E toamnă și simt nostalgia unei compuneri, cu intorducere cuprins și final.
Nostalgia satisfacțiilor mărunte, a unghiuțelor tăiate și a degețelelor expuse
asemeni unor franjuri pieptănate pe batistuță. Sau a mâinilor ținute la spate
și a privirii ațintite-n carourile alb-albastre ale uniformei. Albastru pentru
senzația de îndepărtare. Alb pentru senzația de moarte iminentă. Sau pentru
muie.
Aerul gelatină-cu-gust-previzibil-de-vanilie își dă duhul în dicționarul percepțiilor
primite de-a gata al frunzelor „ruginii” și al visurilor năvalnice ale
artiștilor la tinerețe retrași prematur de pe terase. Atmosfera sepia își
reintră în drepturi pe cel puțin două căi: amorul poetic pentru ceață și
astuparea găurilor comerciale cu „Clujul vechi”. Mijloacele de transport
târâtoare și zburătoare roz salvează însă aparențele... Parcurile și dealurile
fac față cum pot. Primele se lasă traversate de ponei (la singular), rațe, rațe
cu copii și târguri de carte, iar dealurile alternează ca întotdeauna cu văile
într-un spa cosmic și totuși
autohton. Cerul veșnic văzut prin lentilă. Incontinent șase luni pe an și
încăpățânat douăsprezece. Sub el ne tamponăm corpurile, ideile și privirile.
Între spuma de capuccino și spuma de bere câte o conversație caldă și totuși
grăbită are șansa de a se încheia cu: „-Și totuși, cum era cu sufletul meu?
Parcă spuneai ceva de el... ”. „Da, da. În sens liertal are culoarea Ambrosius
Gold înfoliat în câte 24 de doze. În sens anagogic, coboară. În sens moral,
coboară iarăși, iar în sens alegoric și numai alegoric urcă... exact ca în
joaca copiilor care închid ochii pe tren că să aibă senzația de invers”. „Da.
Ai dreptate. Nici n-am apucat să răsfoiesc cu vârful pantofului vreo două
frunze ruginii din Parcul Central că deja totul se chinuia să meargă invers și
era cu o oră mai devreme”. Când e cu o oră mai devreme nările orășenilor sunt
deja suprasaturate de mirosul abatoarelor consimțite în care se înghesuie
pentru a oficializa relația oficială a omului între oameni cu alt om între
oameni. Când aerul-sepia e încet-încet spulberat de aerul cristalin al gerului-emailat-gen-ochi-păpușă-Barbie
oamenii între oameni se descoperă ca fiind, unii oameni, alții între. Orice
revoltă e în mod catifelat reprimată, căci nimic nu poate rezista căldurii
abatoarelor consimțite, iar constructele sociale încep să aibă farmecul unor
cuvinte banale rostite într-o limbă străină. Exact așa cum sună în filmulețele
de prezentare ale unor orașe central-provinciale precum Cluj-Napoca: heart of Transylvania. Tehnici artistice îndelung
experimentate, precum “uzul emotiv al referințelor și uzul referențial al
emoțiilor” își ating maxima eficacitate, producând un soi de confuzie plăcută,
de factură mic, mic, foarte mic burgheză în momentul în care privitorul își dă
seama că devine atât de greu să te orientezi printre toate aceste label-uri ofertante. Aici nu e ca pe
Lipscani unde prețul e la vedere. Aici, totul are suflet. Sub ceșcuță stă
farfurioara, „sub farfurioară stă tăvița, sub tăviță stă dantela, sub dantelă
stă măsuța”, sub măsuță stă câinele Sophie și însăși Doamna T îți servește
ciocolata caldă la un preț ce-ți înalță simțurile și te scoate din rândul
mojicilor. Sufletul e publicitatea comerțului. Sufletul e brandul nostru cel
mai de preț. Orice gestionare trece prin el și dacă cineva ar avea vaga
suspiciune că în spatele jocului de lumini s-ar ascunde niște extratereștrii
monstruoși (gen Matrix) nenumărate team-buildinguri îl vor asigura că marea
familie fericită a orașului antreprenorial e doar atât: o mare familie
fericită. Team-buildingul, asemeni transmisiunilor televizate interactive din
Fahrenheit 451 lasă spațiu de alegere participanților în măsura în care el
devine perfect previzibil, produs fără greș al regulilor jocului care nu se
discută. Team-buildingul este constructorul unor paradoxale „individualisme de
grup” („numai împreună voi reuși”,
remember?). Aparenta împroșcare-împușcare cu culoare într-o fugăreală plină de
fun&excitement în pădure ajută la fluidizarea comunicării între sectoare
prin însăși implementarea spiritului concurențial. Până și știința atestă
formula: grupurile de hominizi pline de succes au fost cele care au dezvoltat
capacitățile comunicaționale în interior și au rămas violente față de alte grupuri
care amenințau ocuparea teritoriului. Capacitățile comunicaționale sunt
frecvent testate de către departamentul de resurse umane. Chiar dacă hominizii
nu ar avea nimic altceva de făcut decât să se plimbe printre niște rafturi, să
stea 10 ore în picioare și să zâmbească tâmp „testările interne” sunt necesare
„pentru a crea o cultură a performaneței”. Psihologia abisală a firmei nu uită
să remarce că aceste continue testări în vederea unei „specializări” iluzorii
sunt „un instrument de evaluare foarte important pentru că ne arată dacă avem
continuitate și dacă putem comunica eficient clientului nostru companiile”[i].
Fluidizarea plimbatului printre rafturi și a zâmbetului sunt munci delicate și
sisifice în același timp. Ele trebuie produse
din interior. „Oamenii se pot schimba
într-adevăr, însă e greu să înveți pe cineva cei șapte ani de acasă, să înveți
să salute un client sau să îi zâmbească dacă timp de trei ani nu a fost
obișnuit să o facă” (Firma îi poate reangaja pe unii după trei ani de
insolvență, dar asta numai și numai dacă nu au devenit total inumani și, în
lipsa contactului cu plimbatul și zâmbetul fluidizat au uitat absolut toate
regulile bunei purtări și și-au pierdut orice bun simț. În afara programului de
zâmbete fluidizate mugesc și se cațără în copaci. Dau cu parul și fac zapp-ing.
Își bat nevestele și copiii, iar visul lor cel mai dulce e să mai poată reveni
în abatorul consimțit de sub neoane. Nimic altceva nu i-ar mai putea salva de
propria lor barbarie). „Căutăm preponderent oameni cu experiență pentru că sunt
mai simplu de introdus in bussines și devin productivi mult mai repede, însă
ponderez competențele și experiența cu atitudinea și profilul. Dacă trebuie să
aleg între un candidat cu atitudine potrivită, dar care nu are suficiente
competențe tehnice (...) automat îl voi alege pe primul”. Competențele nu devin
superflue numai datorită faptului că afacerile rulează pe niște suporturi
tehnice care au nevoie de câțiva asistenți hominizi, ci și datorită faptului că
asistenții trebuie să fie extrem de tineri. Competențele se pot învăța, în timp
ce arta de a deveni eleigibil pentru profilerii
firmei, arta de a nu arăta suspect în acest CSI romanțat și împopoțănat
pavlovian cu bonuri de masă (dacă dai fluent din coadă) nu-i de nasul oricărui
hominid. Nu competențele îl despart de maimuță, și nici zâmbetul ivit pe cale
naturală, ci zâmbetul exersat. Hominizii de peste 30 de ani cu familii, spre
exemplu, au tendința de a-și irosi sufletul și bunele maniere în afara firmei...
și poate când i-ar zâmbi unui client nu s-ar gândi la el, ci la dulcile reverii
provocate de gândul că în câteva ore se va afla altundeva. Exteriorul e un
dușman de moarte al fluidizării. El trebuie chiuretat din timp și orice
fantasmă trebuie transformată într-o fantasmagorie de doi bani. Sectorul
adolescenți și tineri absolvenți cu mii de competențe sau atestate ale lor
(inutile oricum, după cum am văzut) este bombardat din timp cu ajutorul unor
constructe extrem de sofisticate (care să-i poată accesa într-un limbaj voit
banal). Unul dintre aceste constructe, abia trecut de la underground la mainstream
(primul fiind pasul programat pentru potențarea celui de-al doilea) este
imaginea Lana Del Ray. „National anthem”, „Ride”, „Summertime sadness” reprezintă
amalgamul perfect între hormonul hominid și toate simboluriele care l-au
reprezentat în ultimii 50 de ani (cel puțin în cultura americană). Nu există
nicio dentoație nemitologizată (cum ar spune Barthes). Acest mash potato de simboluri nu numai că ocultează
reala referință istorică (asocieri gen Kennedy-Obama-gangsta rap), ci ajută la
transformarea fantasmelor în fantasmagorii, adică refuză orice rezolvare a
hormonadei emotive prin accesul la o formă de conștientizare, care, cine știe,
ar putea deveni activă, periculoasă. Numai
niște adolescenți îndeajuns de confuzi mental pot crede, și cred, și vor crede,
că cei șapte ani de acasă îi vor învăța la firmă. Societatea devine un stufăriș
atât de complicat de simboluri încât
numai cele zece ore de plimbat printre cupotare cu microunde, mașini de spălat
cu al șaselea simț și frigidere inteligente poate deveni un sector de timp
inteligibil. Sub neoane, ca prin minune, hominizii se ajează cuminți în relația
vânzător-client. E adevărat, relația e puțin prea clară și are prea mult din
simplitatea de bun-simț a întâlnirilor față-în-față de care ne vorbeau nepermis
și neexperimentat mamale și bunicile în primii șapte ani de acasă. Relația
trebuie complicată de arta CSI a firmei, nu numai pentru a introduce alți șapte
ani de acasă, ci și un soi de măreție în mintea și, mai ales, inima regelui gol
cu zâmbetul fluidizat. Conștientizarea mediocrității mecanice a propriei munci
ar fi absolut neproductivă. Transferul de bani trebuie trecut prin suflet. Lana
Del Ray poate susura subtil în fundal: „we had
nothing to lose, nothing to gain, nothing we desired anymore, except to make
our lives into a work of art. Live fast - die young”, and
for god’s sake, get an H&M contract!
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu