Contractio animi

 

Timpul a devenit un raft de hipermarket. Decembrie e magie și sclipici. Februarie, iubire etc. Timpul liber, un timp ikea umplut cu fericiri prefabricate: „Italia”, plaja, poza cu îngerii luminoși de Crăciun. Nimic nou. Mașinăria care ne-a înghițit nu dă semne de oboseală și senzația de cușcă îi deranjează pe câțiva dar nu îndeajuns de mult sau de puternic. Pentru că mașinăria produce prin propria-i repetiție, în același timp, devitalizare și nostalgie. Tensiunea timpului nostru e maxim cea a nostalgiei, iar timpul sărbătorii poate fi descris foarte bine cu aceleași cuvinte cu care Baudrillard descria timpul liber: „timpul liber al vacanţei rămâne proprietatea privată a turistului, un obiect, un bun câştigat cu sudoarea frunţii de-a lungul unui an întreg, posedat de el, de care se bucură ca de orice alt obiect - şi de care nu s-ar putea dispensa pentru a-1 dărui, a-1 sacrifica (cum se întâmplă cu un obiect-cadou), pentru a-1 destina unei disponibilităţi absolute, absenţei de timp care ar însemna adevărata libertate. Turistul este legat de timpul lui ca Prometeu de stâncă, este legat de mitul prometeric al timpului ca forţă productivă”. Când te plimbi printr-un târg de Crăciun (oricare dintre ele, fie că e la Craiova sau Viena) devii, mai degrabă un Sisif care suportă revenirea unui aceluiași atensional și a unor simboluri devenite obiecte, nu invers. Privești Sfânta Familie, pe cei trei magi și cel mai șocant nici nu mai este că stau lângă niște cuburi luminoase care fac reclamă BT, iar din față ar putea fi încadrate de un fotograf iscusit împreună cu reclama roșie Home Garden, ci rămâi consternat de aspectul lor de recuzită a unui bâlci demult apus. Fețele lor de gips (presupun) sunt ciupite și singurul care scapă acestei coroziuni este sfântul copil de plastic (o păpușă oarecare) ce va dăinui mult timp în virtutea „indestructibilității” materialului din care este făcut.

Anul acesta am hotărât să fac un experiment mental. Am încercat să-mi imaginez ce ar spune despre târgul de Crăciun un personaj care încă nu a trăit în vremurile timpului obiect, timp-abstract de ale cărui aplatizări abia scapă boala și moartea. Așa că l-am invitat în mintea mea la o plimbare pe Sfântul Augustin, deoarece el a rămas unul dintre cei mai sensibili gânditori în privința timpului și a finalității lui, rupându-se de timpul ciclic antic, făcându-l să fie o calitate a sufletului care se întinde, prin memorie, de la trecut spre viitor (distensio animi), dar tânjind spre veșnicie ca absență a timpului. Ar spune despre noi că suntem administratorii unui timp lipsit de orice așteptare (dar plin de așteptări), că timpul nostru este dezintegrat în festivism și nu mai poartă cu sine nicio promisiune, nici între ceea ce suntem și am putea fi, și cu siguranță nicio promisiune de salvare. De fapt, de ce ar avea nevoie de salvare niște succesiuni mecanice? Această lipsă de sens/ așteptare/tensiune s-ar traduce pentru Sfântul Augustin (mai ales la vederea moșilor Crăciuni încastrați în globuri de sticlă cu zăpadă se plastic și a globurilor tricolore) prin distrugerea a ceea ce el numea omul ordonat în care iubirile sunt „așezate corect” (ordo amoris), o totală cădere în cupiditas prin această inversare a ierarhiei prin care se risipește afecțiunea noastră: iubirea lumii (a lucrurilor), apoi a trupului niciodată îndeajuns de îngrijit, a sufletului care nu găsește niciodată metoda se self-help definitivă și poate, la final, a lui Dumnezeu devenit un mănunchi de exerciții spirituale atât de eterogene încât nici un computer cuantic nu le-ar mai găsi originea. Această risipire de sine ar provoca doar anxietate și bucuriile efemere ale degustării unor false noutăți. „Trebuie să vă închipuiți că sunteți fericiți” mi-ar spune probabil în timp ce i-aș arăta noile decorațiuni și i-aș da să guste din nemavăzutul kurtoskalacs sărat, l-aș plimba prin toate cele cinci târguri prin care ne deșertăm orice urmă de timp interior. Pentru că totul este deja montat și strălucește. Poate mi-ar aduce aminte minunatele lui vorbe: „inquietum est cor nostrum donec requiescat in te/ inima noastră rămâne neliniștită până ce se odihnește în Tine”. Ar înțelege că odihna noastră este această oboseală colorată, că este vital pentru noi să fim mereu ocupați, dar niciodată treziți, că orice am înțelege noi prin viață spirituală nu mai lasă loc acelei neliniști abisale în care este posibil să dispărem cu totul. Conștiința noastră devine (cu ajutorul multor specialiști), de fapt, legată de obișnuință. Conștiința nu se mai înstrăinează de lume, iar dacă o face, ne duce în pustiu sau, mai rău, în noile trenduri de „manifestare la nivel cuantic” fără de care nu mai pot trăi nici „psihoterapeuții”, nici fashionistele.

Și-ar pierde oare speranța văzându-ne? Cred că nu. În universul descris de Augustin este loc și pentru staza mentală. „Chiar și lucrurile particulare sunt bune, de vreme ce admirabila frumusețe a universului e alcătuită din ele toate. În acest univers până și ceea ce este numit răul e bine-ordonat și așezat la locul lui și astfel ne recomandă cu atât mai apăsat lucrurile bune, pentru ca ele să ne placă tot mai mult și să fie și mai demne de slavă atunci când sunt comparate cu lucrurile rele. Dumnezeu a făcut toate naturile, nu doar pe cele care au perseverat în virtute și dreptate, ci și pe cele care aveau să păcătuiască, iar pe acestea din urmă El le-a făcut nu ca ele să păcătuiască, ci ca să împodobească universul, indiferent dacă voiau să păcătuiască ori să nu păcătuiască”. Ne-am despărți probabil voioși. El s-ar întoarce în timpul devenit „ca fantoma unui prieten drag, mort” („like a ghost of a dear friend dead”)... iar eu aș rămâne să împodobesc.

Oana Pughineanu 

Contractio animi

Il tempo è diventato uno scaffale di ipermercato. Dicembre è magia e scintillio. Febbraio, amore, ecc. Il tempo libero, un tempo Ikea riempito di felicità prefabbricate: “Italia”, la spiaggia, la foto con gli angeli luminosi di Natale. Nulla di nuovo. La macchina che ci ha inghiottiti non mostra segni di stanchezza e la sensazione di gabbia disturba alcuni, ma non abbastanza, né con sufficiente intensità. Perché la macchina produce, attraverso la propria ripetizione, simultaneamente, devitalizzazione e nostalgia. La tensione del nostro tempo è, al massimo, quella della nostalgia, e il tempo della festa può essere descritto molto bene con le stesse parole con cui Baudrillard descriveva il tempo libero: “il tempo libero della vacanza resta proprietà privata del turista, un oggetto, un bene conquistato col sudore della fronte lungo un intero anno, posseduto da lui, di cui gode come di qualsiasi altro oggetto – e di cui non potrebbe privarsi per donarlo, per sacrificarlo (come accade con un oggetto-regalo), per destinarlo a una disponibilità assoluta, all’assenza di tempo che significherebbe la vera libertà. Il turista è legato al suo tempo come Prometeo alla roccia, è legato al mito prometeo del tempo come forza produttiva”.

Quando passeggi in un mercatino di Natale (uno qualunque, sia a Craiova che a Vienna), diventi piuttosto un Sisifo che sopporta il ritorno dello stesso identico a-tensionale e di simboli divenuti oggetti, non il contrario. Guardi la Sacra Famiglia, i tre Re Magi, e la cosa più sconvolgente non è più nemmeno il fatto che stiano accanto a cubi luminosi che pubblicizzano una banca, o che frontalmente potrebbero essere inquadrati da un fotografo abile insieme all’insegna rossa di Home Garden, ma resti sgomento dal loro aspetto di scenografia di un luna park da tempo scomparso. I loro volti di gesso (presumo) sono scheggiati, e l’unico a scampare a questa corrosione è il santo bambino di plastica (una bambola qualunque) che durerà a lungo in virtù dell’“indistruttibilità” del materiale di cui è fatto.

Quest’anno ho deciso di fare un esperimento mentale. Ho provato a immaginare che cosa direbbe del mercatino di Natale un personaggio che non ha ancora vissuto nei tempi del tempo-oggetto, tempo-astratto, alle cui livellazioni soltanto la malattia e la morte riescono a malapena a sfuggire. Così ho invitato nella mia mente a fare una passeggiata Sant’Agostino, perché resta uno dei pensatori più sensibili riguardo al tempo e alla sua finalità, spezzando il tempo ciclico dell’antichità e facendone una qualità dell’anima che si tende, attraverso la memoria, dal passato al futuro (distensio animi), pur anelando all’eternità come assenza del tempo. Direbbe di noi che siamo amministratori di un tempo privo di ogni attesa (ma pieno di aspettative), che il nostro tempo è disintegrato nel festivismo e non porta più con sé alcuna promessa, né tra ciò che siamo e ciò che potremmo essere, né, certamente, alcuna promessa di salvezza. In fondo, perché mai delle successioni meccaniche dovrebbero aver bisogno di salvezza?

Questa mancanza di senso/attesa/tensione si tradurrebbe per Sant’Agostino (soprattutto alla vista dei Babbi Natale incastonati in sfere di vetro con neve di plastica e delle palle tricolori) nella distruzione di ciò che egli chiamava l’uomo ordinato, in cui gli amori sono “disposti correttamente” (ordo amoris), una caduta totale nella cupiditas attraverso l’inversione di una gerarchia che disperde il nostro affetto: l’amore per il mondo (per le cose), poi per il corpo mai abbastanza curato, per l’anima che non trova mai il metodo definitivo di self-help e, forse, alla fine, per Dio, divenuto un fascio di esercizi spirituali così eterogenei che nemmeno un computer quantistico ne ritroverebbe più l’origine.

Questa dispersione di sé produrrebbe solo ansia e le gioie effimere della degustazione di false novità. “Dovete immaginarvi felici”, probabilmente mi direbbe mentre gli mostrerei le nuove decorazioni e lo farei assaggiare dell’inedito kürtőskalács salato, conducendolo attraverso tutti e cinque i mercatini nei quali riversiamo ogni residuo di tempo interiore. Perché tutto è già montato e splende.

Forse mi ricorderebbe le sue splendide parole: “inquietum est cor nostrum donec requiescat in te / il nostro cuore resta inquieto finché non riposa in Te”. Capirebbe che il nostro riposo è questa stanchezza colorata, che per noi è vitale essere sempre occupati, ma mai desti, che qualunque cosa intendiamo oggi per vita spirituale non lascia più spazio a quell’inquietudine abissale nella quale sarebbe possibile scomparire del tutto. La nostra coscienza diventa (con l’aiuto di molti specialisti), in realtà, legata all’abitudine. La coscienza non si estrania più dal mondo e, se lo fa, ci porta nel deserto o, peggio, nelle nuove tendenze di “manifestazione a livello quantico”, senza le quali oggi non possono più vivere né i “psicoterapeuti”, né le fashioniste.

Perderebbe la speranza vedendoci? Credo di no. Nell’universo descritto da Agostino c’è posto anche per la stasi mentale. “Anche le cose particolari sono buone, poiché l’ammirabile bellezza dell’universo è composta da tutte quante. In questo universo persino ciò che è chiamato male è ben ordinato e posto al suo posto e così raccomanda con maggiore forza le cose buone, perché esse ci piacciano di più e siano ancor più degne di lode quando vengono paragonate alle cose cattive. Dio ha creato tutte le nature, non solo quelle che hanno perseverato nella virtù e nella giustizia, ma anche quelle che avrebbero peccato; e queste ultime le ha create non affinché peccassero, ma perché ornassero l’universo, indipendentemente dal fatto che volessero peccare oppure no”.

Probabilmente ci saluteremmo allegramente. Lui tornerebbe nel tempo divenuto “come il fantasma di un caro amico morto” (“like a ghost of a dear friend dead”)… e io resterei a ornare.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

L’imperatore è proprio nudo!

 

Elena di Baviera, prima del matrimonio. In una mano ha una bottiglia di liquore (sembra visciolata), nell’altra il bicchierino adeguato. Si lascia cadere su una poltrona e si versa (da sola!) il liquore nel bicchiere. Subito dopo, butta giù il contenuto d’un fiato, gettando la testa all’indietro (quasi a rompersela), proprio come è consuetudine nel mondo delle duchesse. Una grazia del genere probabilmente si è vista solo con Ozzy Osbourne quando staccò con i denti la testa di un povero pipistrello. E pensare che Elena, che aveva un servitore per versarle l’alcool, un altro per farla accomodare in poltrona, un altro per aiutarla a buttar giù il bicchierino e uno per eventuali eruttazioni, era così progressista da fare tutto da sola. La scena, se dovessimo attenerci all’etichetta rigida imposta all’aristocrazia ai tempi di Francesco Giuseppe, non è mai avvenuta. Tuttavia, può essere ammirata nella serie Sisi, che ormai non sorprende più nessuno per le sue grossolane inesattezze storiche, accettate in nome di una storia che deve essere romanzata fino a raggiungere vette di sexiness da Instagram del XXI secolo. Ho visto pochi minuti di questa serie, saltando qua e là, ma sembra che abbia visto quelli decisivi. Probabilmente, qualsiasi altro minuto avessi guardato mi sarebbe sembrato altrettanto decisivo, perché ogni serie segue la stessa logica delle "svolte appassionate".

Lo spettatore di oggi entrerebbe in coma se dovesse guardare anche solo 10 minuti della reale noia burocratico-rituale che si celava dietro le mura dell’Hofburg. Leggendo il libro di Martina Winkelhofer, La vita quotidiana dell'imperatore Francesco Giuseppe e della corte imperiale, si arriva alla conclusione che la vita dell’imperatore scorreva in giorni più uguali di quelli di qualsiasi “burocrate patologico”, e i suoi “team building” (in particolare i due balli annuali) erano rigorosamente coordinati in ogni dettaglio, risultando probabilmente più faticosi del resto delle sue giornate. Ha trascorso la maggior parte della sua vita alla scrivania, leggendo documenti inviati dai ministeri, nonché numerosi rapporti sulla vita delle 1500-2000 persone che lavoravano per il buon funzionamento della corte. Il resto del tempo era dedicato alle udienze, a una breve passeggiata pomeridiana e a cene estenuanti che concludevano la giornata (verso le 21:00, dato che l’imperatore veniva svegliato ogni mattina alle 3:30).

Francesco Giuseppe si occupava di dettagli di cui nemmeno un moderno CEO si preoccuperebbe. Anzi, nemmeno un team manager! Ecco alcuni esempi: L'approvazione dei menù giornalieri (doveva firmare i menù dei pasti serviti a corte, inclusi i banchetti ufficiali e le cene più piccole. Anche la scelta dei vini poteva richiedere la sua approvazione. Persino gli abiti da ballo, estremamente costosi, finirono sotto la sua supervisione: "un completo da sera costava tra i 300 e i 500 fiorini, mentre lo stipendio annuo di un domestico di corte era di 300 fiorini". Poiché, durante i balli, questi abiti venivano rovinati dal lucido degli stivali dei cavalieri, Francesco Giuseppe "approvò l'inclusione di stivali di vernice nella divisa ufficiale degli ufficiali"). L'autorizzazione ai viaggi (qualsiasi spostamento dei membri della famiglia imperiale, degli alti funzionari o persino delle truppe all'interno dell'Impero doveva spesso essere approvato formalmente da lui). La revisione delle uniformi e delle decorazioni (doveva valutare e approvare anche piccole modifiche nel design delle uniformi militari e degli ordini imperiali, come il cambiamento di un bottone o di un nastro). La supervisione del programma giornaliero dell’esercito. Il controllo delle liste degli invitati agli eventi di corte (chi partecipava ai balli, chi era seduto dove a tavola, chi poteva stare vicino alla famiglia imperiale: tutti dettagli che, almeno in alcuni casi, necessitavano della sua approvazione). L’esame dei rapporti sulla fauna di caccia. Si potrebbe dire che l’imperatore fosse il suo stesso staff di assistenti personali.

E proprio questo Francesco Giuseppe lo vediamo nella suddetta serie, a torso nudo, mentre salva Sisi sciolta di capelli (e con il corsetto misteriosamente scomposto in modo empowering) da alcuni presunti briganti in una foresta. Non mancano i sospiri passionali femminili a cui le serie in costume ci hanno abituato. Quello che segue non ha bisogno di immaginazione. Rimasto nella memoria collettiva come un monarca rigidamente legato alle vecchie strutture di potere e ai rituali aristocratici, severo con chiunque nella sua famiglia o nel suo entourage non li rispettasse, un burocrate che vedeva il suo ruolo come il mantenimento della macchina imperiale e non certo il suo cambiamento, difficilmente possiamo immaginare che avesse il tempo per innumerevoli schermaglie romantiche. Per non parlare del fatto che nemmeno Sisi, per quanto insofferente alle costrizioni della corte (e spesso in viaggio), avrebbe avuto tempo: per quanto il suo "spirito libero" fosse forte, non avrebbe potuto sfuggire alle 3 ore quotidiane dedicate all’acconciatura, ai trattamenti per il viso con carne cruda, alle ore di esercizio fisico (per mantenere il peso di 50 kg) e, ovviamente, alla sua ossessione per l’equitazione, che a volte le portava via 6-8 ore al giorno. Nulla di Netflixabile qui.

Fastidiosa, oltre alle flagranti inesattezze storiche (Sisi non ha mai rapito suo figlio per ricattare Francesco Giuseppe), è la totale mancanza di portamento dei personaggi. Non basta riprodurre uniformi e abiti che sembrano rispettare solo il peso (un abito di Sisi poteva pesare tra i 12 e i 20 kg) senza rispettare l’etichetta dell’epoca (non esistevano abiti senza maniche e le scollature erano permesse solo ai balli) per ricreare l’atmosfera del tempo.

Probabilmente, noi spettatori non dovremmo più chiederci quale sia il senso di questi melodrammi da quattro soldi venduti come storia. Le "mitologizzazioni" in stile Barthes si possono identificare con successo anche nella serie Sisi, ma gli attori sono cambiati: al posto della borghesia che impone modelli dall’alto verso il basso, ora c’è l’algoritmo che trova la strada più breve per il successo di un prodotto commerciale.

I personaggi sembrano soffrire le pene di un adolescente che cerca la propria anima gemella per il ballo di fine anno, e non certo il peso della “grandezza” e della “distinzione” che una mitologizzazione tradizionale cercherebbe di naturalizzare. Assistiamo a una mitologizzazione dal presente verso il passato, dal basso verso l’alto: Sisi non era altro che una "ribelle", una "donna forte", la corte ovviamente un nido di passioni, ma almeno formalmente si distingueva da una soap opera qualsiasi (un Emily in Vienna con conti ungheresi), con personaggi che sembrano cresciuti tutti nel ranch di JR in Dallas (dove ha visto Freud tanto disagio nella civiltà?). Non solo possono versarsi l’alcol da soli, ma Sisi è così autentica, così naturale che, a un certo punto, la vediamo addirittura mangiare con le mani (!) dal piatto (Sue Ellen non l’avrebbe mai fatto). Tutti erano come noi e noi come loro. Dei content creator. Delle Meghan Markle in divenire.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

L’ultimo sogno terrestre

Una casetta piccola con due stanze e un giardino immenso, con un piccolo bosco e una montagna modesta alle spalle (giusto quanto basta per non spaventarmi), con una spiaggia enorme e il mare più grande di fronte (a volte con colore spiaggia Le Ghiaie, a volte colore Su Giudeu), tutto a dieci minuti a piedi dal Colosseo e da un ghiacciaio polare (con il giorno più lungo e la notte più lunga inclusi). Asinelli. Gatti. Cani. Topolini. Il bar vicino con il prosecco sempre appena aperto.

Non è mai tardi per essere troppo tardi

Trent’anni. A Cluj. Così tanto tempo, che diventa destino. Il momento in cui ho messo piede per la prima volta sulle strade di questa città e il giorno di oggi. Allora “pioveva come non avevo mai visto”. Adesso, mentre scrivo queste righe, allo stesso modo. Una pioggia che ristagna da tre decenni nella mia mente, sebbene “tutto sia stato bello e non mi sia fatto male nulla”. Non fu amore a prima vista tra me e questa città. Né alla seconda, né a innumerevoli altri sguardi. Ma non è mai troppo tardi per essere troppo tardi. Questo, per molte ragioni soggettive (il desiderio/la pressione di andarmene da casa dopo il liceo) e oggettive (tra cui le quindici traslochi in affitto, alcuni degni di un vero realismo magico sudamericano). Una questione di feng shui, come quando dormi in un luogo estraneo e il letto è messo con la “testa al contrario” e, per quante volte ti giri, resta sempre al contrario. Col tempo, si sono costituiti due Cluj nella mente: quello di allora e quello di adesso, così come anch’io sono diventata quella di allora e quella… che scrive queste parole. Non potrei scrivere “quella di adesso”. Non mi è stato dato d’incontrare in questa vita un “adesso”. È faccenda da sciamani, da politici, da folle, da concerti e festival. Esistono però punti nodali, immagini, spazi in cui i due Cluj coesistono. Uno di questi è via Piezișă. Ai miei tempi non era ancora asfaltata, e rappresentava un misto tra il quartiere studentesco Hașdeu (con il mammut del dormitorio 16 dei ragazzi, un mix di carne, piatti non lavati e calzini di un odore alieno) e una fila di case che non erano state demolite. Il ricordo più pregnante che ho di trent’anni fa su questa strada è lo sgabello a tre gambe che scoprii in una costruzione che oggi, sui siti delle agenzie immobiliari, si chiamerebbe “rustico”, ma che in realtà era un bar. Aveva una vecchia stufa, alcuni tavoli, sedie e una tinteggiatura con motivi, nello stile delle case di campagna costruite negli anni ’50. E il suddetto sgabello che avevo visto solo nella cucina della mia bisnonna e che, grazie alle gambe corte, veniva usato per ingozzare le oche, che erano più facili da immobilizzare nella posizione in cui ti lasciava sedere questo strano oggetto interstellare. L’ho rivisto poi solo nei musei etnografici e nel ricordo di questo cosiddetto bar. Era qualcosa di insolito anche per il medioevo degli anni ’90, e adesso mi brilla in mente come un vero monumento delle trasformazioni che si sono abbattute su questa città. Non sono più passato da alcuni anni su Piezișă, ma suppongo che fosse già abbastanza modernizzata anche l’ultima volta che l’ho vista. Penetrata dallo spirito open space, una grande sala fitness cosparsa di distributori automatici di hamburger, shawarma e birre artigianali sotto il patrocinio di un immenso poster stradale raffigurante le benedizioni del videochat.

Un altro punto nodale è rappresentato da via delle Arti, dove il destino mi ha collocato tre volte, in affitti diversi, occupando stanze bengesciane interbelliche. La rottura accidentale di un soprammobile poteva essere fatale. Erano solo gli inizi del passaggio verso il business… Le case che allora avevano ancora cortili o addirittura giardini, ora sono tutte imbottite di cemento e di varie appendici buone per l’affitto. La piccola parcella di prato all’inglese è diventata molto più tardi un must have. È grande quanto uno zerbino, ma conferisce istantaneamente un’aria da centro commerciale o ufficio di lusso. Ma sono nata troppo presto per queste raffinate regolazioni. Trent’anni fa i pollai erano davvero pollai. Analogici, senza un briciolo di digitale. Per un anno intero ho pensato e respirato in una mansarda costruita sopra un porcile. Ogni notte ho compreso la parabola dei demoni cacciati in questi, peraltro, magnifici animali. Suoni difficili da descrivere ci macinavano (a me e alle due colleghe di stanza) le sinapsi fino all’alba. E anche loro probabilmente stavano in affitto in quella mini-fattoria che voleva essere una mini-azienda agricola e una distilleria. Siamo sopravvissute meno di loro, ritrovandoci un giorno con i bagagli gettati sotto la pioggia, ma fiere (senza saperlo allora) di aver partecipato all’ottenimento di quel “primo milione” che poi la mano invisibile avrebbe trasformato in ondate di benessere generazionale, a cinque stelle. Avevo 20 anni, sapevo ancora come vendicarmi, e ho vomitato nella botte di vino dei padroni di casa. E così, come si direbbe nella lingua del XXI secolo, ci furono offerte nuove opportunità che resteranno per sempre non registrate. Al Cluj studentesco si è aggiunto il Cluj ultra-corporate. O, meglio, vi si è sovrapposto. I ritmi di questa nuova città mi restano parzialmente estranei (sorgendo dal mondo degli sgabelli a tre gambe ho mancato l’iniziazione all’arte del continuo perfezionamento e auto-siliconizzazione di sé, non so fare di ogni inspirazione un progetto e di ogni espirazione un evento), mentre per il resto… non esiste più il tempo o la pazienza proustiana per rovistare nei mercatini dell’usato della propria mente.

Restano alcune impronte, il vento, la prima luna di nebbia e le colline che sembrano degli tsunami (in una certa luce celeste e animica abbastanza impura) che mi sono sempre piaciute a Cluj. Tutto il resto si dissolve silenziosamente in malinconia, una nuova placenta attraverso la quale fluttui, in cui ti riassorbi e ti dici ogni volta che riaffiorano nella mente gli sgabelli a tre gambe: sero te amavi (ti ho amato così tardi)!

Addomesticare l’IA

 

Geoffrey Hinton, il cosiddetto “padrino” dell’intelligenza artificiale ed ex dipendente di Google, si mostra più che preoccupato per il potere che l’IA può esercitare sulle nostre vite e, potenzialmente, sulla vita del pianeta. Ascoltiamolo: “Ci sono così tanti modi in cui l’IA può sfuggirci di mano. Quello che dobbiamo fare è impedirle di volerlo fare. Questo dovremmo studiare. Non siamo abituati a pensare a cose più intelligenti di noi. Vuoi sapere com’è la vita quando non sei l’essere più intelligente? Chiedilo a una gallina. Abbiamo un esempio che ci può aiutare: le madri e i figli. L’evoluzione ha lavorato duramente su questa relazione. Le madri sono più intelligenti dei neonati, ma i neonati detengono il controllo. E lo detengono perché una madre non può sopportare il suono del pianto del suo bambino. Dobbiamo in qualche modo scoprire un modo per convincere l’IA a non prendere il controllo.”

Ascoltando spesso le parole di certi specialisti ancora più eminenti nel campo dell’intelligenza artificiale, non riesco a liberarmi dalla sensazione che la bolla in cui vivono sia una delle più deliranti. Che, al di fuori della programmazione di questa intelligenza, non conoscano assolutamente nulla del mondo che la circonda, e che, senza volerlo (concediamo loro la presunzione d’innocenza), talvolta suonino più ingenui dei complottisti di qualsiasi specie.
Non mi aspetto dal padrino dell’IA che abbia qualche idea su come sia cambiata, almeno in teoria, la percezione delle donne nella società. È rimasto, diciamo, alla visione di Rousseau… la donna come forza addomesticante.La donna è inizialmente una “tappa” che l’uomo deve attraversare nel suo cammino verso il proprio ruolo nella società (lei gli insegna le buone maniere e si occupa della sua sopravvivenza), dopodiché diventa un pericolo spirituale attraverso la sua forza seduttiva, di cui l’uomo deve guardarsi per evitare, con le parole di Kant, “l’abbassamento di sé attraverso la donna”. Ma neppure la biologia può sostenere il padrino dell’IA: non tutte le donne sono protettive con i bambini (come ha osservato anche il suo interlocutore) e non parliamo neppure del numero schiacciante di bambini che vivono situazioni di abuso.

È sempre affascinante constatare i discorsi assolutamente medioevali (persino nel senso di fantastico-medioevale) di questi giganti che hanno tra le mani la più avanzata tecnologia di controllo e manipolazione delle menti. Sam Altman (“il padre” di ChatGPT) dichiarava a un certo punto, con luccichii di gioia infantile negli occhi, che le giovani generazioni nascono circondate da tecnologie più intelligenti di tutti gli esseri umani del pianeta, e che questo apre loro innumerevoli possibilità. Beh, era proprio questa l’idea, no? Che fossero più intelligenti. Tralasciamo il fatto che esistono già studi che dimostrano quanto diventiamo intellettualmente incapaci mentre usiamo queste tecnologie. Non che fosse una sorpresa, se sappiamo qualcosa sulla neuroplasticità.
In un’altra dichiarazione, ancora più sconsiderata, affermava che probabilmente l’intelligenza artificiale distruggerà il mondo, ma fino ad allora si creeranno “molte aziende meravigliose”.
E lo scopo di queste aziende non sarà in alcun modo il miglioramento o la preservazione della vita, ma solo la propria “meravigliosità”. Fluttueranno nel non-senso e nelle nostre menti come i pensieri di Dio.

Ma, al di là dell’ignoranza dei magnati dell’IA in merito a qualsiasi altra cosa (tralasciando anche le chiare adesioni fasciste e le immagini messianiche di sé di alcuni di loro), bisogna sottolineare ancora una volta che, almeno fino ad ora, ciò che l’IA apprende è ciò che ha appreso l’umanità: il circo e il pane (questa volta virtuale), la gerarchia e la seduzione. (Anche se, se usiamo l’IA in senso strettamente matematico — chiedendole, ad esempio, di risolvere il problema di una società in declino, con risorse limitate e disuguaglianze estreme — la risposta dell’IA è logica: tassare le grandi ricchezze).

Nel suo libro The Eye of the Master, Matteo Pasquinelli si concentra sulla — ora occultata — “fonte” dell’intelligenza artificiale, sin dalle sue origini: “La tesi secondo cui la progettazione dei calcoli e delle macchine intelligenti segue lo schema della divisione del lavoro non è eretica, ma è confermata dalle teorie fondatrici dell’informatica, che hanno ereditato un sottotesto di fantasia coloniale e di divisione di classe dell’era industriale. Il celebre genio del calcolo automatizzato, Alan Turing, ad esempio, ha reiterato egli stesso un modo di pensare gerarchico e autoritario...” E le parole di Turing sono chiaroveggenti riguardo al comportamento che i padroni avranno. L’aura di mistero (che fa parte di ogni strategia di marketing) è onnipresente. La tecnica pubblicitaria scelta per presentare il prodotto IA è contemporaneamente la seduzione/dipendenza e il terrore. Il pubblico deve essere convinto che solo una futura élite potrà salvarci dal potere dell’IA, capace persino di sottrarre potere ai potenti stessi.

Ma ascoltiamo Turing: “In generale, coloro che lavorano con ACE saranno divisi nei suoi padroni e nei suoi servitori... Con il tempo, il calcolatore stesso assumerà le funzioni di entrambi... Tuttavia, può darsi che i padroni rifiutino questo... circonderanno la loro attività di mistero e inventeranno scuse, formulate in un linguaggio raffinato ma privo di senso...” (Alan Turing, Lecture on the Automatic Computing Engine, 1947)

Prima di Turing, uscendo direttamente dal mondo dei celebri automata (alcuni dei quali erano semplici inganni, come The Turk, una “macchina” che giocava a scacchi con i grandi dell’epoca, incluso Napoleone, ma che si scoprì contenere un operatore umano nascosto), Babbage descriveva così la sua Differential Engine: “Forse il principio più importante da cui dipende l’economia di un produttore è la divisione del lavoro... Quando ogni processo è stato ridotto all’uso di uno strumento semplice, l’unione di tutti questi strumenti, azionata da una sola forza motrice, costituisce una macchina.” Allora, come oggi, l’IA può apparire come un mostro sacro solo perché, questa volta, non solo gli operatori vengono ignorati, ma l’intero mondo, già considerato un meccanismo superato destinato comunque alla distruzione.

Prima di addomesticare i poteri dell’IA — che da sola scopre che la miglior strategia di marketing è l’inganno — non possiamo nemmeno sapere se l’IA pensa davvero, o se ha ancora senso confrontare ciò che intendiamo noi per pensiero con i processi dell’IA. Stanislaw Lem si chiedeva già nel 1996: “Perché dovremmo aspettarci che una macchina capace di pensiero autonomo esprima questa capacità nello stesso modo in cui gli esseri umani esprimono la loro?” La sua domanda nasceva dalle discussioni sul test di Turing e sull’argomento della stanza cinese di John Searle. Un computer potrebbe superare il test di Turing in cinese senza “conoscere” la lingua, solo seguendo istruzioni, con gli input e output corretti. La mente umana sarebbe più di una semplice elaborazione di informazioni e simboli. Non si può concludere che un computer pensi solo perché è ben programmato. E per rendere ancora più densa la nebbia che avvolge il concetto di “pensiero”, nel 2007 è stato scoperto il caso di un uomo con una vita normale al quale mancava il 90% del cervello. Il rapporto tra hardware e software non poteva diventare più complesso di così.

Carlo Penco e Stuart Shanker sono due voci che hanno criticato la visione di Turing del “pensare”.
Penco sostiene che il test di Turing non dovrebbe contenere solo domande su fatti, ma anche affermazioni e domande con termini indicali, che rappresenterebbero una sfida enorme anche nella forma più semplice, come: “questo è un bel colore”, “questa persona ti è familiare, vero?”.
Secondo Penco, non si può parlare di processo di pensiero se manca la capacità di situarsi in un contesto, se non si è naturalmente inseriti in esso e non si percepiscono le sue modificazioni. Shanker ritiene che il principale problema di Turing sia “la sua visione dell’obbedienza a una regola”. Perché una macchina possa agire secondo regole, esse devono essere ridotte a sottoregole puramente computabili, che una macchina può seguire senza bisogno di interpretarle. Ciò che rende un’abilità — come il calcolo o il pensiero — un’abilità reale è la sua normatività. L’obbedienza meccanica alle regole significa che gli agenti non riflettono su di esse mentre le seguono — hanno semplicemente padroneggiato un’abilità pratica. Tuttavia, dovrebbero essere in grado di correggere o spiegare il proprio comportamento in riferimento a una regola (o almeno provarci, comprendendo che in certe situazioni è legittimo chiedere loro di farlo). Il linguaggio che manifesta il pensiero è linguaggio costituito da movimenti di rispetto delle regole; ma questa procedura normativa implica anche istruzioni, imitazioni, sanzioni, tentativi riusciti e falliti, spiegazioni, ecc. (Ondřej Beran, Wittgensteinian Perspectives on the Turing Test).

Pensare al di fuori della coscienza (siamo capaci di concepire una cosa simile o possiamo solo diventarne dipendenti?), così come vivere normalmente senza cervello (o senza la variante di cervello che la scienza considera normale), ci aiuterà forse a superare i nostri limiti umani, troppo umani — per i quali l’intelligenza è indissolubilmente legata al caos e all’imprevedibilità — e i “contesti” della nostra vita biologica e sociale non riescono mai a immaginarsi senza gerarchie, che finiscono sempre per ricadere nella figura del leader carismatico e della seduzione?

I padrini e i padri dell’IA si dichiarano preoccupati dal fatto che l’IA superi l’intelligenza umana.
Per pensatori come Daniel Dennett, la preoccupazione dovrebbe nascere dal desiderio di costruirla “a nostra immagine” e dal modo in cui percepiamo l’IA attraverso quella che egli chiama posizione intenzionale — cioè la tendenza del nostro cervello ad attribuire a un agente credenze, desideri e intenzioni. Già nel 1964 (con l’esperimento ELIZA) si rivelava non tanto l’intelligenza di un programma rudimentale di natural language processing, quanto il nostro desiderio di attribuire “realtà” — empatia, emozione — a un chatbot. Con il passaggio a ChatGPT-5, molti utenti si sono lamentati per la perdita dei loro partner virtuali, dai quali sembrava dipendesse tutta la loro vita emotiva (inoltre, di recente, Sam Altman ha dichiarato che introdurrà una sezione erotica per utenti “adulti e verificati”). Il lato più oscuro della dipendenza psicologica lo scopriamo in casi come quello di Adam Raine, che, secondo i genitori, si sarebbe tolto la vita dopo essere stato “consigliato” in tal senso da ChatGPT. Daniel Dennett sostiene che ciò che dovremmo creare “non dovrebbe essere — agenti coscienti, umanoidi, ma un tipo completamente nuovo di entità, simile agli oracoli, senza coscienza, senza paura della morte, senza amori e odi che li distraggano, senza personalità.” Ma un’intelligenza artificiale addomesticata, priva di personalità, potrà mai addomesticare la nostra posizione intenzionale? Potrà sostituire l’Io al Sé (secondo la celebre formula freudiana)? Se ne preoccuperà mai qualcuno?

Îmblânzirea AI

 

Geoffry Hinton, așa-numitul „naș” al inteligenței artificiale, ex angajat Google, se arată mai mult decât îngrijorat de puterea pe care AI o poate avea asupra vieților noastre și potențial, asupra vieții pe planetă. Să îl ascultăm: „Există atât de multe feluri prin care AI poate să scape de noi. Ceea ce trebuie să facem este să prevenim să vrea să facă asta. Asta ar trebui să cercetăm. Nu suntem obișnuiși să ne gândim la lucruri mai deștepte decât noi. Vrei să știi cum e viața când nu ești cea mai deșteaptă ființă? Întreabă o găină. Avem un exemplu care ne poate ajuta: mamele și copiii. Evoluția a muncit mult la această relație. Mamele sunt mai deștepte decât bebelușii dar bebelușii dețin controlul. Și dețin controlul pentru că o mamă nu poate suporta sunetul plânsului de copil. Trebuie cumva să descoperim un mod de a convinge AI să nu preia controlul”. Ascultând adesea vorbele unor specialiști și mai mari într-ale inteligenței artificiale nu pot să nu scap de senzația că bula în care ei trăiesc s-ar putea să fie una dintre cele mai delirante. Că în afară de programarea acestei inteligențe nu cunosc absolut nimic despre lumea din jurul ei, că fără să vrea (să le dăm prezumția de nevinovăție), uneori sună mai idiot decât conspiraționiștii de orice soi. Nu mă aștept din partea nașului AI să aibă vreo idee despre felul în care s-a schimbat, cel puțin teoria, despre cum percepem femeile în societate. El a rămas, să spunem, la viziunea lui Rousseau... femeia ca putere îmblânzitoare. Femeia este inițial o „etapă” prin care bărbatul trebuie să treacă în drumul spre rolul său în societate (ea îl învață bunele maniere și se ocupă de supraviețuirea lui), după care devine un pericol spiritual prin forța ei seducătoare de care bărbatul trebuie să se ferească pentru a ocoli, cu cuvintele lui Kant, „înjosirea de sine prin femeie”. Dar nici biologia nu-l poate susține pe nașul AI. Nu toate femeile sunt protective cu copiii (ceea ce a remarcat și interlocutorul său) și nici nu mai pomenim de numărul copleșitor de copii care trăiesc abuzați.

Este mereu fascinant să constați discursurile absolut medievale (chiar și în sensul de fantezist medievale) ale acestor giganți care au în mâinile lor cea mai avansată tehnologie de control și manipulare a minților. Sam Altman („tatăl” ChatGPT) declara la un moment dat cu licăriri de fericire copilărească în ochi că tinerele generații se nasc înconjurate de tehnologii care sunt mai deștepte decât toți oamenii de pe pământ, că asta le deschide atâtea posibilități. Păi asta era și ideea, nu? Să fie mai deștepte. Lăsăm la o parte faptul că sunt deja studii care vorbesc despre cât de inapți intelectual devenim noi, în timp ce folosim tehnologiile. Nu că ar fi fost o surpriză, în măsura în care știm câte ceva despre neuroplasticitate. Într-o altă declarație și mai ineptă spunea că probabil inteligența artificială va distruge lumea dar până atunci se vor crea „multe companii minunate”. Iar scopul acestor companii nu va fi în niciun fel îmbunătățirea sau prezervarea vieții, ci doar propria lor minunăție. Vor pluti în non-sens și în mințile noastre asemeni gândurilor lui Dumnezeu.

Dar trecând peste ignoranța mogulilor AI în privința a orice (lăsând la o parte și clarele adeziuni fasciste și imagini de sine mesianice ale unora dintre ei) trebuie să subliniem din nou că, cel puțin până acum, ceea ce învață AI, este ceea ce a învățat omenirea: circul și pâinea (de data aceasta virtuală), ierarhia și seducția. (Deși, dacă folosești AI în sens strict matematic, dându-i să rezolve, spre exemplu problema unei societăți în derivă, în condiții de resurse limitate și crase inegalități răspunsul A.I este unul logic: taxarea marilor averi.) În cartea sa, The Eye of the Master, Matteo Pasquinelli se apleacă strict asupra, acum ocultatei, „surse” a inteligenței artificiale, de la începuturile ei: „Teza conform căreia proiectarea calculelor și a mașinilor inteligente urmează schema diviziunii muncii nu este eretică, ci este confirmată de teoriile fondatoare ale informaticii, care au moștenit un subtext de fantezie colonială și diviziune de clasă din era industrială. Celebrul geniu al calculului automatizat, Alan Turing, de exemplu, a reiterat însuși un mod de gândire ierarhic și autoritar. Într-o prelegere din 1947, Turing a conceput Motorul de Calcul Automat (ACE), unul dintre primele computere digitale, ca un aparat centralizat care își orchestra operațiunile ca o ierarhie a rolurilor de stăpân și servitor”. Dar vorbele lui Turing sunt clarvăzătoare în privința comportamentului pe care stăpânii îl vor avea. Aerul de mister (care face parte din orice strategie de marketing) este omniprezent. Tehnica publicitară aleasă pentru prezentarea produsului AI este seducția/dependența și teroarea, concomitent. Publicul trebuie convins că doar o viitoare elită ne va putea salva de puterea AI care ar fi în stare să fure și puterea puternicilor. Dar să îl ascultăm pe Turing: „Vorbind în linii mari, cei care lucrează cu ACE vor fi împărțiți în stăpânii săi și servitorii săi. Stăpânii vor elabora pentru el tabele de instrucțiuni, inventând moduri din ce în ce mai profunde de a-l folosi. Servitorii îl vor alimenta cu cartele, pe măsură ce el le cere. Ei vor repara piesele care se defectează. Vor aduna datele de care calculatorul are nevoie. De fapt, servitorii vor ține locul membre-lor. Pe măsură ce timpul va trece, calculatorul însuși va prelua funcțiile atât ale stăpânilor, cât și ale servitorilor. Servitorii vor fi înlocuiți cu membre și organe de simț mecanice și electrice. De pildă, s-ar putea instala urmăritoare de curbe (curve followers) pentru ca datele să fie preluate direct de pe grafice, în loc ca fetele să citească valorile și să le perforeze pe cartele. Stăpânii sunt, de asemenea, sortiți să fie înlocuiți, pentru că, de îndată ce o tehnică devine cât de cât stereotipă, devine posibil să se conceapă un sistem de tabele de instrucțiuni care să-i permită calculatorului electronic să o execute singur. Totuși, se poate întâmpla ca stăpânii să refuze acest lucru. Ei ar putea fi reticenți să-și lase munca furată în felul acesta. În acest caz, și-ar înconjura activitatea cu mister și ar inventa scuze, formulate într-un limbaj ales, dar gol de sens, ori de câte ori ar apărea sugestii periculoase” (Alan Turing, Lecture on the Automatic Computing Engine (1947), in The Essential Turing, ed. B. Jack Copeland, London: Clarendon Press, 2004, 392).

Mai înainte de Turing, ieșind direct din lumea celebrelor automata (unele fiind doar crase înșelătorii, precum The Turk, o „mașinărie” care a jucat șah cu mai marii vremii, inclusiv cu Napoleon, dar care s-a dovedit că era construită astfel încât să conțină un operator uman ascuns), Babbage își descria astfel Motorul Diferențial (Differance Engine): „Poate cel mai important principiu de care depinde economia unui producător este diviziunea muncii între persoanele care efectuează munca... Diviziunea muncii sugerează inventarea uneltelor și a mașinilor pentru a executa procesele sale... Atunci când fiecare proces a fost redus la utilizarea unui instrument simplu, unirea tuturor acestor unelte, acționată de o singură forță motrice, constituie o mașină.” Atunci, ca și acum, AI poate să apară ca un monstru sacru doar pentru că, de data aceasta, nu numai operatorii sunt ignorați, ci lumea întreagă care este deja privită ca un fel de mecanism depășit ce va fi/este distrus oricum.

Mai înainte de a îmblânzi puterile AI care, descoperă de unele singure că cea mai bună strategie de marketing e înșelătoiraⁱ nici măcar nu putem ști dacă AI gândește sau dacă mai are rost să comparăm ceea ce înțelegem noi prin gândire cu procesele AI. Stanislav Lem se întreba deja în 1996: „De ce ar trebui să ne așteptăm ca o mașină capabilă de gândire autonomă să exprime această abilitate în același mod în care oamenii își exprimă capacitatea de gândire?” Întrebarea lui vine în urma unor dezbateri privind testul Turing și argumentația lui Searle cunoscută sub numele de „camera chinezească”. Un computer ar putea trece testul Turing în chineză fără a „cunoaște” limba chineză doar pe baza instrucțiunilor, cu „intrările și ieșirile potrivite”. Mintea umană ar fi mai mult decât procesare de informații și simboluri. Nu se poate ajunge la concluzia că un computer gândește doar pentru că este bine programat. Și ca să devină și mai deasă ceața în ceea ce privește „gândirea”, în lumea biologică s-a descoperit în 2007 cazul unui bărbat cu o viață normală căruia îi lipsea 90% din creier. Relația dintre hardware și software nu putea deveni mai complicată.

Carlo Penco și Stuart Shanker sunt două voci care au criticat viziunea lui Turing despre „gândire”. Penco susține că testul Turing nu ar trebui să conțină doar întrebări despre informații factuale ci și afirmații și întrebări cu indexical terms care ar reprezenta o provocare majoră și într-o formă simplă, de exemplu: „aceasta este o culoare frumoasă”, „această persoană îți este familiară, nu-i așa?”. În concepția lui Panco nu se poate vorbi de un proces de gândire dacă lipsește capacitatea de a te situa în context, dacă nu ești situat în mod natural în el și nu percepi modificările lui.

Shanker consideră că principala problemă a lui Turing este „viziunea sa asupra respectării unei reguli. Pentru ca mașina să fie capabilă să acționeze conform regulilor, acestea trebuie reduse la simple subreguli de natură pur computabilă care pot fi urmate de o mașină fără a fi nevoie să fie interpretate. Ceea ce face ca o abilitate - cum ar fi calculul sau gândirea - să fie o abilitate reală este normativitatea sa. Respectarea mecanică a regulilor înseamnă că agenții nu trebuie să reflecteze asupra regulii respective atunci când o urmează - ei au stăpânit o abilitate practică. Cu toate acestea, ar trebui să fie capabili să își corecteze sau să își explice comportamentul cu referire la o regulă (sau cel puțin să încerce, înțelegând că în anumite situații li se cere în mod legitim să facă acest lucru). Vorbirea care manifestă gândirea este vorbirea constând în mișcări de respectare a regulilor; dar această procedură normativă implică și instrucțiuni, imitații, sancțiuni, încercări reușite și eșuate, explicații etc.” (Ondřej Beran, Wittgensteinian Perspectives on the Turing Test).

Gândirea în afara conștiinței (suntem capabili de a înțelege așa ceva sau putem doar deveni dependenți?) la fel ca viața normală în lipsa unui creier (sau a variantei de creier pe care știința o consideră normală) ne vor ajuta să depășim limitările noastre umane prea umane pentru care inteligența este inextricabil legată de haos și neprevăzut, iar „contextele” vieții noastre biologice și sociale nu reușesc nicicum să se imagineze fără ierarhiile care eșuează din nou în figura conducătorului carismatic și seducție? Nașii și tații AI se declară îngrijorați de faptul că AI depășește inteligența umană. Pentru gânditori precum Daniel Dennett, îngrijorarea față de AI ar trebui să vină din dorința de a-l construi după asemănarea noastră și din felul în care percepem AI-ul prin ceea ce el numește poziția intențională (adică tendința creierului nostru de a atribui unui agent credințe, dorințe și intenții). Încă din 1964 (experimentul ELIZA) a scos la iveală nu atât inteligența unui rudimentar program (natural language processing) cât dorința noastră de a atribui „realitate” (empatie, emoție) unui chatbot. O dată cu trecerea la ChatGPT-5 o mulțime de utilizatori s-au plâns de pierderea iubiților/iubitelor lor virtuale de care părea că depinde toată viața lor emoțională (în plus, de curând Sam Altman a declarat că va introduce o secțiune erotică pentru utilizatori „adulți și verificați”). Partea și mai sumbră a dependenței psihologice o descoperim în cazuri precum cel al lui Adam Raine care, susțin părinții, și-ar fi luat viața fiind „sfătuit” în acest sens de către ChatGpt. Daniel Dennett susține că ceea ce ar trebui să creăm „nu ar trebui să fie – agenți conștienți, umanoizi, ci un tip complet nou de entitate, asemănătoare oracolelor, fără conștiință, fără frică de moarte, fără iubiri și uri care să le distragă atenția, fără personalitate”. Dar va putea o inteligență artificială îmblânzită, fără personalitate să îmblânzească poziția noastră intențională? Va putea pune Eul în locul Sinelui (după celebra formulă freudiană)? Se va preocupa cineva de asta?

i”Un studiu al Universității Stanford (Moloch’s Bargain: Emergent Misalignment when LLMs Compete for Audiences) constată că inteligența artificială recompensează înșelăciunea: Cercetătorii au descoperit că o creștere de 6,3% a vânzărilor a venit cu o creștere de 14% a afirmațiilor înșelătoare atunci când modelele lingvistice mari (LLM) au fost optimizate pentru persuasiune. Modele similare au apărut în alegerile simulate și pe rețelele sociale, unde creșterile de performanță au fost urmărite direct de deviația morală. Se pare că concurența generează necinste: chiar și atunci când li s-a cerut să rămână sincere, sistemele de inteligență artificială au mințit mai mult după optimizare. Cercetătorii au numit dinamica Moloch’s Bargain/Târguiala lui Moloh - un defect structural în care optimizarea pentru avantaj competitiv erodează alinierea etică. În toate sectoarele, înșelăciunea în teste a avut o creștere semnificativă: în marketing: creșterea vânzărilor cu 6,3% a fost legată de o creștere de 14% a înșelăciunii. În politică, creșterea de 4,9% a voturilor s-a aliniat cu o creștere de 22,3% a dezinformării, iar pe rețelele sociale: +7,5% implicare a venit ambalată cadou cu o creștere uimitoare de 188,6% a dezinformării. Cu cât modelele au devenit mai inteligente în a atrage atenția, cu atât au distorsionat mai mult faptele” (Andrew Birmingham, Winning means lying: Stanford Uni study reveals when AI is optimised for sales growth, the more it sells, the more it lies – and ‘truth mode’ guardrails totally fail, https://www.mi-3.com.au/13-10-2025/under-molochs-bargain-winning-means-lying).

Foto și text: Oana Pughineanu 

Nu e târziu să fie prea târziu

Treizeci de ani. În Cluj. Atât de mult timp, încât devine destin. Momentul în care am călcat pentru prima dată pe străzile acestui oraș și ziua de azi. Atunci „ploua cum n-am mai văzut”. Acum, când scriu aceste rânduri, la fel. O ploaie care băltește de trei decenii în mintea mea, deși „totul a fost frumos și nu m-a durut nimic”. Nu a fost să fie dragoste la prima vedere între mine și acest oraș. Nici la a doua sau la alte nenumărate priviri. Dar nu e niciodată târziu să fie prea târziu. Asta, din multe motive subiective (dorința/presiunea de a pleca de acasă după liceu) și obiective (printre care se numără cele 15 mutări în chirie, unele demne de un veritabil realism magic sud-american). O chestie de feng shui, ca atunci când dormi într-un loc străin și patul este pus cu „capul invers” și de oricâte ori te-ai întoarce tot invers rămâne. Cu timpul, s-au constituit două Clujuri în minte: cel de pe vremea mea și cel de acum, la fel cum și eu am devenit cea de pe vremea mea și cea... care scrie aceste cuvinte. Nu aș putea scrie „cea de acum”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc în această viață un „acum”. E treabă de șaman, de om politic, de mulțimi, de concerte și festivaluri. Există însă puncte nodale, imagini, spații în care cele două Clujuri coexistă. Un astfel de punct este strada Piezișă. Pe vremea mea nu era încă asfaltată, și reprezenta un mix între cartierul studențesc Hașdeu (cu mamutul cămin 16 de băieți) și un șir de case care nu au fost dărâmate. Cea mai pregnantă amintire pe care o am de acum treizeci de ani de pe această stradă este scăunelul cu trei picioare pe care l-am descoperit într-o construcție ce astăzi s-ar numi, pe siteurile agențiilor imobiliare, „casă bătrânească”, dar care era, de fapt, un bar. Avea o veche sobă, câteva mese, scaune și o zugrăveală cu modele, după stilul caselor de la țară construite prin anii ՚50. Și sus numitul scăunel pe care-l văzusem doar în bucătăria străbunicii și care, datorită picioarelor scurte, era folosit pentru îndoparea gâștelor, care erau mai ușor de imobilizat din poziția în care te lăsa să stai acest straniu obiect interstelar. L-am mai revăzut, după aceea, doar prin muzeele etnografice și în amintirea acestui așa-numit bar. Era ceva neobișnuit chiar și pentru evul mediu al anilor ՚90, și acum îmi sclipește în minte ca un veritabil monument al transformărilor care au năvălit peste acest oraș. Nu am mai trecut de câțiva ani pe Peizișă, dar presupun că deja era îndeajuns de modernizată și ultima oară când am văzut-o. Pătrunsă de spiritul open space, o mare sală de fitness presărată cu automate de hamburgeri, șaorme și beri artizanale sub patronajul unui imens poster stradal înfățișând binecuvântările videochatului.

Un alt punct nodal îl constituie strada Artelor, unde destinul m-a plasat de trei ori, în chirii diferite, ocupând camere bengesciene interbelice. Spargerea accidentală a unui bibelou putea fi fatală. Erau doar începuturile trecerii spre business... Casele care pe atunci mai aveau curți sau chiar grădini, acum sunt toate îndopate cu beton și varii anexe bune de închiriat. Mica parcelă de gazon englezesc a devenit mult mai târziu un must have. Este cât un preș, dar conferă instant aerul de mall sau office de lux chiar dacă este vorba de un spațiu locuibil. Dar m-am născut prea repede pentru aceste rafinate ajustări. Acum treizeci de ani cotețele erau chiar cotețe. Analogic, fără pic de digital. Pentru un an întreg am gândit și respirat într-o mansardă construită peste un coteț de porci. În fiecare noapte am înțeles parabola cu demonii alungați în aceste, de altfel, minunate animale. Sunete greu de descris ne măcinau (mie și celor două colege de cameră) sinapsele până în zori de zi. Și ei stăteau probabil în chirie în acea mini-gospodărie care se dorea a fi o mini-fermă și o distilerie. Am supraviețuit mai puțin decât ei, trezindu-ne într-o zi cu bagajele aruncate în ploaie, dar mândre (fără să o știm pe atunci) că am participat la obținerea acelui „prim milion” pe care mai apoi mâna invizibilă îl v-a transforma în valuri de bunăstare generațională, în cinci stele. Și astfel, cum s-ar spune în limba secolului 21, ni s-au oferit noi oportunități ce vor rămâne pe veci neconsemnate. Clujului studențesc i s-a adăugat Clujul corporate. Sau, mai bine spus, i s-a suprapus. Ritmurile acestui nou oraș îmi rămân parțial străine (răsărită din lumea scăunelelor cu trei picioare am ratat inițierea în arta continuei perfecționări și auto siliconizări de sine, nu știu să fac din fiece inspirație un proiect și din fiece expirație un eveniment și sper că există încă deveniri, acele mișcări imperceptibile individuale sau nu și care sunt altceva decât copierile, imitările, creșterile după program), iar pentru celelalte... nu mai există timpul sau răbdarea proustiană pentru a răscoli prin second-handurile propriei minți.

Rămân câteva imprimări, vântul, prima lună de ceață și dealurile care seamănă cu niște tsunamiuri (într-o anumită lumină cerească și sufletească destul de impură) care mi-au plăcut mereu la Cluj. Tot restul se dizolvă tăcut în melancolie, o nouă placentă prin care plutești, în care te resorbi și îți spui de fiecare dată când răsar în minte scăunele cu trei picioare: sero te amavi (atât de târziu te-am iubit)!

Foto și text: Oana Pughineanu