ÎNSINGURATUL

Într-un fragment de interviu inclus în volumul Antidoturi, Ionesco mărturiseşte: „Pe la 18 ani, am simţit ceva mai acut nevoia de a-l găsi pe Dumnezeu şi m-am dus la un călugăr athonit (tocmai se întorsese de pe muntele Athos). M-am spovedit; mi-a spus: «Hai spune-mi ce vrei să-mi mărturiseşti?». «Părinte, am făcut lucruri îngrozitoare». «Bine, înţeleg, dar asta nu mi se pare prea grav». Am stăruit să i le spun. A zis: «Bine, o să te ascult, dar înainte de a-mi mărturisi ce ai făcut, spune-mi dacă ai credinţă». «Tocmai asta nu ştiu şi aş fi vrut să aflu». Vezi, ăsta-i lucrul cel mai important; că vei fi făcut cine ştie ce, că vei fi omorât ori vei fi comis un incest or vei fi furat, astea-s treburi lumeşti, n-au însemnătate; trebuie să crezi, asta-i tot”.

Am preferat să îmi încep expunerea cu acest citat deoarece cred că întrebarea, în fond, absurdă „am sau nu credinţă”? deschide o cale de interpretare asupra nedumeririlor şi contradicţiilor care îl individualizează puternic pe Eugen Ionesco. Opera sa este străbătută de oscilarea între două extreme: că „toate astea nu înseamnă nimic” şi că, totuşi, fiecare act, fiecare lucru în parte e miraculos. Ionesco suferă de o uimire grecească constantă, care însă nu va fi niciodată însoţită, sau, nu va culmina cu „harul” de a fi ales, în sens augustinian, dar nu va dori nici să pice în mania raţionalizării. Acuza constantă pe care el o aduce literaturii este aceea de a face din frământările umane o „specialitate”, „o ocupaţie socială”. Nu-ul ionescian nu e unul avangardist, căci el nu neagă o metodă sau alta de a face literatură, nu neagă trecutul (din contră, cred că nostalgia are un soi de funcţie metafizică sau cel puţin sublimantă în opera lui), ci neagă capacitatea literaturii de a exprima „ceva esenţial pentru viaţă” (Gelu Ionescu). Desigur, Ionesco s-a contrazis de multe ori în afirmaţiile lui, contradicţia fiind, mai mult decât pentru un avangardist precum Tzara o metodă de zeflemea, cât un semn de autenticitate... un semn primit chiar de la viaţa care i se părea concomitent miraculoasă şi inutilă. A devenit deja un loc comun a spune că literatura lui Ionesco se naşte din contestarea literaturii. Ceea ce e interesant este felul în care această „necredinţă”, persistarea, înverşunarea cu care s-a ţinut de ea, a produs o „metodă”, a născut „teatrul antipsihologic” şi, pe undeva, o operă mai unitară decât apare la prima vedere, unificată tocmai prin capacitatea lui Ionesco de a rămâne credincios necredinţei sale în literatură.

De la Cântăraţa cheală şi până la Însinguratul (unicul roman scris de Ionesco) identific ceea ce aş numi antiteodiceea unui ratat, care s-a tradus în plan literar prin incapacitatea de a produce metafore, prin imposibilitatea de a sesiza, după o concepţie clasică, o coerenţă profundă care uneşte lucrurile îndepărtate. Teatrul lui Ionesco nu face decât să ia în derâdere falsitatea seducătoare a lucrurilor pe care credem că le avem în comun. Individul creionat de Ionesco este o monadă, dar una care nu mai reflectă universul, ci tocmai această falsitate a lumii în comun, care, la o adică s-ar putea reduce la frazele învăţate dintr-un manual de engleză fără profesor (cum se salută, cum se mănâncă, cum se cumpără etc.). Vorbesc de o antiteodicee pentru că întotdeauna la Ionesco, ceea ce avem în comun ne face să decădem de la stadiul de identităţi la cele de entităţi. Ca şi personajele lui Sartre, şi cele ionesciene trăiesc într-un “viitor violat”, într-o lume redusă la stadiul de ambient în care nu-şi mai pot face apariţia chipurile sau evenimentele, ci doar în mod sporadic şi aleatoriu o serie de corpuri, în înţelesul de obiecte/corpuri de decor.

Ca reprezentată absolută a antiteodiceei ionesciene Cântăreaţa cheală realizează disoluţia dialogului pe care ne-am obişnuit în tradiţie greco-iudaică şi creştină să-l vedem ca metodă euristică, ca metodă de a căuta înţelesul, coerenţa şi până la urmă unicitatea acelui dumnezeu cu care să ne înţelegem toţi şi care să ne înţeleagă pe toţi. E un dumnezeu călduţ, făcut după chipul şi asemănarea noastră. A crede în el, în acest dumnezeu negociat prin dialog, în încercările meschine de a ne pune de acord, numai pentru a ne ascunde de incapacitatea de a concepe sau a face faţă unei Alterităţi sau, şi mai înfricoşător, absenţei acestei Alterităţi, ne spune Ionesco, ar fi cu adevărat un act burghez. Ironia dramaturgului a fost aceea de a pune linii de dialog între entităţile-monade. Nu un dialog – acesta ar fi cu adevărat absurd! –, ci linii de dialog. Repetiţiile nesfârşite ale aceloraşi serii de cuvinte sunt mai degrabă comic-groteşti fără a fi halucinante deoarece Domnul şi Doamna Smith sunt o paradoxală încarnare a unor păpuşi mecanice. Am putea spune că în acest spaţiu marcat de o teribilă lipsă de flexibilitate, „instinctele” şi „animalitatea” aproape că devin semne de umanitate. Găsesc extrem de semnificativă obsesia lui Ionesco pentru tabieturi: ieşite din sfera constrângătoare a muncii, ele nu reprezintă totuşi altceva decât o încercare de a ordona presupusa neseriozitate a timpului-liber, a pauzei. Tabietul e cea mai de bun-simţ metodă de a ne apropia de plăcere, şi Ionesco reuşeşte să încadreze în serialitatea lui toate marile evenimente care altă dată făceau concurenţă „stării civile”: naşterea, iubirea, moartea. Căsătoria e un eveniment perfect integrabil între cafea şi slănina cu cartofi pai, e o integrare în „slăninătate”.

În Însinguratul, Ionesco încearcă să parcurgă în sens invers drumul pe care îl străbătuse în piese. De la entitatea-monadă prinsă în capcana de a fi o oglindă ale cărei reflectări sunt utile pentru a ne recunoaşte şi inutile pentru a ne cunoaşte, Ionesco trece la figura însinguratului care doreşte să exploreze eventualitatea că omul mai păstrează un rest nealterat de obligativitatea de bun-simţ de a reflecta falsitatea lucrurilor pe care credem că le avem în comun. Drumul de la entitate la individ, crede Ionesco, se parcurge doar prin desprinderea de societate, de legiunile lui dumnezeu sau ale istoriei. Dar ce descoperă însinguratul în momentul desprinderii? Greaţa continuă de a fi optimist sau pesimist, imposibilitatea de a face altceva decât a alterna ameţitor între plictis şi frică. Ratându-şi toate posibilităţile de a deveni „cineva”, adică un individ cu „oameni în subordine”, însinguratul e salvat de averea unchiului din America, ultimul unchi din America. Uşile par deschise, entitatea-monadă care-şi tărăgăna zilele în birou pare salvată. Paralizia însă continuă. În drumul spre individ, entitatea nu face decât să descopere din nou universalul, dar la un alt nivel. Dacă ar fi să construiesc un monolog al însinguratului el ar suna aşa: Am eu nevoie de posibilităţile mele? Gândul la ele mi-a provocat întotdeauna crize de astm. Sunt atât de imense, mă strivesc... Şi totuşi, mi-e imposibil să mai trăiesc doar cu peisajul. Valuri de energie inutilă şi sporadică, inutilă pentru că e sporadică, mă fac să realizez că între posibilităţi şi peisaj bântui ca o insectă prinsă între sticlele unui geam dublu, perfect lustruit, care nu-mi îngăduie să cad pradă tentaţiei poetice de a face din mizerie o aventură, şi nici tentaţiei practice de a face din aventură o mizerie, o viaţă vânjoasă şi plină de avânt. Între două geamuri perfect lustruite uit să-mi mai descopăr revolte şi să le îndes la rubrica azi. Zgomotele recogniscibile se înfulecă una pe alta şi mi se oferă într-o formă gata tocată, extralingvistică, excluzând posibilitatea, nevoia şi obligaţia de a identifica familii de sunete, familii de cuvinte şi familii în general. Pierd capacitatea de a fi afectat, de a crede panteist în lucruri, şi pancorporal în cuvinte… nu mai posed un inconştient îndeajuns de mare încât ocazional să devină înţelept. Moleşeala trece drepte levitaţie şi întrebările care mă chinuiau zac acum greoaie şi descompuse ca bucăţile templelor unei civilizaţii dispărute. După mărimea lor s-ar putea deduce că făceau parte dintr-o «construcţie monumentală». De bună voie şi nesilit de nimeni devin frate de sânge cu scaunul, masa şi patul.

Cearta cu literatura căreia i se adaugă cearta cu filosofia nu rămâne uitată nici aici. Poate fără să-şi dea seama, Ionesco-însinguratul, face aceeaşi greşeală pe care o impută literaturii. Semnul acestei greşeli este obsesia cu care revine constant la problema finitului care nu poate înţelege infinitul. Însăşi tratarea infinitului în termeni de înţelegere, face ca problema să decadă de la nivelul paradoxului existenţial, sau al disperării (după cum ar spune Kierkegaard) la un nivel logic. Dacă ar fi să tratez în termeni cioranieni problema lui Ionesco-însinguratul aş spune că el ratează drumul spre individ sau spre eliberare tocmai datorită incapacităţii de a descoperi vidul. Ionesco-însinguratul nu atinge decât neantul, adică „varianta sordidă a vidului” în care ne proiectăm angoasele şi nereuşitele. Ceea ce se desoperă în singurătate e ceea ce aş numi deturnarea intenţionalităţii: conştiinţa, deşi e conştiinţă a ceva, nu e şi conştiinţă în relaţie cu ceva. În singurătate se interoghează rostul relaţiei în sine, rostul continuei uniri între formă şi energie. Însinguratul plonjează într-o stare de levitaţie fără beatitudinte, de levitaţie a rebours, aş spune: „Obiectele îşi pierduseră, mi se părea, funcţia. Utilizam aceste obiecte, dar mi se părea că ele nu erau destinate pentru ceea ce le foloseam eu, ba chiar că nu puteau fi întrebuinţate la nimic. Eram cufundat într-o lume nouă cu care nu ştiam ce să fac. Care n-ar fi trebuit să servească la nimic. Eram într-o lume paralelă, într-o lume inversă în raport cu a noastră, unde nimic nu-mi era destinat, nimic nu putea să-mi fie destinat”. În singurătate personalitatea, identitatea, caracterul se dizolvă până la a deveni nişte senzaţii niciodată probate de şocul unei percepţii. Singurătatea e antidestinală, adică anti-proiectivă, anti-imaginativă şi incapabilă să producă un câmp al acţiunii. Însinguratul atinge, dacă ar fi să continuăm în terminologie kierkegaardiană, nivelul resemnării, fără a ajunge şi la cel al credinţei. Întrebarea „cine sunt eu”? devine una care videază de conţinut. Răspunsul nu mai constă în buna tradiţie a literaturii franceze, într-o pornire dornică să enumere toate mobilele, toţi ciucurii unei interiorităţi obişnuită să sune clopoţelul pentru a-şi artificializa „estetic” prin intermediul unei lumi „servite” cele mai naturale activităţi, ci reprezintă mai degrabă un mod de a extrage subiectul din ego-ecosistemul său. Subiectul este liber, dar în mod negativ, „liber pentru că nu mai e nimic care să-l ţină”. Nivelul credinţei nu e atins niciodată de însingurat, căci acest nivel presupune creaţia, accesul la o metaforă care să reordoneze lumea. Obsesia finitului care nu înţelege infinitul trădează la Ionesco o preocupare pe care aş numi-o fenomenologică. E vorba de eterna nemulţumire de a primi fenomenul în „limita posibilităţilor” fizice, psihice, şi chiar metafizice. Ionesco e mereu iritat de faptul că totul devine reductibil, recogniscibil. Până şi dumnezeul nostru e unul al cerinţelor noastre şi nu unul al apelurilor noastre (Bătrânul şi Bătrâna din Scaunele îşi doresc până şi eternitatea în măsura posibilităţilor. Ei îi cer Împăratului să-i scape de uitare acordându-le onoarea de a rămâne după moarte nişte nume de stradă). Dumnezeu nu devine niciodată un orizont de proiecţii care să iasă în afara posibilităţilor, la fel cum literatura lui Ionesco nu devine una a metaforelor care sparg limitele posibilităţilor de utilizare a codului numit limbă. Marele creator al teatrului absurdului n-ar putea niciodată exclama asemeni credinciosului: „cred pentru că e absurd”, ci mai degrabă „nu cred pentru că nu pot concepe o absurditate”!. Revenind la ceea ce spuneam în începutul expunerii, observ încă o dată, că paradoxala unitate a operei ionesciene e dată de refuzul metaforei, de refuzul creaţiei în sens mai larg. Mi se pare extrem de semnificative în acest sens declaraţiile din „Nu”. Ionesco nu doreşte o literatură a coerenţei, construcţiile îi par false: el doreşte „fraze-ţipăt”, singurele în măsură să rezume „precis şi complet disperarea lumii”. „Ţipetele care se lungesc în capitole, în cărţi, în biblioteci întregi nu sunt adevărate. Durerile cele mai mari, procesele cele mai complicate, nedumeririle cele mai opace, întrebările cele mai capitale – dar şi întreaga problematică a omenirii aşa se pot exprima: într-o singură frază, într-un ţipăt. Tot restul e literatură. Nici un accent nou nu mai poate fi dobândit”. Piesele lui Ionesco rămân fidele acestei anti-literaturi a ţipătului. Este şi motivul pentru care la citire, ele rămân „idioate”. Piesele lui Ionesco, mai mult decât oricare altele, sunt făcute pentru a fi jucate, pentru a face loc ţipătului într-un teatru corporal aproape de sensul arthaudian. La citire, lungul manual şi aş spune extrem de minuţiosul manual de engleză fără profesor al dramaturgiei ionesciene pare un imens colaj de ready-madeuri... de unde şi impresia de „idioţenie”. Absurdă era mai degrabă metoda gogoliană, în care Lucian Raicu văzuse subtila unire a banalului cu fantasticul. Întâmplări demne de un ţar inserate în viaţa cea mai comună. Opera lui Ionesco e mărturia imposibilităţii apariţiei acestor întâmplări, orice direcţie am alege să parcurgem: de la individ la rinocer sau invers. Este motivul pentru care deşi autorul se foloseşte în singurul său roman de una dintre cele mai clasice metode: o cronologie strict respectată, ceea ce transpare este incoerenţa profună, destinală a omului pierdut printre miracole şi banalităţi pe care nu le mai poate unifica, nu le mai poate transfigura nicio metaforă. Ionesco e la antipodul acelui Dostoievski care mărturisea că am „ieşit cu toţii din Mantaua lui Gogol”. Însinguratul e marcat de o dublă ratare. În primul rând e vorba de imposibilitatea de a mai putea participa asemeni personajelor biblice precum Avram la o ordalie care să-l scoată din lumea meschină a minunilor făcute pe măsura înţelegerii noastre. Dar însinguratul nu e lipsit doar de măreţia unui Avram. Lui i se refuză până şi posibilitatea de a se confrunta asemeni lui Ivan Ilici cu boala şi moartea. Însinguratului i se refuză până şi ţipătul („nu numai în ultimele minute, în ultimele ceasuri a ţipat tot timpul, trei zile şi trei nopţi a ţipat fără încetare”). Disperarea lui e produsă de ratarea oricăror confruntări. Însinguratul alege să devină un Oblomov, şi încă unul lipsit de imaginaţie. Limitele atât de iritante care îi fac lumea etern recogniscibilă sunt dizolvate doar de nostalgie, plictiseală şi frică. Sunt cele trei graţii ale greţii existenţiale care asemeni unor picături inoportune de apă, dizolvă contururile tuturor lucrurilor care există miraculos şi inutil în antiteodiceea unui ratat. Singura axiomă a însinguratului pare să fie: de vreme ce am trecut, înseamnă că totuşi exist.

              Oana Pughineanu