pentru improbabila-mi rubrica showmustgoon din Tribuna
Pe
la 18 ani când am citit cărțulia lui Noica,
Mathesis sau bucruiile simple, m-am
lovit de una dintre ideile pe care autorul miza și pe care o
reproduc aproximativ: când viața vine peste tine, tu trebuie să
fii pregătit cu formulele. O geometrie interioară te va ajuta să
faci față provocărilor și inconstanțelor ”junglei logice” (o
altă formulare a filosofului) în care ne naștem, suferim și
murim. Desigur, după cum am mai mărturisit, nefiind capabilă să
înțeleg, să simt sau să accept nici măcar un concept precum
”micile bucurii ale vieții”, formula lui Noica mi-a apărut
extrem de insipidă. Imbecilitatea adolescenței mă făcea să văd
în ea un soi de afront adus vitalismului pe care mi se părea că aș
fi în stare să-l trăiesc, fără a-i găsi realmente o
”justificare”. Cu timpul, trecând de la educativele
sentimentalisme către atrocitatea unor sentimente, am reluat mereu
în minte formula lui Noica. Suspiciunea față de ea nu a dispărut
niciodată. Deși mă îndepărtam de vitalismul nerod nu mi se părea
că formula lui Noica ar fi altceva decât produsul unui idealism
găunos. Nu mă vedeam în stare să găsesc între cele două ”justa
măsură”. Am serioase suspiciuni că intelectualmente ea poate fi
găsită de simpli ”oameni între oameni”, cei care nu sunt
salvați nici de un talent special, nici de o nemaipomenită forță,
capacitate de muncă, memorie sau alte binecuvântări precum o minte
clară și o putere de sinteză ce le-ar permite să intre bine
înarmați în lupta cu haosul cunoașterilor și apatia crescândă,
ingrediente de bază a societății formată din ”necunoscuți”.
Nu doar lecturile de psihanaliză sau cele legate de urmașele și
contestatarele ei (psihologie cognitivă, NLP etc.) au cimentat
această suspiciune. Științe mai ”exacte” decât cele dedicate
psihicului uman confirmă dificultatea de a găsi o ”justă măsură”
utopică: sociologii au evidențiat prin sute de experimente
fenomenul numit bias de auto-complezență. Neuroștiințele au
stabilit că pe lângă atât de celebrata plasticitate a creierului
uman, ”eul” se întreține printr-un mecanism vanitos extrem de
extins, iar din această perspectivă, a supraviețui este de multe
ori sinonim cu a fi orb, surd și mut față de tot ceea ce depășește
”propria ogradă”. Totuși, consider că, cel puțin pentru mine,
găsirea ”justei măsuri” a devenit cu timpul aproape o
necesitate din motive puțin ”romantice”. Nu cred precum vechii
greci că ar fi una dintre etapele de parcurs până să ajungem la
contemplarea divinului (un divin rațional). Nu cred nici că ar fi o
modalitate de a ne conecta în calitate de ființe purtătoare de
”chip”. Motivele mele sunt mult mai prozaice: din ce în ce mai
des mă simt obosită.
Multă vreme am crezut în mod eronat, am confundat din cauze
livrești această oboseală fie cu spleen-ul,
fie cu un soi de combinație fatală de bovarism și oblomovism care
credeam că mă caracterizează. Am fost mereu propria-mi furtună
într-un pahar cu apă, hibrid himeric de nostalgie față de
simplitatea jocurilor copilărești cu reguli aproape pervers
acceptate și dorințe fals evazioniste, pe cât de puternice pe atât
de eșuate în vise simpliste. Emma Bovary și Oblomov combinau în
mod mult mai ”original” (dus la extrem) decât mine visul și
dorința. Oblomov sufoca dorința sub visare (una dulce și
bucolică), în timp ce Emma sufoca orice posibilitate a visului de a
ieși din schema sentimentalismelor cu dorințe monstruos de intense.
Revelația
acestei oboseli pe care o trăiam fără să o simt sau o simțeam
fără să o trăiesc mi-a fost ”ocazionată” de vorbele unei
persoane mult mai înțelepte decât mine, care auzindu-mă în
momentul unei lamentații legate de ceea ce mulți ar numi o
”situație ce trebuie înfruntată obiectiv”, dar pe care eu am
perceput-o ca pe o tragedie personală, mi-a spus cu un soi de
dezarmantă încurajare: ”Domnișoara Pughineanu, dar încă
sunteți tânără! Până să ajungeți la vârsta mea o să mai
treceți prin atâtea mizerii și rahaturi... Nici nu vă
închipuiți!”. După un scurt, dar aproape terapeutic hohot de râs
mi-am dat seama, sau mai degrabă am fost lovită de senzația
aceea specială, când ceea ce a fost înțeles (adică acceptat) la
nivel intelectul se dizolvă parcă în fiecare celulă, provocând o
reacție alergică, de luptă corp la corp cu tot ceea ce credeai că
suporți, că se încadrează în limitele normale ale normalului. Un
rar moment de luptă inclusiv cu vanitatea întreținută de
”judecăți raționale” sau sentimentalisme (în funcție de
umori), când îți dai seama cât de obositor
este să te amăgești spunându-ți că sufletul tău e o curvă
delicată, feliniană, o Maria "Cabiria" care își dă
posesiunile și se dă pe sine fără a se mai da pentru un dram de
autenticitate. Și cât de obositor
e să închizi toate cărțile care îți construiesc o vanitate vană
și oblomoviană de suflet frumos... cât de obositor
e să vezi cum renaște instantaneu
sufletul tău de șobolan care crede ca "viața-i bună oricum"
(vitalismul a fost mereu o ideologie pentru șobolani), la fel cum
crede ca soarele va răsări și maine, chiar dacă de la apus. Ca
doar și soarele ăsta... îl știm noi... nu face decât să execute
niște ordine...
Am
simțit brusc nevoia de a-mi ”re-ontologiza” lumea, de a-mi
striga socratic folosind pluralul unei comunități iluzorii: Dar ce
facem noi, de fapt, aici fraților? Despre ce vorbim? Cât timp o să
ne justificăm viața în detalii absurde reglementate la minut,
conform unor planuri ascunse justificate oligofrenic și justițiar:
”da pentru că da”, ”nu pentru că nu”? Nu e timpul să ne
recunoaștem iremediabl proști și incapabili de a vedea hainele
cele noi ale regelui? Mi-am dat seama că astfel de întrebări
socratice apar de-a dreptul patetice într-o lume în care am fost
învățați să edulcorăm orice suferință prin ”jocuri
strategice” sau ”de rezistență”. Rațiunea și justa măsură
au fost reduse, ele însele, la niște patetisme, ajungând să fie
practicate aproape stoic sau epicureic, în interior, întru
ataraxie. ”Să nu te atașezi de nimic”. Doar așa vei putea
rezolva tot.
Oana Pughineanu
