Dimineața la 4,50 ies cu câinele la prima plimbare. Prin parcarea dintre blocurile noastre ceaușist-postdecembriste pășesc agale șiruri destrămate de untolderi. Un regizor de filme categoria B ar putea realiza o scenă cu zombies contemporani, toți în uniforme cumpărate de le secțiunile bdsm democratizat ale brandurilor de la mall (accesoriul de bază: hamul). Mi se pare că aud de la balconul etajului unu celebra „dragoste din tei”, dar de fapt o aud de pe stadion, deși sunt la 5 km depărtare. Vreun invitat celebru și-a făcut temele și, așa cum se cuvine, a mixat și o bucată din cultura locală, cea aprobată, decupată din inima mainstream, fără a atinge nedelicat nicio coaliție pentru familie, fără a aduce la rampă nicio minoritate (așa cum făcuse pe vremuri Madonna trezindu-se huiduită spre surprinderea marii ei inimi inclusive). Ceva care să placă antreprenorilor mari, mici și foarte mici, cam ca cei de pe „insula iubirii”. De trei zile mă „imersez” prin valurile de untolderi încercând să surprind ceva care ar putea fi păstrat pe memoria cardului foto. Cu un zoom in reușesc să capturez detaliile unui mare show în aer liber de female empowerment cu nelipsitul ham, un mic element de ironie nepercepută a felului în care ne dresează libertatea. Cu un zoom out parcă regăsesc cozile de turiști de pretutindeni în Europa. Totuși, există două lucruri care au sărit în ochi acest an. Primul este totala lipsă de entuziasm a participanților, indiferent de vârstă. Festivalurile au devenit încă un punct de bifat pe agenda social media. Mari food court-uri în care dizeuzele au fost înlocuite cu DJii de faimă internațională. Apatia fețelor din acest an mai că poate concura cu oboseala/greața participanților la celebre defilări patriotice sau cu exasperarea unor boomeri obligați să participe la team buildinguri corporate. Celălalt lucru care a sărit în ochi în acest an, mai mult decât în alții, este apariția unor comportamente nepatriotice și antisociale: cozi lungi pentru băutul de apă de la cișmea (anul acesta nu au fost închise), cumpărarea de produse aproape alimentare de la megaimaj, consumarea de alcool din peturile de coca-cola, înainte de intrarea în țarcul festivalier, unde acum doi ani, spun gurile rele, o porție de cartofi pai costa 42 de lei. Practic, o formă de a trișa orașul de cinci stele, ocolind prețurile de aeroport care au devenit semnul distinctiv al excelenței.
Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc, văzând aceste șiruri de trupuri condamnate la a experimenta răul secolului, la vechea acedia. Cuvintele lui Cassian, dacă înlocuim „desăvârșirea” cu „distracția” pot descrie și atleții contemporani: „Astfel, adevăratul atlet creștin, care dorește să se lupte după lege în arena desăvârșirii, trebuie să se grăbească să alunge și această boală din adâncurile sufletului său; și trebuie să lupte împotriva acestui duh rău al [acediei] în ambele direcții, pentru ca nici să nu cadă răpus de săgeata somnolenței, nici să nu fie alungat din mănăstire, chiar și sub vreun pretext sau scuză «pioasă», plecând astfel ca un fugar”. Și în zilele noastre extremele în care pică cel posedat de acedia sunt aceleași: fie o apatie copleșitoare, fie o neliniște/agitație care trebuie umplută cu și mai multă surescitare senzorială. În cazul tinerilor festivalieri acedia ar putea fi cauzată, precum în vechile mănăstiri, în mod paradoxal, de monotonia acelorași stimuli, acelorași ritmuri, aceleiași alternanțe birou-scroll-pat. Diferența însă este că toată această monotonie nu are vreun țel ascetic, nu are nimic din paradoxul disperării ca tensiune între sinele real și cel ideal (în termeni kierkegaardieni). Contopirea cu masa este de fapt singura plăcere a festivalierului. Tot ceea ce găsește acolo a mai experimentat de mii de ori. Dar doar de câteva ori pe an o poate face IRL (in real life), adică pătrunzând în acea dimensiune misterioasă a vieții de unde se extrage „conținut” direct de la sursă. Pentru că altfel, „conținutul” se poate extrage din alte „conținuturi”. Opusul IRL este minunata lume nouă cuantică, cu toate cărările bătute disponibile instantaneu. Cuanticul este noul ulei esențial care învață trupul să „manifeste” și să „atragă” energia (de obicei bănească) necesară unui IRL împlinit.
Totuși, disperarea fără paradox, nu e mai puțin disperare. Trecând printre șirurile de tineri și mai puțini tineri am experimentat ceea ce se numește „gen Z stare/ privirea în gol a generației Z”: „Deși există mai multe definiții pentru privirea fixă, cea mai comună semnificație este o expresie absentă pe care o dă un membru al Generației Z ca răspuns la o întrebare. Privirea fixă apare în sălile de clasă, la restaurante, la locul de muncă și în alte contexte” (What Is The ‘Gen Z Stare’? The TikTok Debate, Explained, Forbes, no. 07.2025). Privirea goală denotă fie incapacitate comunicațională IRL fie lipsă de interes față de orice au de transmis generațiile mai bătrâne, fie o formă de dispreț imposibil de tradus într-o critică socială reală, față de un model de orânduire în care toți suntem pe rând fie „specialiști în asistență pentru clienți”, entuziaști și prietenoși, fie clienții care au mereu dreptate, fie direct produsul (conform deja celebrei lozinci If you're not paying for the product, you are the product).
Privirea goală am văzut-o la toate categoriile de vârstă. Nu poate fi restrânsă la o anumită generație. Din moment ce o metodă de a te exprima în moduri neexpresive devine la modă este imposibil să oprești contagiunea. Dacă este în trend, poți deveni și analfabet funcțional. În fond, cât de greu poate fi? Mintea mea de boomer setată pe jumătate în moda creării tensiunii din vechi dihotomii și pe jumătate în apatia deznădejdilor fără paradox, pur conflictuale, consumate în luări de poziție corecte de postat pe fb, mai speră măcar în forța unor disperări inconștiente care probabil nu vor fi revoluționare, ci vor duce la paroxism, la o maladie imortală, exact după schema descrisă de unul dintre boomerii mei preferați: „Disperarea este exact o consumare a sinelui, dar o auto-consumare neputincioasă care nu poate face ceea ce vrea. Iar ceea ce vrea este să se consume pe sine, numai că nu poate face asta; și această neputință este o nouă formă de auto-consumare, în care disperarea nu poate face din nou ceea ce vrea, să se consume pe sine. Cu cât disperarea nu-l consumă, cu atât îl chinuie mai mult; tocmai faptul că nu-l consumă, îl supără, este rana care rămâne vie pentru că încă există. Ceea ce disperatul – cel încă nu disperat – disperă este tocmai că nu se poate consuma pe sine, nu poate scăpa de sine, nu poate deveni nimic” (Søren Kierkegaard, Maladia mortală).
Text și foto: oana pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu