşi, ecouri din vremuri apuse, când accesul la expunere era atât de restricţionat încât valoarea trebuia produsă sau cel puţin produsele trebuiau selecţionate înaintea expunerii mai bântuie şi în zilele noastre. Ele nu fac, de fapt, decât să creeze confuzie în acelaşi timp în care livrează tot prin expunere, principiile solide a lumii apuse.
         Un astfel de caz este indignarea produsă în rândul „clasei creative” şi a „clasei self-made manilor” de apariţia de succes a maneliştilor în cultura de club a Clujului. Florin Salam invitat acum vreo lună şi o altă formaţie care a electrizat scena TIFF-ului au cântat pentru un public exclusiv hipsteresc şi îmbătat de plăcere fără concept. În urma acestei isterii colective Adevărul a preluat un comentariu deştept postat pe facebook de către un IT-ist (nu insistăm asupra autorităţii de necontestat a părerilor celor care câştigă peste salariul minim sau mediu în niciun domeniu, fie el estetic, politic sau economic). Mesajul e simplu şi vizează nu doar manelizarea tiff-ului ci, mai ales, se adresează buzunarului oricui: „Aţi celebrat faptul că sunteţi nişte proşti care plătesc impozite inclusiv în locul maneliştilor”. „Văd multă lume inflamată pe tema manelizarii de la TIFF. Sincer, nu mă interesează, fiecare are dreptul să se manifeste în felul lui. Marea mea problemă este cu impozitele. Dacă la mine la firma "uit" să plătesc chiar şi 10 RON la impozit pe profit sau TVA, sare ANAF-ul pe mine, popreşte conturi, etc... Când vine vorba de băieţii ăştia, facem filme despre cum fac ei mii şi zeci de mii de euro într-o singura noapte. Până când nu voi vedea acelaşi tratament aplicat de ANAF ca şi în cazul meu, plătitor regulat şi riguros de taxe, îmi rezerv dreptul să-i cataloghez drept ceea ce sunt. Nişte evazionişti nenorociţi, mână în mână cu nişte (o parte, nu toţi) funcţionari la fel de nenorociţi care îi protejează. Asta ca să nu ajungem la subiectul justificării averilor considerabile acumulate până în acest moment, lucru în legătură cu care aceeaşi evazionişti nenorociţi (publici şi privaţi) tac mâlc.” Cu siguranţă acelaşi IT-ist nu are probleme cu Avoniz-area Tiffului, cu McDonaldizarea Tiff-ului. Nu se întreabă nici câtă evaziune legală şi consimţită fac marile firme care sponsorizează Tiff-ul. Self made-man-ul nu vede mai departe de lungimea taxei lui... IT-istul e un executant de calitate. Nu va fi niciodată plătit precum confratele lui european sau american pentru aceeaşi muncă, dar ce contează? E mai bine plătit decât capra vecinului şi poate să-şi ia cel puţin un sandwich cu avocado pe zi plus o limonadă la preţuri de neconcurat. Nu are nicio problemă cu Untold şi alte blănuri cultural-artistice plătite din taxele lui. E la fel de ignorant ca oricare altul. Nu poate face diferenţa între un „Picasso şi un accident de maşină” dar ştie exact unde se poate expune cu converşii #rezist şi unde se poate imersa în cultura ceaiului ca să pară că poate face diferenţa, în timp ce râde de ţoapa care merge la biserică-mall să-şi expună tocurile roşii. Şi nici prin cap nu-i trece că manelizarea Tiff-ului nu e decât felul în care hipsterii transformă minorităţile şi, în general, orice tip de cultură în propriul „souvenir” kitsch. Pe plan estetic, desigur, gusturile nu se discută. În fond manelele învârt aceeaşi ciorbă binară la care inconştientul self-made man-ului rezonează: io cu fraţii mei pe de o parte, duşmanii pe de alta, self-made-ul şi confortul familiei sale pe de o parte, rataţii şi asistaţii social pe alta, elita corporatistă pe una, prostimea pe alta. Plus suferinţele din amor. Dar parcă aici manelistul iese mai sus la testul de „romantism eminescian”. Self made-ul pierde investiţii şi-n relaţii, manelistul mai plânge, mai moare de dor. 
                                 Oana Pughineanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu