Barbie Teambuilding

Una dintre primele cascadorii publicitare care combinau consumul cu emanciparea femeilor a avut loc în anul 1928, când Edward Bernays (părintele PR-ului modern, adică a propagandei pe timp de pace și nepotul lui Freud) a orchestrat campania Toruches of Freedom (a încurajat câteva debutante să fumeze în public cu ocazia unei mari parade de Paște din New York, protestând astfel împotriva inegalității), care a contribuit la schimbarea opticii față de femeile care fumau în public și, desigur, a sporit semnificativ profitul producătorilor de tutun. Totul în numele libertății. Formula funcționează cu succes până în zilele noastre. Publicitatea a devenit acest Barbieland perfect unde femeile pot fi tot ceea ce vor să fie, iar realitatea lor chiar dacă nu va ajunge niciodată „idealul de plastic” cu cariera, casa și familia perfectă, poate cel puțin să fie decorată cu obiecte din lumea roz. De exemplu cu o pereche de șlapi ugly chic marca Bierkenstock, care datorită filmului Barbie are vânzări cu 110% mai mari și a fost împinsă în marile jocuri ale bursei. Așteptăm date și despre produsele Channel care nu trebuie să lipsească din viața niciunei Barbie care se respectă. Este aproape inutil să spunem că filmul Barbie este un calup publicitar de aproximativ două ore. Multă lume pare să fie de acord cu asta. Ceea ce face și mai ciudată toată drăcovenia. Pentru că este destul de dificil să găsești pe internet comentarii negative la acest produs hollywoodian care nici măcar nu-și bate capul prea mult să creeze celebra „poveste”. Este plin de plot holes, de dialoguri penibile, conspecte din dicționarul feminist și liniștitoarea asigurare că cel puțin adolescentele americane care se percep ca fiind „diferite” au învățat să folosească în aceeași propoziție cuvintele „consum” și „fascism”. Desigur, nu cred că se aștepta nimeni ca un film de divertisment să cuprindă critica socială din patru valuri de feminism cu tot cu intersecționalitatea lui Kimberlé Crenshaw. Totuși este destul de greu să înțelegi cum de acest calup publicitar poate fi interpretat ca feminist sau radical feminist. Problemele personajului principal (Stereotype Barbie interpretată de Margot Robbie) încep o dată ce descoperă o pată de celulită și atunci când coboară din pat iar talpa piciorului nu mai este arcuită în sus, fiindu-i aproape imposibil să mai meargă pe tocuri. De la una la alta, Barbie începe să se gândească la moarte. Dar pentru foarte puțin timp. Începe aventura plecării în realitate, acolo unde o fetiță nefericită se joacă cu ea (de unde și gândurile negre și celulita, mai ales celulita). Plecarea spre aventuri previzibile este un k.o. pentru filmul care nu reușește să se folosească cu succes nici măcar de decorurile create (de menționat că rozalia casă de vis a lui Barbie este una reală, de găsit pe airbnb), la fel cum renunță rapid la ideea repetiției zilelor perfecte ale unei păpuși. De înțeles. Timp scurt, multe produse de plasat. 

După nesemnificativele peripeții din lumea reală, unde Ken descoperă patriarhatul, Barbie descoperă lacrimile, bătrânețea, o palmă peste fund și pe creatorul său actual, CEO-ul Mattel, urmează nesemnificativele peripeții din Barbieland, construite după modelul Tourches of Freedom. Păpușile Barbie se trezesc din somnul plăcut (!) și casnic în care le plasează Kenii patriarhali și reiau conducerea orașului roz. În lumea ideală totul redevine normal, în timp ce lumea reală rămâne cum era. Barbie alege să rămână în aceasta din urmă, iar scena finală este deosebit de înșelătoare deoarece este astfel construită încât ești convins ca Barbie merge către un job interview, nu la ginecolog (prima ei preocupare în lumea reală). Astfel cercul curat „feminist” se închide perfect. Barbie este trezită din somnul de plastic de problemele corporale și își încheie aventura fiind preocupată de părțile intime reale (nu întrebați cum se face trecerea de la plastic la carne. Nimeni din cei care au lucrat la scenariul acestui film nu și-a bătut capul cu ea. La Hollywood este la modă doar trecerea de la carne la plastic). Totul trece prin corpul ca obiect de lux. Gândirea lui Barbie este 100% produsul unor psihosomarizări. Mă rog, poate scena nu este atât de ciudată din perspectiva unui bimbo feminism (un mix de putere de cumpărare produse cosmetice&tot restul și disponibilitatea de a-ți lasă puterea de cumpărare în mâinile unui domn potent financiar). Your body/vagina is your workplace. Singura scenă care mi-a stârnit un zâmbet e cea în care „Barbie stereotipa” îl întreabă pe ceo-ul Mattel cum rămâne cu ea, adică cu acea Barbie care vrea doar sa fie Barbie (bimbo) și nu are calități speciale (a se înțelege un job)? De ce nu se (mai) produce o Barbie stereotype? CEO-ul răspunde „e o idee îngrozitoare”, dar un manager din spate adaugă „we will make billions”. Ar mai fi fost de adăugat: „look at tiktok”. Bimboism, noul trend în lumea virtuală, respinge imaginea femeii de carieră, respinge munca și repropune hiperfeminitatea și personalitatea insipidă. Chrissy Chlapecka, una dintre figurile centrale ale bimboismului explică: „A bimbo isn’t dumb. I mean, she kind of is. But she isn’t that dumb”. Aceeași Chrissy declară „Nu știu ce este economia, nu știu ce este cererea și oferta. Tot ce știu este că problemele noastre s-ar rezolva dacă am tipări mai mulți bani”. Barbie este la fel de neștiutoare și înduioșător de doritoare să rămână la fel: stereotipă, trăind aceeași zi perfectă. Dacă internetul nu ar vui de atât de înspăimântător de multe comentarii pozitive (sau tocmai pentru că o face) am spune că filmul Barbie pare să experimenteze la un nivel mai înalt decât o face publicitatea normală combinația perfectă între bimboism și surveillance capitalism (probabil primul este produsul celui de-al doilea). Nu știu dacă filmul ar fi ieșit diferit în cazul în care ar fi fost scris de către o inteligență artificială crescută cu data despre gusturile și trendurile „ideologice” în rândul tinerelor și mai puțin tinerelor doamne/domnișoare și cu instrucțiuni clare de a produce „o modificare comportamentală”. Nu una extrem de originală. Bazată tot pe supraconsum și empowerment. Directorii Mattel sunt reticenți în a declara că Barbie este un film feminist. În mod ironic, personajul CEO-ului Mattel e singurul care nu pare să aibă o agendă ascunsă (spre deosebire de fățarnicele Barbie care își recuceresc orașul prin înșelarea Kenilor, bazată în totalitate pe farmecul lor fizic și mimarea prostiei și nici pe departe printr-o dezbatere publică și organizarea un vot corect). Tot ceea ce-și dorește este să o pună din nou pe Barbie „în cutie”. Ieșirile din cutie au devenit absolut neproblematice. Pot fi interpretate drept experimente menite să îmbunătățească produsele și serviciile. Se știe. Orice ieșire din cutie va fi o altă cutie. Societatea întreagă a devenit un mare teambuilding. Scopul, mijlocul și rezultatul sunt unul și același lucru: a transforma în materie primă orice comportament.

                                               Text și foto Oana Pughineanu