Cruzimea frumuseții

 

Saliou Ndiaye povestește pentru BBC (Failed migrant: Trip to Europe too dangerous) cum a încercat să plece din Senegal, cu gândul de a ajungă în Europa, dar spre „norocul” lui nu a ajuns niciodată. După ce a muncit 4 ani pentru a aduna banii necesari călătoriei (plata în Senegal este de aproximativ 5 dolari pe zi), a petrecut o săptămână în deșert după care a fost capturat și torturat de rebelii libieni (a refuzat să dea numerele de telefon ale rudelor pentru plata cerută de torționari). A reușit să scape din închisoare. În ziua îmbarcării s-a simțit rău și nu a putut să plece. Toți cei din barcă și-au pierdut viața. A rămas să muncească în Libia pentru câteva luni, renunțând la plecare, dar toți banii câștigați i-au fost furați de polițiști corupți. A fost închis, din nou, pentru trei luni și, mai apoi, retrimis în Senegal.

În ultimul său film, Io Capitano, regizorul Matteo Garrone, cunoscut în special pentru Gommorra (2008), încearcă să urmărească într-un stil care amestecă registrul realist cu cel fantastic, călătoria a doi adolescenți senegalezi către Italia. Ca într-un basm cu zmei, cei doi adolescenți sunt avertizați de către mai multe personaje că în Europa lumea moare pe străzi, că nu este ceea ce ei doi își închipuie. Totuși, după ce obțin binecuvântarea unei figuri spirituale și după șase luni de muncă pe ascuns (rudele lor, în special mama unuia dintre adolescenți se opune plecării) iau drumul pustiei. Până în acest punct nu vedem decât viața idilică pe care cei doi adolescenți o duc, într-o sărăcie clișeistică, dulce, plină de iubire și dând senzația de mediu protejat (populată cu nesfârșite serii de tricouri spălăcite cu sigle unicef, reebook și ciudați adidași parcă scoși din țiplă s.a.m.d.). Totul este deosebit de frumos (calitativ superior poverty porn-ului produs de mass-media): culorile vii, lumina de pe lacrimile mamei, petrecerea Sabar în care comunitatea reunită pare să atingă culmi de fericire, chiar extaz, pe care un festival european nici nu le visează. Ce să mai spunem de sărbătorile tradiționale... Totuși, nimic nu poate schimba decizia celor doi de a pleca.

Prima etapă constă în parcurgerea deșertului. Aici, din nou, Garrone nu poate să nu se lase îmbătat de bellezza. E greu să reziști cadrelor estetizante cu dune și tentației spiritualizării lor. O femeie din convoi este răpusă de oboseală. Unul dintre cei doi adolescenți încearcă să o ajute dar nu reușește. Pleacă mai departe cu convoiul pe care nu poate să îl piardă din ochi. Totuși, se reîntoarce după ea, dar prea târziu. Îi găsește doar spiritul pe care îl ia de mână și cei doi încep să înainteze. Spiritul femeii plutește, desigur. Plutește frumos ca într-un tablou de Raffaello (de exemplu Transfigurarea lui Hristos). Spre finalul filmului, cadrele cu barca supraaglomerată te duc și ele cu gândul la tablourile renascentiste populate de multe personaje, în special cele care înfățișează coborârea de pe cruce (Bronzino, Deposizione di Cristo, Tintoretto, Resurrezione di Cristo con i santi și multe altele).

Probabil cel mai iritant aspect al filmului îl constituie transformarea personajului principal într-un erou cu tușe hollywoodiene, care salvează mereu situația, indiferent de câte obstacole i se ridică în față. Cu totul gratuită mi s-a părut scena din barcă în care, după un moment de haos provocat de o femeie bolnavă pe punctul de a naște, eroul salvator îi calmează pe toți recurgând la numele lui Allah (care nu apăruse până atunci în film), spectatorul fiind supus unei lecții despre radicalizare, confirmând încă un clișeu european despre străinii care sigur fac parte dintr-un „trib” urlând numele unei divinități.

Deși în tot filmul se vorbesc vreo patru cuvinte în italiană, aceasta fiind probabil unicul aspect veridic din filmul lui Garrone, regizorul a lucrat cu o echipă italiană pentru a spune povestea lui Mamadou Kouassi (care a petrecut trei ani pe drumul spre Italia). Le festivalul de film de la Veneția Garrone a refuzat să răspundă întrebărilor legate de politica italiană privind migrația. Mamadou Kouassi (cu care regizorul s-a consultat în privința scenariului scris de echipa italiană) a dat răspunsuri despre „visul Europa”, despre rolul jucat de Libia și Tunisia, cerând Italiei să nu mai dea bani acestor guverne.

Criticul Roberto Ruggiero consideră că Io Capitano nu reușește să fie „puternic și chinuitor” precum Green Border de Agnieszka Holland. Secvențe care se bazează pe realități oribile (mai ales cele din închisorile libiene), de neimaginat, nu reușesc că provoace un impact. Garrone refuză de dragul frumuseții, poveștii „salvării” și figurii eroului, să se apropie prea mult de cruda realitate. Iar când se apropie o face printr-un „filtru renascentist” care dizolvă tot ceea ce poate ciunți la grande bellezza. „Este un film care caută cu disperare un echilibru nesatisfăcător: vrea să povestească fără să arate, având ca rezultat ceea ce pare mai mult o aventură decât o misiune care pune viața în pericol” (lo Capitano Review: Garrone’s Migrant Story is Well Intentioned but Ultimately Slight | Venice). Cruzimii lumii i se adaugă cruzimea frumuseții care privește totul dintr-un punct înalt, exact ca în ultimul cadru al filmului, cu elicopterul italian care survolează zona bărcii cu senegalezii „fericiți”, ajunși la destinație. Încă o putere polițienească cu privire mortală care poate, cu tehnologii din ce în ce mai sofisticate, să supravegheze și să pedepsească de la distanță.

Text de Oana Pughineanu 

Imagini: scenă din filmul Io Capitano, Tintoretto, Resurrezione di Cristo con i santi Cassiano Cecilia