După
nesemnificativele peripeții din lumea reală, unde Ken descoperă
patriarhatul, Barbie descoperă lacrimile, bătrânețea,
o palmă peste fund și pe creatorul său actual, CEO-ul Mattel,
urmează nesemnificativele peripeții din Barbieland, construite după
modelul Tourches
of Freedom.
Păpușile
Barbie se trezesc din somnul plăcut (!) și casnic în care le
plasează Kenii patriarhali și reiau conducerea orașului roz. În
lumea ideală totul redevine normal, în timp ce lumea reală rămâne
cum era. Barbie alege să rămână în aceasta
din urmă,
iar scena
finală este deosebit de înșelătoare
deoarece este astfel construită încât ești convins ca Barbie
merge către un job
interview,
nu la ginecolog (prima ei preocupare în
lumea reală). Astfel
cercul curat
„feminist”
se închide perfect. Barbie este trezită din somnul de plastic de
problemele corporale și își încheie aventura fiind preocupată de
părțile intime reale (nu întrebați cum se face trecerea de la
plastic la carne. Nimeni
din cei care au lucrat la scenariul acestui film nu și-a bătut
capul cu ea. La
Hollywood este la modă doar trecerea de la carne la plastic).
Totul
trece prin corpul ca obiect de lux. Gândirea lui Barbie este 100%
produsul unor psihosomarizări.
Mă
rog, poate
scena nu este atât de ciudată
din perspectiva unui
bimbo feminism (un mix de putere de cumpărare produse cosmetice&tot
restul
și disponibilitatea
de a-ți lasă puterea de cumpărare în mâinile unui domn
potent financiar). Your body/vagina
is your workplace. Singura scenă
care mi-a stârnit un zâmbet
e cea în
care „Barbie
stereotipa”
îl întreabă pe ceo-ul Mattel cum rămâne cu ea, adică cu acea
Barbie care vrea doar sa fie Barbie (bimbo) și
nu are calități speciale (a se înțelege un job)? De ce nu se
(mai) produce o Barbie stereotype?
CEO-ul răspunde „e
o idee îngrozitoare”,
dar un manager din spate adaugă „we
will make billions”.
Ar mai fi fost de adăugat: „look
at tiktok”.
Bimboism,
noul trend în lumea virtuală, respinge imaginea femeii de carieră,
respinge munca și repropune hiperfeminitatea și personalitatea
insipidă. Chrissy Chlapecka, una dintre figurile centrale ale
bimboismului explică:
„A
bimbo isn’t dumb. I mean, she kind of is. But she isn’t that
dumb”. Aceeași Chrissy declară „Nu
știu ce este economia, nu știu ce este cererea și oferta. Tot ce
știu este că problemele noastre s-ar rezolva dacă am tipări mai
mulți bani”.
Barbie este la fel de neștiutoare și înduioșător de doritoare să
rămână la fel: stereotipă, trăind
aceeași zi perfectă. Dacă internetul nu ar vui de atât de
înspăimântător de multe comentarii
pozitive (sau
tocmai pentru că o face)
am spune că filmul Barbie pare să experimenteze la un nivel mai
înalt
decât o face publicitatea normală combinația perfectă între
bimboism
și surveillance
capitalism
(probabil
primul este produsul celui de-al doilea). Nu știu dacă filmul ar fi
ieșit diferit în cazul
în care
ar fi fost scris de către o inteligență artificială crescută cu
data
despre gusturile și trendurile „ideologice” în rândul
tinerelor și mai puțin tinerelor doamne/domnișoare
și cu instrucțiuni clare de a produce „o modificare
comportamentală”. Nu
una extrem de originală. Bazată tot pe supraconsum și empowerment.
Directorii
Mattel sunt reticenți în a declara că Barbie este un film
feminist. În
mod ironic, personajul CEO-ului Mattel e singurul care nu pare să
aibă o agendă ascunsă (spre
deosebire de fățarnicele Barbie care își recuceresc orașul prin
înșelarea Kenilor, bazată în totalitate pe farmecul lor fizic și
mimarea prostiei și
nici pe departe printr-o dezbatere publică și
organizarea
un vot corect).
Tot ceea ce-și dorește este să o pună din nou pe Barbie „în
cutie”. Ieșirile
din cutie au devenit absolut neproblematice. Pot fi interpretate
drept experimente menite să îmbunătățească produsele și
serviciile. Se știe. Orice ieșire din cutie va
fi
o altă cutie. Societatea
întreagă a devenit un
mare teambuilding.
Scopul, mijlocul
și rezultatul sunt unul și același lucru: a transforma în materie
primă orice comportament.
Text și foto Oana Pughineanu
Foarte bun textul!
RăspundețiȘtergere