Wrestling splatter feminism

 

Barbie a crescut, ba chiar a îmbătrânit, într-un mod admirabil, păstrând aproape intactă linia adolescentină a mijlocului, tonifierea, care dacă lipsește pe alocuri poate fi mimată cu iegării potriviți. Botoxul de pe față a fost inserat conform principiilor artei clasice, armonie și ritm. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Pupilele ochilor sunt totuși mai greu de controlat. Zâmbetul cu ochii e mai greu de botoxat. Acolo se ascunde puțin vid care nu poate fi umplut non-stop cu bucuria care nu se mai încape pe sine, bucuria de a trăi în cea mai roz lume dintre cele mai posibile rozuri. Ce face Barbie cu acest vid? Seamănă cu răspunsul premonitoriu pe care tânărul Trump l-a dat într-un interviu. Întrebat ce ar face dacă și-ar pierde brusc toți banii a răspuns că ar intra în politică. Zis și făcut. Ce ar face Barbie dacă și-ar pierde 10% din farmec (în lumea ei 10% e 100%)? Ar face încă un film „feminist”. Acesta se numește The Substance și în mod halucinant a primit un premiu pentru scenografie la Cannes. Din când în când, personajele scot ceva pe gură, în general sânge. E de înțeles. Majoritatea timpului îl petrec într-un cat fight nud, degenerat într-un wrestling între niște personaje de desene animate imune la durere și la spart pereții cu capul. Dar cuvintele uimesc prin simpla apariție. Dialogurile din film sunt exact ca acele ”mike moments” din wreastling, când fiecare încearcă să își provoace cât mai vocal oponentul de ring pentru un show de calitate. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, dacă filmul era mut cu totul ar fi primit din partea mea încă un punct din oficiu. Pe primul i l-am acordat pardesiului galben purtat, pe rând, de feministele din film. E cea mai complexă prezență scenică.

Dar despre ce este vorba? Aceeași poveste. Ea (Demie Moore), frumoasa, vedeta, „dulceața Americii” cu un show de aerobic într-o emisiune matinală este bătrână. El (Dennis Quaid), producătorul, masculinitatea toxică și măscăriciul care știe ce vrea publicul vrea să scape de băbătie și să o înlocuiască cu Profesioniștii lui Eugenia Vodă. Glumesc. Vrea să o înlocuiască cu o variantă mai roz (Margaret Qualley), mai tonificată și cunoscătoare a mișcărilor (mai) lascive ale aerobicului contemporan, care sigur are alt nume dar nu pot să mi-l aduc aminte. Ce face ea, bătrâna? Nu vrea să îmbătrânească, să devină reprezentant ONU, să salveze copiii morți de foame și să participe la colocvii despre ageism. Știe că oricât timp sau bani ar avea pentru a-și întreține pe cât de feminist posibil corpul tot nu poate concura cu feministele mai tinere. Aici intră în joc „substanța”. O anumită injecție de culoare verde fosforescent (culoarea sângelui de extraterestru trecut prin Barbieland) este introdusă în corp. Efectul splatter este aproape imediat. Din șira spinării bătrânei iese varianta „mai bună” a ei, mai sus-numita tânără cunoscătoare de aerobic lasciv. Atât s-a putut. Tehnologia nu este foarte avansată. Jocul de oglinzi gen Dorian Gray n-ar fi avut niciun efect pentru publicul deja netflixzat. Mai mult de dragul wrestlingului nud, decât de cel al poveștii, este introdus un skepsis. Din 7 în 7 zile varianta old și varianta better me/you trebuie să schimbe locurile. Să se hrănească una pe alta, cum ar veni. Avertismentul eco din prospectul substanței e foarte clar: Remember! You are one! Numai că, desigur, varianta better me/you vrea să rămână non-stop așa, nesocotește avertismentul iar varianta old devine tot mai old, până ajunge un sac inform de botox și silicon, dar totuși cu capacități supranaturale de a se lupta corp la corp cu varianta better me/you. A! Am uitat să spun că varianta better ia locul celei old în showul de aerobic. Presupun că era oarecum subânțeles. Ce altceva ar fi putut să facă? Să-și ia un job la McDonalds? Desigur, conflictul cu varianta old are loc în momentul în care varianta better ajunge din nou pe culmile gloriei urmând să fie gazda live a showului de Revelion. De data aceasta, după multe folosiri neconforme cu prospectul, substanța își face de cap și corpul better este contaminat de corpul old. Rezultatul este un monstru care ajunge pe scena emisiunii live. Singura parte pe care am apreciat-o din film e când monstrul își pune peste față o bucată dintr-un poster cu varianta old în momentele de glorie. Astfel reușește să parcurgă holurile televiziunii și să intre sub lumina reflectoarelor. Sună a film indian? Nu contează. Să o luăm ca pe o ironie la adresa publicului, obișnuit cu simple imagini, aparențe, satisfăcut cu orice bucată strălucitoare de plastic.

Ultimele douăzeci de minute aproape că m-au făcut să reconsider tot restul filmului. Devine vorba aceea, so bad that is good. Până acum era doar so bad that is bad. Este un splatter al splatterului. Monstruozitatea care strigă către public ”it’s still me!” (prea târziu, dragă!) se descompune într-o feerie de sânge și bucăți de carne aruncate peste publicul superficial, hrănit cu dosuri perfect tonifiate, dependent de doza de frumusețe, oripilat de orice nu este varianta better. Nu știu de ce, în timp ce mă delectam cu aceste ultime minute ale filmului am început să râd, gândindu-mă că așa ar arăta o bună lansare de carte, în care autorul sau publicul s-ar sătura de atâta better me, better you. O încăierare pe cinste, fără prea multe likeuri.

După ce am văzut filmul am căutat câteva informații despre el. Am aflat că este regizat de o femeie, Coralie Fargeat, care a reușit mai abitir decât orice mascul toxic să obiectifice corpul feminin, ba chiar mai abitir decât regizoarea celebrei Barbie. Dar e absolut de înțeles că nu putea face altfel. Cum să demaști obiectificarea dacă nu arăți obiectul în toată wrestlitudinea lui? De unde știu că e feminist? Eu una nu mi-am dat seama din film, dar așa scrie pe google.

Foto și text: Oana Pughineanu 

O călătorie / Un Viaggio

A settembre entrerà nel mondo questo oggetto, la cui esistenza si deve a Fallone Editore e, soprattutto, a Enrica Fallone, che ha pensato che le mie poesie potessero apparire vicino ad alcuni nomi importanti della poesia italiana, nella collana Il fiore del deserto. Grazie alla casa editrice, e grazie a Enrica Fallone che durante la collaborazione è stata estremamente attenta, puntuale e disponibile, e che ha dimostrato un grande rispetto per il testo che ho scritto in una lingua che non è la mia (le poesie sono state scritte direttamente in italiano o meglio nel mio italiano). Grazie per la sua lettura e i suoi consigli che hanno reso questo libro più compiuto. E infine grazie alle persone che hanno realizzato la bellissima copertina, perfetta per l’atmosfera della raccolta.

În septembrie va intra în lume acest nou obiect care își datorează existența editurii Fallone/ Fallone Editore și, mai ales, lui Enrica Fallone care a considerat că poeziile mele pot sta alături de nume importante ale poeziei italiene, în seria Il fiore del deserto. Mulțumesc editurii, îi mulțumesc lui Enrica Fallone cu care am avut o colaborare extrem de atentă, punctuală și disponibilă, cu un mare respect pentru text pe care l-am scris într-o limbă care nu e a mea (sunt poezii scrise direct în limba italiană sau, mai bine spus, în italiana mea). Îi mulțumesc pentru lecturile și sugestiile ei care au întregit această carte. Și nu în ultimul rând, vreau să le mulțumesc tutror persoanelor care au realizat această copertă minunată, în acord cu atmosfera cărții.

Lăcașul de muncă

La fel cum sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII a marcat sfârșitul viziunilor extatice mistice creștine, probabil anii '70-'80 ai secolului trecut au fost, prin explozia practicilor spirituale new age sfârșitul unui mod de a mai păstra în spiritualitate ceva care contrazice sau topește întreaga ființă. Spiritualitatea păstrează totuși un exterior exotic, ceva mai mare decât individul, dar lăsându-l intact. Infinitatea și inexprimabilul trebuie căutate doar în sine. Întreg universul există doar pentru a te ajuta să e perfecționezi. O serie de guru cu atitudini extreme, teribiliste, dictatoriale, pe lângă care orice rock star părea o figură mainstream, au venit în întâmpinarea occidentalului dezorientat și dezabuzat cu noi „comandamente” care uneau într-atât de puternic trupul și sufletul încât se putea justifica la nivel spiritual o cultură hedonistă și consumeristă. Chogyam Trungpa a schimbat pe vecie imaginea americanilor despre ce înseamnă să fii un călugăr buddhist. Nicio formă de exces nu-i era străină și predica faptul că „pasiunea, agresiunea și ignoranța sunt sursa întregii suferințe umane, dar și izvorul iluminării. Boli precum SIDA nu sunt dezastre ci accelerări către înțelepciune.” Mai apoi Osho, un „guru al bogaților”, un autoproclamat „playboy spiritual” nu a înțeles doar că „meditația este produsul”, ci și că spiritualitatea de care avea nevoie occidentalul nu era una care să îl contrazică (deși îl poate îndrepta spre gesturi radicale), ci ceva care să justifice toate pornirile dându-i în același timp senzația că îl eliberează de „ego”, de programări sociale inutile: „Tantra nu crede în îmbunătățirea caracterului. Dacă ești lacom, fii lacom. Dacă ești sexual, fii sexual și nu-ți bate capul cu asta. Societatea nu poate tolera o astfel de învățătură.”

În ziua de azi nicio corporație serioasă nu trăiește fără a întreține cultul individualității mereu perfecționabile. Dacă diferiți guru ai secolului trecut au reușit să creeze comunități ai căror indivizi doreau să ducă o altfel de viață, fie pe culmile „eliberării” sexuale, mentale etc., fie pentru a evada din lipsa de sens a programului de la 9 la 5 și a unei acumulări inutile de capital, azi asistăm la o corporatizare a spiritualului care merge mai departe decât marketizarea care a avut loc în perioada New Age (care a fost definită ca „do it yourself religion” sau „spiritual marketplace”).

În cartea lor, Beyond New Age: Exploring Alternative Spirituality, Sutcliffe și Bowman, scriu: „Această mișcare difuză există în tensiune dinamică atât cu religia consacrată, cât și cu știința, încercând să combine valorile societății post-materialiste cu o ideologie a împlinirii de sine și a descoperirii de sine, reambalând religia, psihologia și terapia într-un mod care le face deosebit de potrivite cu condițiile societăţii industriale şi postindustriale”. Actualmente asistăm la un din ce în ce mai elaborat discurs al spiritualității la locul de muncă (workspace spirituality). La fel cum Edward Bernays a înțeles că strategiile propagandei pe timp de război pot fi folosite cu succes pe timp de pace, specialiștii „new age” au înțeles că tehnicile lor pot fi folosite la locul de muncă. „Dacă organizațiile nu devin mai spirituale, fragmentarea și ambivalența resimțite de indivizi nu pot fi reparate. Dacă organizațiile nu devin mai spirituale, ele nu pot culege beneficiile angajamentului deplin și profund al angajaților lor, așa-numita resursă cea mai valoroasă a lor. În termeni cei mai simpli, dacă organizațiile nu doar recunosc sufletul, ci nu încearcă să se și ocupe direct de preocupările spirituale la locul de muncă, ele nu vor face față provocărilor următorului mileniu” (Mitroff și Denton, A Spiritual Audit of Corporate America: A Hard Look at Spirituality, Religion and Values in the Workplace, 1999).

Ar fi absolut neproductiv dacă individul ar considera că locul de muncă este o parte pierdută de viață, că scopurile firmei nu sunt și ale lui. Nu mai sunt necesare complicate ierarhii cerești sau revelații, stări de ieșire din categoriile intelectuale și disoluția în Dumnezeu. Spiritualitatea la locul de muncă este mai puțin spectaculoasă decât o răpire divină, ea este o experiență (pusă la dispoziție și de către corporație) care nu necesită nici măcar timp liber și nici pe departe vreo senzație că ceva nu este în regulă cu această lume sau că „asta nu poate fi tot”. Spiritualitatea la locul de muncă este o ramură a dezvoltării personale. Ea cuprinde, în principiu, trei elemente: „1. implică recunoașterea faptului că angajatul are o viață interioară legată de sufleul său și este accesată prin practici precum meditația, autoreflecția și rugăciunea; 2. Presupune că angajații trebuie să găsească un sens în muncă; 3. Sugerează că organizația oferă contextul sau comunitatea în care exprimarea spirituală poate avea loc” (Ashmos & Duchon, Spirituality at Work: A Conceptualization and Measure, Journal of Management Inquiry). Un exemplu de astfel de spiritualitate la locul de muncă îl constituie modul de funcționare al Riverview Community Bank din Otsego, Minnesota, bazată pe principii evanghelice creștine. Angajații băncii se roagă împreună cu clienții pentru ca aceștia să obțină, de exemplu, cel mai bun preț de vânzare pentru o casă. Orice scop (spiritual), chiar și Dumnezeu, poate deveni un mijloc.

Spiritualitatea la locul de muncă a fost descrisă drept un win-win-win process: este bună pentru angajat, bună pentru colegii lui și bună pentru organizație. Convertirea discursului managerial într-unul apropiat de fervoarea religioasă, incluzând termeni precum „misiune”, „viziune”, „conducere spirituală” nu sunt doar noi termeni la modă, ci trimit la construirea unui regim al adevărului controlat, bazat pe ideile de creștere, scop, sens și comunitate, toate gândite în și prin organizație. Nu mai este vorba doar de a face și mai fragilă balanța dintre muncă și timp/spațiu personal, ci și de a „stabili și menține totala obediență prin practicarea spiritualității”. Workplace spirituality este o nouă modalitate de „magement al subiectivității” și „inginerie a sufletului”.

În lucrarea Theorizing the Dark Side of the Workplace Spirituality Movement, autorii Marjolein Lips-Wiersma, Kathy Lund Dean and Charles J. Fornaciari se opresc asupra aspectelor negative ale acestei practici. Conform autorilor există patru tipuri de implementare al spiritului organizației prin spiritualitatea individuală. 1. Seducția (practicată de organizații cu nivel scăzut de control). Indivizii sunt absolut liberi să practice orice tip de spiritualitate și asta poate duce la cazuri dramatice de fragmentare socială. Cele mai frapante exemple sunt întâlnite în administrația sistemului de sănătate SUA, în măsura în care se încearcă impunerea unor politici care să respecte dreptul pacientului de a primi tratamente și medicamente prescrise, dar se dorește și respectarea drepturilor furnizorilor de a refuza oferirea lor. Farmaciștii pot refuza să elibereze pilule contraceptive chiar dacă există rețetă, medicii pot refuza realizarea unui avort din motive de credință religioasă. Astfel, partea întunecată a spiritualității la locul de muncă devine evidentă când cei din sistemul medical refuză asistența medicală anumitor persoane, în anumite cazuri. În California, Curtea Supremă a dat dreptate unei reclamante lesbiene căreia i s-a refuzat inseminarea artificială (Doctors Can't Deny Lesbians Care on Religious Grounds, ABC News, 18 august 2008). 2. Evanghelizarea (organizații cu grad scăzut de instrumentalizare și grad crescut de control): scopul firmei este acela de a converti angajații la anumite credințe sau îi selectează în funcție de credințele pe care le au (cazul amintit al băncii din Minnesota). „Managementul poate organiza întruniri pentru rugăciune, poate include citate din scripturi în comunicatele oficiale și poate nota care dintre angajați au participat la activități, evaluând gradul lor de evlavie.” 3. Manipularea (în organizațiile cu înalt grad de insrumentalizare și control scăzut): spiritualitatea este folosită ca modalitate de a crește performanța angajaților, organizația fiind indiferentă față de tipul de spiritualitate practicat de angajat. Se creează adesea „grupuri pe bază de afinități” care au permisiunea de a se întâlni în timpul orelor de muncă. De exemplu, țelurile grupului creștin Coca-Cola exprimă destul de clar viziunea unei spiritualități pentru care până și dumnezeu devine un simplu angajat întru gloria companiei: „Folosim Sfânta Biblie care este fundația acestei comunități pentru a atinge integritatea, responsabilitatea, construirea relațiilor, respectul și diversitatea, care sunt toate esențiale pentru succesul pe termen lung al companiei noastre. Suntem angajați să trăim, muncim și să susținem aceste valori. Facem acest lucru îmbrățișând «Inima și Sufletul» organizației noastre – oamenii noștri. Ne străduim să întreținem un sentiment de apartenență astfel încât fiecare asociat să se simtă personal responsabil pentru calitatea fiecărui produs și al fiecărui serviciu pe care Compania le oferă.” 4. Subjugarea (organizații cu grad înalt de instrumentalizare și control): spiritualitatea nu este doar un mod de a crește performanța, ci chiar forma în care ea este practicată este dictată de organizație. Un exemplu de astfel de companie este descris de Steve Butterfield în carea Amway, the Cult of Free Enterprise. Tehnicile folosite de firmă (printre care se numără și îndoctrinarea cu gândire pozitivă) duc la „înecarea gândirii critice într-un ciclu de dragoste falsă și vise de plastic”. În 2000, M. G. Pratt realizează un studiu etnografic al organizației (The good, the bad and the ambivalent: Managing identification among Amway distributors) și ajunge la concluzia că sunt folosite două tehnici pentru a omogeniza indivizi diferiți și a-i face să se identifice cu scopurile organizației: distrugerea sensului și crearea sensului. Prin distrugere se „crea o nevoie de sens” și „inducerea unui sentiment de căutare”. Exista un proces de interogare care să producă o falie între identitatea cuiva și viitoarea lui identitate Amway. Se crea un vid de sens pe care doar compania îl putea umple. Printr-o „analiză a nevoilor”, distribuitorii de produse Amway erau învățați să identifice lucrurile pe care și le doresc cel mai mult, lucrurile pentru care ar face orice. Majoritatea dorințelor erau legate de condiția financiară care, desigur, putea fi mereu îmbunătățită. Amway crea astfel o stare perpetuă de nemulțumire dar și dorința de a o depăși. Visele distribuitorilor erau încurajate oricât de abstracte sau absurde deveneau (de exemplu era ok să-ți închipui că poți salva SUA și lumea prin vânzarea de produse Amway). Amway s-a îngrijit prin organizarea multor evenimente de socializare ca autovalidarea personală a distribuitorilor să depindă de valorile organizației. S-a ajuns în situații în care s-au creat bariere între distribuitori și prietenii lor care nu doreau să cumpere produse. Nu mai erau „prieteni adevărați”. A fost un ”regim de total control managerial”. Succesul material a devenit unica modalitate de a obține bunuri non-materiale, de exemplu, a fi considerat un bun membru al familiei sau o persoană altruistă.

Istoria contopirii sufletului sau a întregii vieți cu munca nu este nouă. Hegel vedea în muncă un element esențial pentru formarea conștiinței umane, este dorință amânată care transformă lumea în obiect/produs. În 1893 Zola afirma că „munca este singura lege a lumii. Viața nu are alt scop, nu există alt motiv pentru existență, toți ne naștem doar pentru a ne face partea de muncă și a dispărea” (Discours au Banquet de l’Association générale des étudiants, 18 mai 1893). La sfârșitul secolului XIX munca era o valoare socială și culturală bine încetățenită. Nietzsche o considera un flagel, iar Freud vedea în ea schimbul necesar în viața oricui între posibilitățile de fericire și siguranță. Dar amânarea devine atât de lungă încât munca în sine devine/trebuie să devină o posibilitate de fericire. Dacă pentru protestanți succesul în muncă putea fi interpretat ca un semn divin, iar mai apoi dacă o dată cu secularizarea, progresul era cel care făcea oamenii să lucreze, de dragul generațiilor viitoare (munca fiind în continuare o amânare a posibilităților de fericire), o și mai profundă secularizare care a cuplat munca cu consumerismul îl făcea deja pe Weber să se întrebe cum de se păstrează impulsul de a munci ca virtute, ca vocație? Weber crede că prin muncă se depășește sentimentul de izolare, goliciunea și lipsa de sens a momentului prezent. Munca a fost deseori văzută ca sau „redusă” la o forță spirituală. Singurul lucru care rămânea de ajustat era corectarea și eliminarea alienării provocată de muncă. Ea nu mai este un rău necesar, până în momentul în care omenirea se va elibera de povara ei (sau va deveni „naturală”), ci este reambalată, tot ca produs spiritual, dar ca adjuvant pentru atingerea vieții bune ce presupune o pacificare cu orice contradicție sau antagonism care ar deveni vizibil o dată ieșiți din bula ideologică a firmei. Astfel, o mega-afacere precum Philip Morris poate afișa ca prim deziderat „delivering a smoke-free future” în timp ce produce anual 622 miliarde de țigări și obține profituri de aproximativ 84 miliarde de dolari doar în USA.

Un aspect deosebit de important care transformă munca în „brățară de aur” este timpul, o brățară de tip traking. Societățile moderne mobilizează tot timpul indivizilor, nu doar cel al orelor de muncă. După cum a arătat Foucault, biopolitica vizează întreaga viață, folosirea ei în cel mai eficient mod de către aparatul productiv. Spiritualitatea la locul de muncă se încadrează într-un tablou mai vast, cel al „corporate wellness”, în care intră preocuparea pentru sănătatea fizică, mentală socială, și financiară a angajatului. Formele de monitorizare și supraveghere devin din ce în ce mai invazive. Elisabeth Anderson, în cartea ei, Private Government arată că contractele de muncă oferă adesea angajatorilor puterea de a submina în mod semnificativ libertatea lucrătorilor și aproape nicio posibilitatea legală de a contesta metodele manageriale pentru angajați (în afară de celebra demisie). Compania de asigurări Aetna își plătește angajații care pot demonstra că dorm îndeajuns („Dacă pot dovedi că dorm 20 de nopți timp de șapte ore sau mai mult la rând, le vom oferi 25 de dolari pe noapte, în plus cu 500 de dolari pe an”, CNBC, Why Aetna’s CEO pays workers up to $500 to sleep). CEO-ul companiei justifică această intruziune în spațiul și timpul privat al angajaților prin faptul că îi ajută să „fie prezenți la locul de muncă și să ia decizii mai bune”. Managerii fericirii sunt mereu dispuși să găsească metode de nesfârșită îmbunătățire a câmpului muncii care ține să se prezinte uneori drept cel mai mare și elaborat amusement park: introducerea jocurilor și întrunirilor de tip „nu știam că”, în care fiecare angajat trebuie să povestească ceva despre pasiunile lui sau ceva amuzant în timp ce ceilalți vor extazia automat în fața oricărei istorioare. Sau, de exemplu, inventarea unui mecanism opus avertizării/denunțării (whistleblowing). Giorgia Cordella care este un CHO (Chief Happines Officer) într-un hotel italian a instalat o casetă în care „angajații, în fiecare lună, pot semnala activitatea unui coleg care reflectă valorile companiei.” Un fel de totalitarism al likeurilor asemănător logicii facebook în care angajatul poate trăi teroarea de a nu fi semnalat, de a nu fi fost îndeajuns de creativ sau devotat în ochii colegilor, care devin ochii conducerii.

„Managerii fericirii” sunt o consecință a biopoliticii ca pepinieră a forței de muncă, o consecință a transformării sufletului însuși într-un element „must have”, o piesă din marele puzzle al culturii spa (o nouă falsă conștiință), în care munca, timpul liber, somnul sau exercițiile fizice sunt doar varii tratamente/pachete de vindecare sau self-improvement fără de care viața nu-și poate atinge întregul potențial. Sufletul devine în această ecuație elementul care nici pe departe nu mai ia drumul unei eliberări, nu face niciun salt într-un dincolo, ci din contră devine lubrifiantul unei intrări și mai eficiente în sistem. Odată adus sufletul la birou (fie el chiar remote), ca accesoriu wellness, nivelurile de control și supraveghere sunt nelimitate iar puterea se poate impune în moduri „medievale”. Actuala recunoaștere a existenței sufletului la locul de muncă este propunerea muncii ca remediu pentru alienarea produsă prin muncă. Astfel, după cum observă Daniel Just, „efectiv toate activitățile umane se redefinesc ca o formă de muncă”.

Foto și text: Oana Pughineanu

Cruzimea frumuseții

 

Saliou Ndiaye povestește pentru BBC (Failed migrant: Trip to Europe too dangerous) cum a încercat să plece din Senegal, cu gândul de a ajungă în Europa, dar spre „norocul” lui nu a ajuns niciodată. După ce a muncit 4 ani pentru a aduna banii necesari călătoriei (plata în Senegal este de aproximativ 5 dolari pe zi), a petrecut o săptămână în deșert după care a fost capturat și torturat de rebelii libieni (a refuzat să dea numerele de telefon ale rudelor pentru plata cerută de torționari). A reușit să scape din închisoare. În ziua îmbarcării s-a simțit rău și nu a putut să plece. Toți cei din barcă și-au pierdut viața. A rămas să muncească în Libia pentru câteva luni, renunțând la plecare, dar toți banii câștigați i-au fost furați de polițiști corupți. A fost închis, din nou, pentru trei luni și, mai apoi, retrimis în Senegal.

În ultimul său film, Io Capitano, regizorul Matteo Garrone, cunoscut în special pentru Gommorra (2008), încearcă să urmărească într-un stil care amestecă registrul realist cu cel fantastic, călătoria a doi adolescenți senegalezi către Italia. Ca într-un basm cu zmei, cei doi adolescenți sunt avertizați de către mai multe personaje că în Europa lumea moare pe străzi, că nu este ceea ce ei doi își închipuie. Totuși, după ce obțin binecuvântarea unei figuri spirituale și după șase luni de muncă pe ascuns (rudele lor, în special mama unuia dintre adolescenți se opune plecării) iau drumul pustiei. Până în acest punct nu vedem decât viața idilică pe care cei doi adolescenți o duc, într-o sărăcie clișeistică, dulce, plină de iubire și dând senzația de mediu protejat (populată cu nesfârșite serii de tricouri spălăcite cu sigle unicef, reebook și ciudați adidași parcă scoși din țiplă s.a.m.d.). Totul este deosebit de frumos (calitativ superior poverty porn-ului produs de mass-media): culorile vii, lumina de pe lacrimile mamei, petrecerea Sabar în care comunitatea reunită pare să atingă culmi de fericire, chiar extaz, pe care un festival european nici nu le visează. Ce să mai spunem de sărbătorile tradiționale... Totuși, nimic nu poate schimba decizia celor doi de a pleca.

Prima etapă constă în parcurgerea deșertului. Aici, din nou, Garrone nu poate să nu se lase îmbătat de bellezza. E greu să reziști cadrelor estetizante cu dune și tentației spiritualizării lor. O femeie din convoi este răpusă de oboseală. Unul dintre cei doi adolescenți încearcă să o ajute dar nu reușește. Pleacă mai departe cu convoiul pe care nu poate să îl piardă din ochi. Totuși, se reîntoarce după ea, dar prea târziu. Îi găsește doar spiritul pe care îl ia de mână și cei doi încep să înainteze. Spiritul femeii plutește, desigur. Plutește frumos ca într-un tablou de Raffaello (de exemplu Transfigurarea lui Hristos). Spre finalul filmului, cadrele cu barca supraaglomerată te duc și ele cu gândul la tablourile renascentiste populate de multe personaje, în special cele care înfățișează coborârea de pe cruce (Bronzino, Deposizione di Cristo, Tintoretto, Resurrezione di Cristo con i santi și multe altele).

Probabil cel mai iritant aspect al filmului îl constituie transformarea personajului principal într-un erou cu tușe hollywoodiene, care salvează mereu situația, indiferent de câte obstacole i se ridică în față. Cu totul gratuită mi s-a părut scena din barcă în care, după un moment de haos provocat de o femeie bolnavă pe punctul de a naște, eroul salvator îi calmează pe toți recurgând la numele lui Allah (care nu apăruse până atunci în film), spectatorul fiind supus unei lecții despre radicalizare, confirmând încă un clișeu european despre străinii care sigur fac parte dintr-un „trib” urlând numele unei divinități.

Deși în tot filmul se vorbesc vreo patru cuvinte în italiană, aceasta fiind probabil unicul aspect veridic din filmul lui Garrone, regizorul a lucrat cu o echipă italiană pentru a spune povestea lui Mamadou Kouassi (care a petrecut trei ani pe drumul spre Italia). Le festivalul de film de la Veneția Garrone a refuzat să răspundă întrebărilor legate de politica italiană privind migrația. Mamadou Kouassi (cu care regizorul s-a consultat în privința scenariului scris de echipa italiană) a dat răspunsuri despre „visul Europa”, despre rolul jucat de Libia și Tunisia, cerând Italiei să nu mai dea bani acestor guverne.

Criticul Roberto Ruggiero consideră că Io Capitano nu reușește să fie „puternic și chinuitor” precum Green Border de Agnieszka Holland. Secvențe care se bazează pe realități oribile (mai ales cele din închisorile libiene), de neimaginat, nu reușesc că provoace un impact. Garrone refuză de dragul frumuseții, poveștii „salvării” și figurii eroului, să se apropie prea mult de cruda realitate. Iar când se apropie o face printr-un „filtru renascentist” care dizolvă tot ceea ce poate ciunți la grande bellezza. „Este un film care caută cu disperare un echilibru nesatisfăcător: vrea să povestească fără să arate, având ca rezultat ceea ce pare mai mult o aventură decât o misiune care pune viața în pericol” (lo Capitano Review: Garrone’s Migrant Story is Well Intentioned but Ultimately Slight | Venice). Cruzimii lumii i se adaugă cruzimea frumuseții care privește totul dintr-un punct înalt, exact ca în ultimul cadru al filmului, cu elicopterul italian care survolează zona bărcii cu senegalezii „fericiți”, ajunși la destinație. Încă o putere polițienească cu privire mortală care poate, cu tehnologii din ce în ce mai sofisticate, să supravegheze și să pedepsească de la distanță.

Text de Oana Pughineanu 

Imagini: scenă din filmul Io Capitano, Tintoretto, Resurrezione di Cristo con i santi Cassiano Cecilia