Treizeci de ani. În Cluj. Atât de mult timp, încât devine destin. Momentul în care am călcat pentru prima dată pe străzile acestui oraș și ziua de azi. Atunci „ploua cum n-am mai văzut”. Acum, când scriu aceste rânduri, la fel. O ploaie care băltește de trei decenii în mintea mea, deși „totul a fost frumos și nu m-a durut nimic”. Nu a fost să fie dragoste la prima vedere între mine și acest oraș. Nici la a doua sau la alte nenumărate priviri. Dar nu e niciodată târziu să fie prea târziu. Asta, din multe motive subiective (dorința/presiunea de a pleca de acasă după liceu) și obiective (printre care se numără cele 15 mutări în chirie, unele demne de un veritabil realism magic sud-american). O chestie de feng shui, ca atunci când dormi într-un loc străin și patul este pus cu „capul invers” și de oricâte ori te-ai întoarce tot invers rămâne. Cu timpul, s-au constituit două Clujuri în minte: cel de pe vremea mea și cel de acum, la fel cum și eu am devenit cea de pe vremea mea și cea... care scrie aceste cuvinte. Nu aș putea scrie „cea de acum”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc în această viață un „acum”. E treabă de șaman, de om politic, de mulțimi, de concerte și festivaluri. Există însă puncte nodale, imagini, spații în care cele două Clujuri coexistă. Un astfel de punct este strada Piezișă. Pe vremea mea nu era încă asfaltată, și reprezenta un mix între cartierul studențesc Hașdeu (cu mamutul cămin 16 de băieți) și un șir de case care nu au fost dărâmate. Cea mai pregnantă amintire pe care o am de acum treizeci de ani de pe această stradă este scăunelul cu trei picioare pe care l-am descoperit într-o construcție ce astăzi s-ar numi, pe siteurile agențiilor imobiliare, „casă bătrânească”, dar care era, de fapt, un bar. Avea o veche sobă, câteva mese, scaune și o zugrăveală cu modele, după stilul caselor de la țară construite prin anii ՚50. Și sus numitul scăunel pe care-l văzusem doar în bucătăria străbunicii și care, datorită picioarelor scurte, era folosit pentru îndoparea gâștelor, care erau mai ușor de imobilizat din poziția în care te lăsa să stai acest straniu obiect interstelar. L-am mai revăzut, după aceea, doar prin muzeele etnografice și în amintirea acestui așa-numit bar. Era ceva neobișnuit chiar și pentru evul mediu al anilor ՚90, și acum îmi sclipește în minte ca un veritabil monument al transformărilor care au năvălit peste acest oraș. Nu am mai trecut de câțiva ani pe Peizișă, dar presupun că deja era îndeajuns de modernizată și ultima oară când am văzut-o. Pătrunsă de spiritul open space, o mare sală de fitness presărată cu automate de hamburgeri, șaorme și beri artizanale sub patronajul unui imens poster stradal înfățișând binecuvântările videochatului.
Un alt punct nodal îl constituie strada Artelor, unde destinul m-a plasat de trei ori, în chirii diferite, ocupând camere bengesciene interbelice. Spargerea accidentală a unui bibelou putea fi fatală. Erau doar începuturile trecerii spre business... Casele care pe atunci mai aveau curți sau chiar grădini, acum sunt toate îndopate cu beton și varii anexe bune de închiriat. Mica parcelă de gazon englezesc a devenit mult mai târziu un must have. Este cât un preș, dar conferă instant aerul de mall sau office de lux chiar dacă este vorba de un spațiu locuibil. Dar m-am născut prea repede pentru aceste rafinate ajustări. Acum treizeci de ani cotețele erau chiar cotețe. Analogic, fără pic de digital. Pentru un an întreg am gândit și respirat într-o mansardă construită peste un coteț de porci. În fiecare noapte am înțeles parabola cu demonii alungați în aceste, de altfel, minunate animale. Sunete greu de descris ne măcinau (mie și celor două colege de cameră) sinapsele până în zori de zi. Și ei stăteau probabil în chirie în acea mini-gospodărie care se dorea a fi o mini-fermă și o distilerie. Am supraviețuit mai puțin decât ei, trezindu-ne într-o zi cu bagajele aruncate în ploaie, dar mândre (fără să o știm pe atunci) că am participat la obținerea acelui „prim milion” pe care mai apoi mâna invizibilă îl v-a transforma în valuri de bunăstare generațională, în cinci stele. Și astfel, cum s-ar spune în limba secolului 21, ni s-au oferit noi oportunități ce vor rămâne pe veci neconsemnate. Clujului studențesc i s-a adăugat Clujul corporate. Sau, mai bine spus, i s-a suprapus. Ritmurile acestui nou oraș îmi rămân parțial străine (răsărită din lumea scăunelelor cu trei picioare am ratat inițierea în arta continuei perfecționări și auto siliconizări de sine, nu știu să fac din fiece inspirație un proiect și din fiece expirație un eveniment și sper că există încă deveniri, acele mișcări imperceptibile individuale sau nu și care sunt altceva decât copierile, imitările, creșterile după program), iar pentru celelalte... nu mai există timpul sau răbdarea proustiană pentru a răscoli prin second-handurile propriei minți.
Rămân câteva imprimări, vântul, prima lună de ceață și dealurile care seamănă cu niște tsunamiuri (într-o anumită lumină cerească și sufletească destul de impură) care mi-au plăcut mereu la Cluj. Tot restul se dizolvă tăcut în melancolie, o nouă placentă prin care plutești, în care te resorbi și îți spui de fiecare dată când răsar în minte scăunele cu trei picioare: sero te amavi (atât de târziu te-am iubit)!
Foto și text: Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu