joi, 18 septembrie 2025

Nu e târziu să fie prea târziu



Treizeci de ani. În Cluj. Atât de mult timp, încât devine destin. Momentul în care am călcat pentru prima dată pe străzile acestui oraș și ziua de azi. Atunci ploua cum n-am mai văzut”. Acum, când scriu aceste rânduri, la fel. O ploaie care băltește de trei decenii în mintea mea, deși totul a fost frumos și nu m-a durut nimic”. Nu a fost să fie dragoste la prima vedere între mine și acest oraș. Nici la a doua sau la alte nenumărate priviri. Dar nu e niciodată târziu să fie prea târziu. Asta, din multe motive subiective (dorința/presiunea de a pleca de acasă după liceu) și obiective (printre care se numără cele 15 mutări în chirie, unele demne de un veritabil realism magic sud-american). O chestie de feng shui, ca atunci când dormi într-un loc străin și patul este pus cu capul invers” și de oricâte ori te-ai întoarce tot invers rămâne. Cu timpul, s-au constituit două Clujuri în minte: cel de pe vremea mea și cel de acum, la fel cum și eu am devenit cea de pe vremea mea și cea... care scrie aceste cuvinte. Nu aș putea scrie cea de acum”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc în această viață un acum”. E treabă de șaman, de om politic, de mulțimi, de concerte și festivaluri. Există însă puncte nodale, imagini, spații în care cele două Clujuri coexistă. Un astfel de punct este strada Piezișă. Pe vremea mea nu era încă asfaltată, și reprezenta un mix între cartierul studențesc Hașdeu (cu mamutul cămin 16 de băieți) și un șir de case care nu au fost dărâmate. Cea mai pregnantă amintire pe care o am de acum treizeci de ani de pe această stradă este scăunelul cu trei picioare pe care l-am descoperit într-o construcție ce astăzi s-ar numi, pe siteurile agențiilor imobiliare, casă bătrânească”, dar care era, de fapt, un bar. Avea o veche sobă, câteva mese, scaune și o zugrăveală cu modele, după stilul caselor de la țară construite prin anii ՚50. Și sus numitul scăunel pe care-l văzusem doar în bucătăria străbunicii și care, datorită picioarelor scurte, era folosit pentru îndoparea gâștelor, care erau mai ușor de imobilizat din poziția în care te lăsa să stai acest straniu obiect interstelar. L-am mai revăzut, după aceea, doar prin muzeele etnografice și în amintirea acestui așa-numit bar. Era ceva neobișnuit chiar și pentru evul mediu al anilor ՚90, și acum îmi sclipește în minte ca un veritabil monument al transformărilor care au năvălit peste acest oraș. Nu am mai trecut de câțiva ani pe Peizișă, dar presupun că deja era îndeajuns de modernizată și ultima oară când am văzut-o. Pătrunsă de spiritul open space, o mare sală de fitness presărată cu automate de hamburgeri, șaorme și beri artizanale sub patronajul unui imens poster stradal înfățișând binecuvântările videochatului.

Un alt punct nodal îl constituie strada Artelor, unde destinul m-a plasat de trei ori, în chirii diferite, ocupând camere bengesciene interbelice. Spargerea accidentală a unui bibelou putea fi fatală. Erau doar începuturile trecerii spre business... Casele care pe atunci mai aveau curți sau chiar grădini, acum sunt toate îndopate cu beton și varii anexe bune de închiriat. Mica parcelă de gazon englezesc a devenit mult mai târziu un must have. Este cât un preș, dar conferă instant aerul de mall sau office de lux chiar dacă este vorba de un spațiu locuibil. Dar m-am născut prea repede pentru aceste rafinate ajustări. Acum treizeci de ani cotețele erau chiar cotețe. Analogic, fără pic de digital. Pentru un an întreg am gândit și respirat într-o mansardă construită peste un coteț de porci. În fiecare noapte am înțeles parabola cu demonii alungați în aceste, de altfel, minunate animale. Sunete greu de descris ne măcinau (mie și celor două colege de cameră) sinapsele până în zori de zi. Și ei stăteau probabil în chirie în acea mini-gospodărie care se dorea a fi o mini-fermă și o distilerie. Am supraviețuit mai puțin decât ei, trezindu-ne într-o zi cu bagajele aruncate în ploaie, dar mândre (fără să o știm pe atunci) că am participat la obținerea acelui prim milion” pe care mai apoi mâna invizibilă îl v-a transforma în valuri de bunăstare generațională, în cinci stele. Și astfel, cum s-ar spune în limba secolului 21, ni s-au oferit noi oportunități ce vor rămâne pe veci neconsemnate. Clujului studențesc i s-a adăugat Clujul corporate. Sau, mai bine spus, i s-a suprapus. Ritmurile acestui nou oraș îmi rămân parțial străine (răsărită din lumea scăunelelor cu trei picioare am ratat inițierea în arta continuei perfecționări și auto siliconizări de sine, nu știu să fac din fiece inspirație un proiect și din fiece expirație un eveniment și sper că există încă deveniri, acele mișcări imperceptibile individuale sau nu și care sunt altceva decât copierile, imitările, creșterile după program), iar pentru celelalte... nu mai există timpul sau răbdarea proustiană pentru a răscoli prin second-handurile propriei minți.

Rămân câteva imprimări, vântul, prima lună de ceață și dealurile care seamănă cu niște tsunamiuri (într-o anumită lumină cerească și sufletească destul de impură) care mi-au plăcut mereu la Cluj. Tot restul se dizolvă tăcut în melancolie, o nouă placentă prin care plutești, în care te resorbi și îți spui de fiecare dată când răsar în minte scăunele cu trei picioare: sero te amavi (atât de târziu te-am iubit)!

Foto și text: Oana Pughineanu 

luni, 11 august 2025

Maladia imortală. Jurnalul unui boomer




Dimineața la 4,50 ies cu câinele la prima plimbare. Prin parcarea dintre blocurile noastre ceaușist-postdecembriste pășesc agale șiruri destrămate de untolderi. Un regizor de filme categoria B ar putea realiza o scenă cu zombies contemporani, toți în uniforme cumpărate de le secțiunile bdsm democratizat ale brandurilor de la mall (accesoriul de bază: hamul). Mi se pare că aud de la balconul etajului unu celebra dragoste din tei”, dar de fapt o aud de pe stadion, deși sunt la 5 km depărtare. Vreun invitat celebru și-a făcut temele și, așa cum se cuvine, a mixat și o bucată din cultura locală, cea aprobată, decupată din inima mainstream, fără a atinge nedelicat nicio coaliție pentru familie, fără a aduce la rampă nicio minoritate (așa cum făcuse pe vremuri Madonna trezindu-se huiduită spre surprinderea marii ei inimi inclusive). Ceva care să placă antreprenorilor mari, mici și foarte mici, cam ca cei de pe insula iubirii”. De trei zile mă imersez” prin valurile de untolderi încercând să surprind ceva care ar putea fi păstrat pe memoria cardului foto. Cu un zoom in reușesc să capturez detaliile unui mare show în aer liber de female empowerment cu nelipsitul ham, un mic element de ironie nepercepută a felului în care ne dresează libertatea. Cu un zoom out parcă regăsesc cozile de turiști de pretutindeni în Europa. Totuși, există două lucruri care au sărit în ochi acest an. Primul este totala lipsă de entuziasm a participanților, indiferent de vârstă. Festivalurile au devenit încă un punct de bifat pe agenda social media. Mari food court-uri în care dizeuzele au fost înlocuite cu DJii de faimă internațională. Apatia fețelor din acest an mai că poate concura cu oboseala/greața participanților la celebre defilări patriotice sau cu exasperarea unor boomeri obligați să participe la team buildinguri corporate. Celălalt lucru care a sărit în ochi în acest an, mai mult decât în alții, este apariția unor comportamente nepatriotice și antisociale: cozi lungi pentru băutul de apă de la cișmea (anul acesta nu au fost închise), cumpărarea de produse aproape alimentare de la megaimaj, consumarea de alcool din peturile de coca-cola, înainte de intrarea în țarcul festivalier, unde acum doi ani, spun gurile rele, o porție de cartofi pai costa 42 de lei. Practic, o formă de a trișa orașul de cinci stele, ocolind prețurile de aeroport care au devenit semnul distinctiv al excelenței.

Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc, văzând aceste șiruri de trupuri condamnate la a experimenta răul secolului, la vechea acedia. Cuvintele lui Cassian, dacă înlocuim desăvârșirea” cu distracția” pot descrie și atleții contemporani: „Astfel, adevăratul atlet creștin, care dorește să se lupte după lege în arena desăvârșirii, trebuie să se grăbească să alunge și această boală din adâncurile sufletului său; și trebuie să lupte împotriva acestui duh rău al [acediei] în ambele direcții, pentru ca nici să nu cadă răpus de săgeata somnolenței, nici să nu fie alungat din mănăstire, chiar și sub vreun pretext sau scuză «pioasă», plecând astfel ca un fugar”. Și în zilele noastre extremele în care pică cel posedat de acedia sunt aceleași: fie o apatie copleșitoare, fie o neliniște/agitație care trebuie umplută cu și mai multă surescitare senzorială. În cazul tinerilor festivalieri acedia ar putea fi cauzată, precum în vechile mănăstiri, în mod paradoxal, de monotonia acelorași stimuli, acelorași ritmuri, aceleiași alternanțe birou-scroll-pat. Diferența însă este că toată această monotonie nu are vreun țel ascetic, nu are nimic din paradoxul disperării ca tensiune între sinele real și cel ideal (în termeni kierkegaardieni). Contopirea cu masa este de fapt singura plăcere a festivalierului. Tot ceea ce găsește acolo a mai experimentat de mii de ori. Dar doar de câteva ori pe an o poate face IRL (in real life), adică pătrunzând în acea dimensiune misterioasă a vieții de unde se extrage conținut” direct de la sursă. Pentru că altfel, conținutul” se poate extrage din alte conținuturi”. Opusul IRL este minunata lume nouă cuantică, cu toate cărările bătute disponibile instantaneu. Cuanticul este noul ulei esențial care învață trupul să manifeste” și să atragă” energia (de obicei bănească) necesară unui IRL împlinit.

Totuși, disperarea fără paradox, nu e mai puțin disperare. Trecând printre șirurile de tineri și mai puțini tineri am experimentat ceea ce se numește gen Z stare/ privirea în gol a generației Z”: Deși există mai multe definiții pentru privirea fixă, cea mai comună semnificație este o expresie absentă pe care o dă un membru al Generației Z ca răspuns la o întrebare. Privirea fixă apare în sălile de clasă, la restaurante, la locul de muncă și în alte contexte” (What Is The ‘Gen Z Stare’? The TikTok Debate, Explained, Forbes, no. 07.2025). Privirea goală denotă fie incapacitate comunicațională IRL fie lipsă de interes față de orice au de transmis generațiile mai bătrâne, fie o formă de dispreț imposibil de tradus într-o critică socială reală, față de un model de orânduire în care toți suntem pe rând fie specialiști în asistență pentru clienți”, entuziaști și prietenoși, fie clienții care au mereu dreptate, fie direct produsul (conform deja celebrei lozinci If you're not paying for the product, you are the product).

Privirea goală am văzut-o la toate categoriile de vârstă. Nu poate fi restrânsă la o anumită generație. Din moment ce o metodă de a te exprima în moduri neexpresive devine la modă este imposibil să oprești contagiunea. Dacă este în trend, poți deveni și analfabet funcțional. În fond, cât de greu poate fi? Mintea mea de boomer setată pe jumătate în moda creării tensiunii din vechi dihotomii și pe jumătate în apatia deznădejdilor fără paradox, pur conflictuale, consumate în luări de poziție corecte de postat pe fb, mai speră măcar în forța unor disperări inconștiente care probabil nu vor fi revoluționare, ci vor duce la paroxism, la o maladie imortală, exact după schema descrisă de unul dintre boomerii mei preferați: Disperarea este exact o consumare a sinelui, dar o auto-consumare neputincioasă care nu poate face ceea ce vrea. Iar ceea ce vrea este să se consume pe sine, numai că nu poate face asta; și această neputință este o nouă formă de auto-consumare, în care disperarea nu poate face din nou ceea ce vrea, să se consume pe sine. Cu cât disperarea nu-l consumă, cu atât îl chinuie mai mult; tocmai faptul că nu-l consumă, îl supără, este rana care rămâne vie pentru că încă există. Ceea ce disperatul cel încă nu disperat disperă este tocmai că nu se poate consuma pe sine, nu poate scăpa de sine, nu poate deveni nimic” (Søren Kierkegaard, Maladia mortală).

Text și foto: oana pughineanu

miercuri, 2 aprilie 2025

Cimiteri interattivi

 


Diverse volte all'anno, la pagina Facebook mi ricorda i compleanni di persone che non sono più tra noi. Scrittori, amici più o meno vicini, parenti. Il social network si comporta come se non fosse a conoscenza della loro scomparsa. Alcune pagine rimangono "vive" grazie all'attività degli amici e dei parenti dei defunti. In questo modo, essi rimangono presenti nell'eterno presente della rete, i loro account non potendo essere distinti da quelli di persone ancora in vita (almeno non da chi non ha conosciuto personalmente il defunto). Per il mondo virtuale, la differenza tra vivo e morto è tanto irrilevante quanto quella tra Coca-Cola e Coca-Cola Zero.

Diverse start-up competono per creare, per così dire, una "immortalizzazione" di coloro che non ci sono più. Vale a dire, continuare la loro attività virtuale, creare un duplicato (basato sulle informazioni fornite dal cliente) in grado di interagire con gli altri avatar del mondo digitale. Certamente, questa immortalizzazione non ha nulla a che fare con l'immortalità sognata dagli esseri umani. Per uno scrittore come Borges, ad esempio, "prolungare la vita degli uomini significa prolungare l'agonia e moltiplicare il numero dei morti". Borges non pensava al mondo postumano, ai cyborg o ad altri tipi di miglioramento della specie. La degradazione era un elemento impossibile da rimuovere dal corso naturale delle cose. L'immortalità significava un'agonia eterna. L'immortalizzazione presuppone di ignorare qualsiasi agonia attraverso la creazione di una copia eternamente replicabile.

Ha questo un effetto benefico sul lutto? O, al contrario, provoca un'inutile estensione di un dolore raddoppiato da un'illusione che non può portare se non a un'alternanza tra angoscia e apatia? I social network si impegnano a "continuare la storia" di chi non c'è più. (Facendo una parentesi, notiamo che l'attenzione per la narrazione occupa ora anche un nuovo ramo della medicina, chiamata "narrativa", che cerca di vedere la malattia non solo come un attacco al corpo, ma anche come un colpo alla storia della vita. Il medico non analizza solo dati concreti, ma ascolta anche le storie dei pazienti, il loro modo personale di interpretare ciò che sta accadendo loro. Con l'aiuto di questo tipo di medicina, si potrebbe concedere agli individui il diritto di controllare la propria fine, di decidere il finale della loro storia.)

Solo che la narrazione sulla rete è poco narrativa. Ciò che appare sugli schermi dei telefoni sono momenti attentamente selezionati della vita di un individuo, e anche se qualcuno passasse tutto il suo tempo su un social come BeReal, producendo dirette ininterrotte, ciò che vedono gli altri è un'istantanea ripetizione di sé stesso. Possiamo lasciare tracce indelebili nella rete, ma non possiamo essere costantemente al centro dell'attenzione dei suoi utenti. Lo stesso accade con il nostro "io" digitale post-mortem. Le foto e i video che vediamo rappresentano una "morte asimbolica" (Barthes sulla fotografia). La differenza è che, a differenza del corpo in decomposizione, esso può continuare a essere produttivo per la rete (la cosiddetta servitù digitale può ora proseguire anche post-mortem).

Progetti come Eter9 ed Eterni.me mirano a creare, sulla base dei dati raccolti finora da volontari, un automatismo che continui a generare contenuti dopo la loro morte sulle pagine dei social media. La storia continuata attraverso oggetti digitali perderà ogni traccia di singolarità, di unicità. L'assenza di un oggetto memoriale (grandioso o meno) trasforma la rete in un cimitero "attivo" ma estremamente uniforme. Nessuno può costruirsi, né materialmente né simbolicamente, una piramide, una statua o una semplice croce in propria memoria su Facebook. Così come nessuno può trasmettere tutte le metamorfosi corporee o mentali che attraversa. Ma può scattare una fotografia. Può creare un doppio lacunare. Può esporre successive "morti" che diventano attività. Anche la morte senza virgolette può diventare una di esse.

Secondo uno studio condotto da Hachem Sadikki, specializzato in statistica presso l'Università del Massachusetts, nel 2098 il numero di utenti Facebook deceduti sarà superiore a quello dei vivi. Questo, nel caso in cui la rete continui la politica di non eliminare gli account dei defunti e il numero di nuovi iscritti continui a diminuire. Tra qualche decennio, Facebook potrebbe essere considerato un cimitero interattivo. E grazie a programmi come quelli sopra citati (Eterni.me, Eter9), come in un'ipotetica sceneggiatura di fantascienza, i profili dei defunti interagiranno tra loro, diventando probabilmente le prime generazioni di morti che genereranno profitti molto più grandi di quelli delle reliquie.

Esistono però anche programmi che prendono in considerazione la morte corporea, ma la trasformano comunque in qualcosa di insignificante. Deathswitch, ad esempio, si assicura che le password e i progetti a cui lavora una persona non vadano perduti. Inoltre, chi sceglie questo programma può inviare un ultimo messaggio "dalla tomba" ai propri cari e non solo. Deathswitch invia regolarmente agli utenti la domanda "Are you alive?"/Sei vivo? Se la domanda rimane senza risposta per 90 giorni, il programma presuppone che l'utente sia morto o in gravi condizioni e contatta le persone designate per ricevere questa informazione. In caso di decesso, la versione gratuita del programma invierà un solo messaggio, mentre la versione premium ne permetterà l'invio di trenta a dieci destinatari.

Non posso concludere se non con una nota ironica, pensando ai futuri influencer post-mortem, influencer eterni... Anche se la fotografia assistita dall'IA potrà generare infinite immagini di caffè, viaggi esotici e unghie ricostruite, avrà l'influencer vivente abbastanza tempo per produrre dati sufficienti alla propria infinito splendore?

Foto e testo: Oana Pughineanu 

marți, 1 aprilie 2025

Arta tartinabilă

 


În urmă cu câțiva ani mă aflam în Genova și, plimbându-mă prin centru, am descoperit că exista o expoziție dedicată lui Modigliani. Coada la bilete era modică așa că, în mod neașteptat, în scurt timp m-am aflat în fața celebrelor portrete. Dar surpriza cea mai mare se afla la ieșirea din muzeu când am consultat un pliant informativ și am aflat că multe dintre tablouri erau copii. M-am gândit imediat că nu aș fi intrat în muzeu dacă știam asta, deși îmi dădeam seama că, la fel ca orice alt vizitator, nu mi-aș fi dat seama dacă văd o copie sau un original și că asta este valabil pentru toate expozițiile pe care le-am văzut vreodată. În lumea obeză a reproducerilor de tot felul, calitatea unui produs cultural depinde, înainte de toate, de onestitatea intelectuală a instituției, a curatorului și mai apoi de apetența” vizitatorului. În cazul Modigliani nu puteam reproșa nimic instituției, eu eram cea care nu s-a informat și am căzut în capcana afișelor, pe care desigur, nu poți scrie fals așa cum nu poți scrie pe cutia unui medicament care este cel mai rău efect advers.

Dar acestea sunt întâmplări de pe vremea când încă nu se inventase post-adevărul, nici deep-fake-urile. De câțiva ani Europa este bântuită de fantoma artei în moduri noi, interactive, fun. Este bântuită în special de un fenomen de mare succes pe care îl voi numi arta tartinabilă. Unul (singurul?) dintre aspectele pozitive ale acestui fenomen/moment instagramabil este că toată lumea, de la vizitator la curator (este nevoie de unul sau curatorul este tehnologia?) și director de instituție știe că ceea ce se unge pe pereți este o copie, un fals.

Ca și în cazul mall-urilor, primul motiv de laudă al acestor spații expoziționale este mărimea (îmi aduce aminte de bancul cu cel mai mare pitic care se afla în URSS). Se începe de la minim 4000 mp și chiar operele tartinate sunt descrise din aceeași perspectivă: spre exemplu expoziția din New-York cuprinde: 500.000 metri cubi de proiecții, 60600 cadre video, 90000000 de pixeli”. Pare o probă de anduranță pentru ochi&articulații și nu știu dacă s-a calculat încă limita de metri cubi de frumusețe pe care fizicul uman o poate înghiți.

Massimiliano Siccardi de la Siccardi Immersive Creations s.r.l. care a devenit o autoritate absolută în privința acestor showuri a fost întrebat într-un interviu din 2022 acordat publicației Artribune, dacă își consideră instalațiile drept opere de artă independente față de creația lui Van Gogh (de exemplu), răspunsul este, din păcate, onest: „Da, credem că instalația imersivă este o operă de artă. Lucrăm cu marii pictori pentru că este mai ușor: iconografia este deja cunoscută, există deja o narațiune.” Este clar că nu ar avea niciun sens să proiectezi pe pereți un artist contemporan pe care nu l-ar recunoaște nimeni în milioanele de selfie-uri care vor fi postate pe paginile de facebook. Pe când cu un Leonardo poți să atragi sectoarele de populație care își permit doar experiențe”, artă la vrac, puțină evadare din cotidian, ieșirea de pe tik-tok și intrarea într-un meta” uns pe pereți și bradizat. În cazul unor artiști precum Leonardo ce poate să rămână din tehnicile revoluționare pe care le-a utilizat? Clarobscur, sfumato (estomparea contururilor pentru a obține o tranziție între tonurile de culoare), perspectiva aeriană (pentru a picta felul în care lumina și atmosfera influențează percepția obiectelor îndepărtate), perspectivele multiple și luminile artificiale (studiul luminii calde, efectele luminii ambientale și ale luminii artificiale), utilizarea luminii ca element narativ (folosirea luminii pentru a ghida privirea privitorului și pentru a sublinia simbolismul scenelor religioase). Poate să rămână un selfie cu o porțiune de tablou sau multe imagini cu alți oameni care se plimbă prin” tablou, devenind niște mici pete de umbră în marele spectacol Las Vegas dedicat artei clasice. Leonardo nu știa, dar era un pointilist. La fel ca toți ceilalți.

Ceea ce este însă cel mai trist în această înșelătorie este că experiența este impropriu numită imersivă, în detrimentul unor artiști care produc cu adevărat lucrări de acest fel (care se joacă cu toate simțurile) și uneori realizarea lor durează ani întregi. Unul dintre ei este Olafur Eliasson, care îl ia uneori pe Leonardo ca punct de pornire pentru propriul discurs artistic. Instalațiile fac publicul să facă parte din experiment. Leonardo și Renașterea au făcut lumea vizibilă, dar au operat într-o epocă centralizată, cu o viziune ierarhică și militaristă asupra cunoașterii […]. Leonardo a studiat mecanica mușchilor și arta, însă eu sunt mai interesat de aspectele psihologice și sociale ale artei și naturii. De aceea construiesc punți și fațade care reduc distanța dintre oameni și favorizează incluziunea”. Instalații precum Din Blinde Passager (un tunel lung de 295 de picioare umplut cu ceață densă, gălbuie care nu îți permite să vezi oamenii din fața ta decât când ajungi la câțiva centimetri de ei, o experiență claustrofobă oscilând între horror și surescitație) sau Room for One Colour, se bazează pe studiul luminii în Renaștere și folosește lămpi cu monofrecvență pentru a anula orice percepție a culorii, transformând sala expozițională într-un mare spațiu monocrom. Potrivit lui Eliasson, „experiența de a fi într-un spațiu monocrom variază, desigur, pentru fiecare vizitator, dar cel mai evident impact al luminii galbene este realizarea faptului că percepția este dobândită: filtrul reprezentațional, sau sentimentul brusc că viziunea noastră pur și simplu nu este obiectivă, devine conștient, și odată cu asta, capacitatea noastră de a ne vedea pe noi înșine într-o lumină diferită.” Aceste instalații sunt concepute pentru a-i face pe vizitatori să „se vadă simțind.” A concepe interacțiunea cu vizitatorul este puțin mai complicat decât a-l muta din fața ecranului telefonului în fața unui ecran mai mare, în care el „intră”, se plimbă înconjurat fiind de prelingerea clasicilor, adesea destul de prost realizată tehnic. Sub cupola așa-zisei democratizări a artei și chiar a snobismului, utilizând tehnologii datate poți revizita orice secol artistic în variante oricât de diluate. În volumul Contemporary Art and the Digitization of Everyday Life, Janet Kraynak, istoric de artă și profesor la Universitatea Columbia, observă că muzeul, „în loc să fie înlocuit de internet, este tot mai mult reconfigurat după modelul acestuia.” Aproape toate spațiile culturale devin „vehicule pentru producerea de conținut” și nu-și propun nici pe departe să-l scoată pe spectator în afara unei zone de confort intelectuale. Muzeele, spune el, preiau o funcție „terapeutică” (unii vorbec chiar de oferirea unei experiențe transcendente). Ce ar putea vindeca? Nici măcar buzunarele millennialilor, probabil cea mai îndatorată generație din istorie.

Foto și text: Oana Pughineanu 

luni, 24 martie 2025

L’arte spalmabile

Qualche anno fa mi trovavo a Genova e, passeggiando per il centro, ho scoperto che c'era una mostra dedicata a Modigliani. La fila per i biglietti era modesta, quindi, inaspettatamente, in breve tempo mi sono trovata di fronte ai celebri ritratti. Ma la sorpresa più grande è arrivata all'uscita del museo, quando ho consultato un opuscolo informativo e ho scoperto che molti dei dipinti erano copie. Ho subito pensato che non sarei entrata nel museo se lo avessi saputo, anche se mi rendevo conto che, come qualsiasi altro visitatore, non mi sarei accorta della differenza tra una copia e un originale, e che questo vale per tutte le mostre che ho visto finora. Nel mondo obeso di riproduzioni di ogni tipo, la qualità di un prodotto culturale dipende, prima di tutto, dall'onestà intellettuale dell'istituzione, del curatore e solo dopo dall’"appetito" del visitatore.

Nel caso di Modigliani non potevo rimproverare nulla all'istituzione, ero io a non essermi informata e a essere caduta nella trappola dei manifesti, sui quali ovviamente non si può scrivere "falso", proprio come non si può scrivere sulla scatola di un farmaco quale sia il peggior effetto collaterale.

Ma questi sono eventi di un'epoca in cui il post-verità e i deepfake non erano ancora stati inventati. Da qualche anno, l'Europa è infestata dal fantasma dell'arte in modi nuovi, interattivi, divertenti. È infestata soprattutto da un fenomeno di grande successo che chiamerò arte spalmabile. Uno (l'unico?) degli aspetti positivi di questo fenomeno/momento instagrammabile è che tutti, dal visitatore al curatore (ne serve uno o il curatore è la tecnologia?) e al direttore dell'istituzione, sanno che ciò che viene spalmato sui muri è una copia, un falso.

Come per i centri commerciali, il primo motivo di vanto di questi spazi espositivi è la grandezza (mi ricorda la barzelletta sul nano più grande che si trovava in URSS). Si parte da un minimo di 4000 mq e persino le opere spalmate vengono descritte nella stessa prospettiva: ad esempio, la mostra di New York comprende "500.000 metri cubi di proiezioni, 60.600 fotogrammi video, 90.000.000 di pixel". Sembra una prova di resistenza per occhi e articolazioni e non so se sia già stato calcolato il limite di metri cubi di bellezza che il fisico umano può sopportare.

Massimiliano Siccardi di Siccardi Immersive Creations s.r.l., diventato un’autorità assoluta in questo genere di spettacoli, è stato interrogato in un’intervista del 2022 concessa ad Artribune se considerasse le sue installazioni opere d'arte indipendenti rispetto alla creazione di Van Gogh (ad esempio). La risposta è, purtroppo, onesta: «Sì, crediamo che l'installazione immersiva sia un'opera d'arte. Lavoriamo con i grandi pittori perché è più facile: l'iconografia è già nota, c'è già una narrazione». È chiaro che non avrebbe alcun senso proiettare su un muro un artista contemporaneo che nessuno riconoscerebbe nei milioni di selfie che verranno postati sulle pagine Facebook. Con un Leonardo, invece, si possono attrarre quei settori di popolazione che possono permettersi solo "esperienze", arte in stock, un po' di evasione dalla quotidianità, un'uscita da TikTok per entrare in un "metavers" spalmato sui muri e brandizzato.

Nel caso di artisti come Leonardo, cosa può restare delle tecniche rivoluzionarie che ha utilizzato? Chiaroscuro, sfumato (l'attenuazione dei contorni per ottenere una transizione tra i toni di colore), prospettiva aerea (per dipingere il modo in cui la luce e l'atmosfera influenzano la percezione degli oggetti distanti), prospettive multiple e luci artificiali (lo studio della luce calda, gli effetti della luce ambientale e della luce artificiale), l'uso della luce come elemento narrativo (utilizzare la luce per guidare lo sguardo dello spettatore e sottolineare il simbolismo delle scene religiose). Potrebbe rimanere un selfie con una porzione di quadro o tante immagini di altre persone che camminano "attraverso" il quadro, diventando piccole macchie d'ombra nel grande spettacolo di Las Vegas dedicato all'arte classica. Leonardo non lo sapeva, ma era un puntinista. Proprio come tutti gli altri.

Ciò che però è più triste in questa truffa è che l’esperienza è impropriamente chiamata immersiva, a discapito di artisti che producono davvero opere di questo tipo (giocando con tutti i sensi) e che talvolta richiedono anni di lavoro. Uno di questi è Olafur Eliasson, che talvolta prende Leonardo come punto di partenza per il proprio discorso artistico. Le installazioni fanno sì che il pubblico diventi parte dell’esperimento. «Leonardo e il Rinascimento hanno reso il mondo visibile, ma hanno operato in un'epoca centralizzata, con una visione gerarchica e militarista della conoscenza [...]. Leonardo ha studiato la meccanica dei muscoli e l'arte, ma io sono più interessato agli aspetti psicologici e sociali dell'arte e della natura. Per questo costruisco ponti e facciate che riducono la distanza tra le persone e favoriscono l’inclusione».

Installazioni come Din Blinde Passager (un tunnel lungo 295 piedi riempito di una densa nebbia giallastra che non permette di vedere le persone davanti a sé se non a pochi centimetri di distanza, un'esperienza claustrofobica oscillante tra horror ed eccitazione) o Room for One Colour, basata sullo studio della luce nel Rinascimento, utilizzano lampade a monofrequenza per annullare qualsiasi percezione del colore, trasformando lo spazio espositivo in un grande ambiente monocromatico. Secondo Eliasson, «l'esperienza di essere in uno spazio monocromatico varia, ovviamente, per ogni visitatore, ma l'impatto più evidente della luce gialla è la realizzazione che la percezione è acquisita: il filtro rappresentazionale, o la sensazione improvvisa che la nostra visione semplicemente non sia oggettiva, diventa cosciente, e con ciò la nostra capacità di vederci in una luce diversa». Queste installazioni sono concepite per far sì che i visitatori "si vedano sentire".

Concepire l’interazione con il visitatore è un po’ più complicato che spostarlo dallo schermo del telefono a uno schermo più grande, in cui "entra", cammina circondato dal colare dei classici, spesso realizzato piuttosto male tecnicamente. Sotto l’ombrello della cosiddetta democratizzazione dell’arte e persino dello snobismo, utilizzando tecnologie obsolete si può rivisitare qualsiasi secolo artistico in versioni sempre più annacquate.

Nel volume Contemporary Art and the Digitization of Everyday Life, Janet Kraynak, storico dell’arte e professore alla Columbia University, osserva che il museo, «invece di essere sostituito da internet, viene sempre più riconfigurato secondo il suo modello». Quasi tutti gli spazi culturali diventano «veicoli per la produzione di contenuti» e non mirano affatto a far uscire lo spettatore da una zona di comfort intellettuale. I musei, dice, assumono una funzione «terapeutica» (alcuni parlano persino di un'esperienza trascendentale). Ma cosa potrebbero curare? Nemmeno le tasche dei millennials, probabilmente la generazione più indebitata della storia.

Foto e testo: Oana Pughineanu

joi, 20 februarie 2025

Che bello che esistano i jeans strappati!

 

                                       

"Che bello che esistano i jeans strappati!" mi sono detta in uno dei tanti giorni monocromatici che ibernano, avvolgendosi tra le colline intorno alla città senza dare alcun segno di risveglio, senza uscire dal loro rifugio di cemento. Ero su un mezzo di trasporto pubblico affollato e, all’improvviso, ho capito che la sensazione di soffocamento che provavo era dovuta al fatto che tutti erano vestiti di nero, marrone scuro o di un cupo blu navy. Sembrava di essere in una cripta mobile in un film horror con morti viventi, addestrati a fare ciò che fanno anche i vivi-morti, nel solito tragitto quotidiano casa-lavoro-ipermercato, e ritorno.

Eppure, un raggio di luce salvifico è apparso da uno dei sedili davanti a me, dove un ginocchio bianco spuntava attraverso lo strappo nei jeans di un’adolescente. Anche lei era vestita di nero, con una spessa linea di eyeliner tracciata sulle palpebre, come uscita dagli anni '60. Niente avrebbe interrotto l’asfissia della monotonia compatta, se non fosse stato per quel taglio che ancora buona parte della popolazione non riesce a comprendere. Quella fessura bianca aveva l’effetto della luce che filtra attraverso la cupola del Pantheon romano, una luce che non si irradia, ma colpisce un punto preciso, lasciando intatto il resto dell’oscurità in cui si muovono turisti, fedeli e morti viventi.

Forse la moda non "crea più silhouette", ma solo uniformi per vaghe "subculture", prodotte in serie come le loro cuciture e destinate a scomparire non appena ne compaiono di nuove sulla catena di montaggio. Tuttavia, è ancora perseguitata dal corpo, come da un’appendice inutile, che può essere trattata solo in modi estremi: o la si affoga in abiti oversize e unisex, oppure la si espone come un pezzo di carne confezionato sottovuoto, con leggings e top attillati. La silhouette è un concetto superato per i tempi post-umani, e il taglio che lascia intravedere la pelle sembra un’appropriazione culturale di una tradizione antica e sorpassata, come un pesce di vetro che non trova più posto sopra un televisore al plasma, proprio come il corpo nella sua fioritura e decadenza non trova più spazio accanto al corpo eternamente ottimizzato.

Non ho mai saputo cosa pensare dei jeans strappati. Se borchie, metalli e piercing al naso mi facevano ridere o mi ricordavano gli animali torturati e marchiati, e se i vestiti aderenti mi facevano pensare ai corpi perfettamente photoshoppati delle supermodelle o alle chanteuse sulle terrazze del litorale degli anni '80, i jeans strappati mi lasciavano perplessa. Quando mia zia mi ha chiesto: "Bambina mia, quei pantaloni strappati li compri così in negozio? Madonna santa! Ma perché spendere soldi per vestiti già rotti?", non sapevo cosa rispondere. I jeans strappati non sembravano rientrare nella stessa categoria dei "capelli lunghi" che volevano essere una sfida al regime o all'ordine costituito.

Non so se oggi un adolescente risponderebbe alla domanda "Perché indossi jeans strappati?" con "Perché mia madre li portava interi". Probabilmente li indossa perché è la moda e perché è il nuovo modo di mostrare troppo o troppo poco attraverso le uniformi culturali prodotte due volte l’anno. Forse rimarrebbe sorpreso di scoprire che né i tanto criticati leggings, né i vestiti strappati sono una novità. Dopo che l’ultimo duca di Borgogna fu ucciso nel 1477, le truppe svizzere saccheggiarono i villaggi della regione. Tagliarono pezzi di tende e stendardi e li inserirono nei buchi dei loro vestiti. I ricchi dell’epoca adottarono questa moda, che fece scalpore in Europa, diventando un segno distintivo di coloro che potevano permettersi abiti con dettagli unici, intricati, dai colori sgargianti.

I jeans strappati sono lontani dalle battaglie medievali e lontani dalla moda rinascimentale. Il loro taglio non rivela strati successivi e giochi di colori, ma porta alla luce un vuoto che non rientra più né nella sfrontatezza né nella moda radical chic, bensì è una dichiarazione, uno statement, che nella moda di oggi si riduce ad attirare l’attenzione.

Nella nostra piccola città, il tentativo di attirare l’attenzione si riduce a tre metodi: o la si attira con le proprie curve (imitando le pose delle star dei reality show), o con l’omologazione in serie alla moda da centro commerciale, o con l’ostentazione di un accessorio o più, che supera il potere d’acquisto di molti. I jeans strappati sono un capo onnipresente. Si adattano ovunque e in nessun luogo. Sono come la celebre Coca-Cola che Andy Warhol considerava parte della grandezza dell’America, dove "i consumatori più ricchi comprano, in sostanza, le stesse cose dei poveri". Con i jeans strappati, è difficile dire se sei ricco o povero (potresti essere entrambi), banale o alla moda (potresti essere entrambi), chic o di cattivo gusto (potresti essere entrambi). I jeans strappati rimandano direttamente all’essere primordiale, lasciando in eterna ambiguità le sue manifestazioni.

Non ho saputo cosa rispondere a mia zia. Ho detto timidamente: "Così si usa adesso". E riflettendoci su, ho capito che i jeans strappati, anche se non rappresentano nulla in particolare (nessuno spirito di ribellione, nessuna battaglia culturale o medievale, e nemmeno un sofisticato gauche caviarism), sono, almeno per chi non li indossa, il segno di un mondo scomparso, in cui esistevano vestiti della domenica e vestiti da lavoro, giorni di festa e giorni qualsiasi, persone e oggetti, il mondo di qua e l’aldilà, il bene e il male, la scienza e la politica – un’intera serie di delimitazioni che i filosofi continuano a smontare, dicendoci che "non siamo mai stati moderni", che, in realtà, non abbiamo mai saputo separare bene le cose, anche se ci siamo illusi di poterlo fare, in spirito illuminista e progressista.

I jeans strappati sono diventati, almeno per me, il segno di un "qui e ora" senza storia e senza molto futuro, un segno che non è più il prodotto di alcuna dicotomia, una sorpresa, uno squarcio, un taglio che libera la luce del corpo in piccole dosi, tracciando segni casuali in Pantheon rimasti senza dèi e senza la loro memoria. I jeans strappati sono altro rispetto a ciò che sono stata io. E non riuscirei mai a immaginare quale potrebbe essere il loro "altro".

Foto e testo: Oana Pughineanu 



Il grado zero della trasmission

 


    Di recente ho rivisto il film Fahrenheit 451 diretto da Truffaut, che avevo visto per la prima volta nella sala gremita della Cineteca della Casa della cultura degli studenti, nel '95. La scena che mi aveva colpito di più allora era quella del programma televisivo interattivo The Family, in cui la moglie cerca di dare le risposte corrette per risolvere problemi domestici banali. Rivisto dopo più di 25 anni e dopo innumerevoli schermi e applicazioni (di computer o telefono) che si sono aggiunti alla celebre TV, occupando sempre più ore della vita di chiunque, il film rimane ancora strano (e caricaturalmente comico quando si tratta di come era stato immaginato il futuro del 2022). Tuttavia, gli elementi che ora mi saltano agli occhi sono completamente diversi. Sono i momenti di "libertà", rappresentati principalmente dall'intervallo di tempo che i personaggi attraversano dal lavoro a casa, camminando attraverso prati e campi che sembrano non portare da nessuna parte, ma che alla fine li conducono in un quartiere di case costruito in una foresta, con un'estetica nordico-bauhaus.

    Qui, "nella natura", si svolgono anche le conversazioni più importanti tra i due personaggi che escono dagli schemi della società in cui vivono e che, alla fine del film, fuggono nella regione degli uomini-libro, una sorta di parco naturale, poiché questi vivono praticamente in una foresta, quasi senza un tetto sopra la testa, vagando incessantemente, sotto la pioggia o la neve, recitando a memoria i libri che hanno imparato, libri che essi stessi incarnano. Sembra che tra loro non esista alcun dialogo, alcun incontro buberiano; ognuno rimane intrappolato nella propria mente, nella ripetizione dello stesso testo, passando l'uno accanto all'altro senza vedersi o sentirsi.

    La cultura classica, quella del libro, viene salvata e trasmessa in quello che sembra essere un grande ospedale psichiatrico a cielo aperto. Dall'altra parte, la società che gli uomini-libro lasciano alle spalle è una società di interazioni formali, vuote, di "riempimento del tempo". Le pillole e lo schermo televisivo risolvono ogni problema, e la salute della società viene mantenuta attraverso la denuncia di coloro che possiedono libri in segreto.

    All'epoca dell'uscita del film, la formula di McLuhan "il medium è il messaggio" e l'idea dei mass media come "estensione dell'uomo" erano già note. Nel frattempo, l'estensione è diventata il mondo stesso dell'uomo, e ciò che le vecchie distopie non potevano prevedere è l'impossibilità di un "log out".

    Non esiste più la pausa, "il tragitto dal lavoro a casa", il campo, la foresta, la possibilità di scegliere tra la pillola blu o rossa, una "caverna delle idee" e un mondo della verità (almeno fino a quando Donald Trump non costruirà la propria rete sociale chiamata Truth). Il mondo dei corpi e delle ideologie, basato su dicotomie, è il mondo del dilemma del Califfo Omar. Alcune biblioteche dovranno sempre essere bruciate, altre conservate, ma ora gli "standard della comunità" operano in modo diverso sui sudditi.

    Il Califfo Omar vuole leggere tutto lui stesso prima di decidere cosa sia conforme e cosa no. Qualunque cosa faccia o pensi il suddito (che stia leggendo, guardando schermi o passeggiando nella foresta), diventa sospetto nel momento in cui interrompe la trasmissione. Non pubblica più foto del cibo, non entra né esce da relazioni "complicate", non espone più quotidianamente il proprio contributo alla critica sociale, non conta più i passi/il battito cardiaco e nemmeno utilizza l'app GPS, interrompendo l'auto-localizzazione continua.

    Se nel mondo immaginato da Bradbury e Truffaut il peccato era la trasmissione di un certo tipo di informazioni (quelle dei libri che "non dicono nulla", che presentano alle persone vite che non possono vivere, scollegate dalla realtà), oggi il peccato è l'interruzione della trasmissione (indipendentemente da ciò che viene trasmesso). La rete deciderà poi se l'esperienza trasmessa rientra o meno negli standard (tra parentesi, ciò che non esce mai dagli standard assomiglia sempre di più al gioco interattivo di Fahrenheit 451) e potrà decretare scomuniche temporanee o definitive.

    Sembra ancora un residuo di pensiero del tempo dei corpi e delle ideologie ”forti”, e sarebbe interessante vedere se si manterrà nel futuro Metaverso annunciato dal fondatore di Facebook. Il dilemma del Califfo Omar era di natura culturale, riguardava la proibizione di alcune informazioni e la propagazione di altre, mentre nel mondo virtuale con applicazioni commerciali nella realtà non esistono dati da raccogliere e dati da non raccogliere. Tutto deve essere raccolto.

    Il Metaverso sarà il grado zero della trasmissione. I cittadini di questa autocrazia, preoccupata solo della propria espansione (come la definisce Adrienne LaFrance in The Atlantic), avranno la possibilità, grazie ai gadget VR, di rimanere connessi ininterrottamente a mondi virtuali comuni. Zuckerberg descrive il Metaverso nei seguenti termini:

"You can think about the Metaverse as an embodied internet, where instead of just viewing content — you are in it."
("Puoi pensare al Metaverso come a un internet incarnato, dove invece di vedere semplicemente il contenuto, sei dentro di esso.")

    Pochi saranno coloro che, come nelle vecchie distopie, come Fahrenheit 451 e il già invecchiato e superato Matrix (costruito anch'esso secondo la millenaria formula dell'uscita dalla caverna delle idee), potranno permettersi una pausa tra lavoro e casa, passeggiate attraverso foreste cosmiche (l'ultima moda di intrattenimento per i potenti del mondo, come Musk e Bezos).

    Il futuro di una società i cui cittadini saranno totalmente immersi nel mondo virtuale sembra essere un piano di business più realistico della colonizzazione di altri pianeti. In fondo, come osserva Ryan Zickgraf,

"La storia di Facebook dimostra che è molto più facile colonizzare le menti che colonizzare Marte."

    Il termine Metaverso compare nel romanzo di Neal Stephenson del 1992, Snow Crash. Stephenson non è solo adorato nell'ambiente della Silicon Valley, ma è stato anche assunto dall'azienda Magic Leap per aiutare a costruire il "vero" Metaverso. Probabilmente, l'impatto del Metaverso sarà in futuro lo stesso che ha avuto nel romanzo di Stephenson: "Il governo è diventato irrilevante e la terra è divisa in città-stato in franchising governate da grandi aziende. Il trionfo dell'anarco-capitalismo ha portato, a sua volta, a un vertiginoso aumento delle disuguaglianze e al deterioramento delle condizioni materiali, mentre il Metaverso offre alle masse un rifugio – o almeno una distrazione – dalla società decadente che le circonda." (Ryan Zickgraf, Mark Zuckerberg’s “Metaverse” Is a Dystopian Nightmare, jacobin.comBonus: probabilmente nessuno confonderà più il distanziamento sociale con il distanziamento fisico.

Foto e testo: Oana Pughineanu

Împăratul e chiar gol!

 


    Elena de Bavaria, înainte de căsătorie. Într-o mână are o sticlă de băutură (pare vișinată), în cealaltă păhărelul adecvat. Se trântește pe un fotoliu și își toarnă (singură!) din sticlă în păhărel. Imediat dă licoarea pe gât, aruncând capul pe spate (mai mai să și-l rupă) așa cum se obișnuiește în lumea duceselor. Atâta grație probabil s-a mai văzut numai la Ozzy Osborne, când a smuls cu dinții capul unui biet liliac. Unde mai pui că Elena care avea câte un servitor pentru turnat alcoolul, altul pentru trântitul în fotoliu, altul pentru datul peste cap și unul pentru eructații, dar era atât de progresistă încât le făcea pe toate de una singură. Scena, dacă este să ne luăm după eticheta rigidă impusă aristocrației pe vremea lui Franz Joseph, nu a avut loc niciodată. Totuși, ea poate fi admirată în serialul Sisi care nu mai surprinde probabil pe nimeni datorită craselor inexactități istorice, acceptate de dragul unei povești care trebuie romanțate până la a ajunge la culmi de sexiness instagram de secol XXI. Am văzut puține minute din acest serial, pe sărite, dar s-ar părea că le-am văzut pe cele decisive. Probabil orice alte minute aș fi văzut mi s-ar fi părut la fel de decisive pentru că fiecare serial este prins în aceeași logică a răsturnărilor de situație” pasionale.

    Spectatorul de azi ar intra în comă dacă ar urmări măcar 10 minute de reală plictiseală birocratico-rituală din spatele zidurilor Hofburgului. Citind cartea lui Martina Winkelhofer, Viața de zi cu zi a Împăratului Franz Joseph și curtea imperială ajungi la concluzia că viața împăratului se scurgea în zile mai egale decât ale oricărui biropat”, iar team buildingurile” de care avea parte (în special cele două baluri anuale) erau strict coordonate în fiecare detaliu, fiind probabil mai obositoare decât restul zilelor. Majoritatea timpului vieții l-a petrecut la birou, citind documente trimise de la ministere, și mai multe documente privind viața celor 1500-2000 de suflete care trudeau la bunul mers al curții, restul timpului fiind dedicat audiențelor, unei scurte plimbări de după-masă și dineurilor obositoare cu care se încheia ziua (pe la ora 9 seara, Împăratul fiind trezit în fiecare dimineață la ora 3,30). În grija lui Franz Joseph intrau detalii de care nici un CEO modern nu s-ar ocupa. Ce mai? Nici măcar un team manager. Amintesc câteva: aprobarea meniurilor zilnice (trebuia să semneze meniurile pentru mesele servite la curte, inclusiv pentru banchete oficiale și dineuri mai mici. Chiar și alegerea vinurilor putea necesita aprobarea sa. Până și rochiile de gală, extrem de scumpe, au devenit grija Împăratului (o toaletă completă costa între 300 și 500 de guldeni, în timp ce salariul anual al unui servitor la curte era de 300 de guldeni”). Deoarece, cu ocazia balurilor, respectivele rochii erau mânjite cu crema de ghete a cavaleriștilor, fiind distruse, Franz Joseph a aprobat includerea unor cizme de lac în ținuta ofițerească”); autorizarea călătoriilor (orice deplasare a membrilor familiei imperiale, a funcționarilor de rang înalt sau chiar a unor trupe în interiorul imperiului trebuia adesea aprobată formal de el); revizuirea uniformelor și decorațiilor (a trebuit să evalueze și să aprobe mici modificări în designul uniformelor militare și a ordinelor imperiale, ceea ce uneori însemna doar schimbarea unui nasture sau a unei panglici); supervizarea programului zilnic al armatei; controlul listelor de invitați la evenimentele curții (cine participa la baluri, cine era așezat unde la masă sau cine putea sta în apropierea familiei imperiale erau detalii care, cel puțin în unele cazuri, necesitau aprobarea sa); examinarea rapoartelor despre animale de vânătoare. S-ar putea spune că Împăratul era propria-i suită de asistente personale”.

    Și tocmai pe acest Franz Joseph îl vedem în seria cu pricina, la bustul gol, salvând-o în pădure (de niște presupuși jefuitori) pe Sisi despletită și cu partea de sus a corsetului răvășită în mod atât de empowering. Gâfâielile pasionale feminine cu care ne-au obișnuit seriile de epocă nu lipsesc. Ce urmează nu are nevoie de nicio imaginație. Rămas în memorie ca fiind un monarh extrem de atașat de vechile structuri de putere și ritualurile aristocratice, sever cu oricine din familia și anturajul său care nu le respecta, un birocrat care considera că menirea lui este să păstreze mecanismul și nici pe de parte să îl schimbe, cu greau ne-am putea imagina că avea măcar timp pentru nenumărate hârjoneli romanțate. Nu mai amintim de faptul că Sisi însăși chiar dacă nu suporta constrângerile curții (și călătorea des), nici ea nu ar fi avut timp, și oricât de mult spirit liber” ar fi înglobat în trupu-i firav tot nu ar fi putut ocoli cele 3 ore dedicate zi de zi pentru realizarea coafurii, tratamentele pentru ten cu carne crudă, exerciții fizice câteva ore pe zi (pentru a menține o siluetă de 50 kg) și, desigur, obsesia pentru călărie care uneori îi răpea 6-8 ore pe zi. Nimic netflixabil aici.

    Deranjant la această serie, pe lângă flagrante inexactități istorice (Sisi nu și-a răpit niciodată fiul pentru a-l șantaja pe Franz Joseph) este totala lipsă de ținută a personajelor. Nu ajunge să refaci niște uniforme, niște rochii care par să respecte doar greutatea (o rochie purtată de Sisi putea cântări între 12 și 20 gk) fără a respecta eticheta vestimentară (nu existau rochii fără mâneci, iar decolteurile erau permise doar cu ocazia balurilor) pentru a intra în atmosfera epocii. Probabil nici noi, spectatorii, nu are rost să ne mai întrebăm ce sens au toate aceste dramolete ieftine vândute pe post de istorie. Mitologizările” în stil Barthes pot fi identificate cu succes și în cazul seriei Sisi, dar actorii sunt noi: în locul burgheziei care vrea să impună modele de sus în jos avem mass-media, algoritmul care găsește calea cea mai scurtă spre succes a unui produs comercial. Personajele de față trăiesc parcă suferințe unui adolescent care-și caută perechea pentru cheful de final de liceu și nici pe departe nu suferă de măreția” și distincția” pe care o presupusă mitologizare în stil tradițional ar dori să o naturalizeze. Asistăm acum, la o mitologizare dinspre prezent spre trecut, de jos în sus: Sisi nu era decât o rebelă”, o femeie puternică”, curtea era, desigur, un cuib de pasiuni, dar cel puțin formal se deosebea de un soap opera accesibil (un fel de Emily in Vienna dar cu conți maghiari), cu personaje ce par să fi crescut toate la ranch-ul lui JR din Dallas. Unde o fi văzut Freud atâta disconfort și reprimare? Nu numai că pot să-și toarne singuri alcool în pahar, dar Sisi este atât de autentică, naturală încât, la un moment dat mănâncă cu mâna (!) din farfurie (Sue Ellen n-ar fi făcut niciodată așa ceva). Toți erau ca noi și noi ca ei. Niște creatori de conținut. Niște Meghan Markle în devenire.

Foto și text: Oana Pughineanu