miercuri, 7 februarie 2024

Grisaille să fie, dar colorat!

 


Se spune că eschimoșii folosesc mai mult de 60 de cuvinte pentru a desemna zăpada. Plimbându-mă prin centrul Clujului m-am gândit că ar trebui și noi să avem cel puțin vreo 10 pentru a ne referi la gri și negru. Și încă câteva care să se refere la beton, la granit... să existe lucruri care să fie apreciate în funcție de betonitatea” și granitatea” lor. Să revenim la feluri de a vorbi aproape imemoriale în care vocabularul anunța dacă o anumită culoare e ternă sau strălucitoare, fiind mai apoi încadrată în gama cromatică. De exemplu, aflăm din cartea lui Michel Pastoureau dedicată Negrului că în germana primitivă superioară se face distincția între swarz (negru închis) și blach (negru strălucitor), între wiz (alb lispit de strălucire) și blank (alb strălucitor)”. În grisailleul nostru de toate zilele, dacă am fi atenți precum maeștrii zen poate am descoperi grade de luminozitate greu detectabile de un ochi deprivat senzorial câteva luni pe an, ascuns printre dealuri într-un mix de ceață și poluare de care doar wizzairul îi poate scăpa. Pentru acest tip de exercițiu spiritual pare să se fi pregătit întreg centrul urbei noastre. Și nu de ieri, de azi. Bunăoară una dintre străzile centrale, strada Kogălniceanu, a fost deșertificată” de pe vremea arhitectului Arnold Macalik care a declarat că Teii sunt sumbri la Cluj”. Proiectele de relocare” a copacilor sunt vechi. Tot ce nu va aduce a birou open space, nu face pentru centrul Clujului. În caz de proteste, se pot lăsa câțiva copaci, dar unii sunt pur și simplu prea sumbri pentru orice proiect urban, precum cel din colțul bisericii Piariste și pot fi relocați” noaptea. Se aruncă niște bucăți de beton peste. Chiar dacă rămâne vizibil trunchiul sub dreptunghiurile tăiate de mântuială nu va mai protesta nimeni. Plimbându-te pe străzi precum Kogălniceanu, Universității, Iuliu Maniu (și piața Unirii, piața centrală a Clujului) ai impresia, într-o zi cu soare, că pășești print-o criptă pe care groparii au uitat să o închidă. Se mai vede cerul. Dar cerul înțelege și el adesea proiectele pământenilor și ia culoarea asfaltului, punând capac peste locuitorii îmbrăcați aproape toți în negru, mișunând în această groapă comună de cinci stele în care ochiul este trezit de bicicliștii glovo și lucrătorii stradali fosforescenți veniți din Vietnam, Pakistan și alte tărâmuri îndepărtate ca să ne convingă că avem și noi o țară ca afară. Efectul de cavou este probabil cel mai puternic pe strada Iuliu Maniu, numită și strada în oglindă” datorită clădirilor identice de la capătul dinspre Piața Unirii. Lipsită complet de orice urmă de vegetație, urmând să devină stradă pietonală, are capacitatea de a-și dubla efectul de oglindă nu doar pe orizontală, ci și pe verticală. În zilele fără soare, cerul devine și el betonat, iar trecătorii par niște siluete giacomettiene.

Datorită unui nou sistem de iluminare arhitectural”, efectul de grisaille se poate prelungi și noaptea. Perla orașului nostru, Biserica Sfântul Mihail își pierde minunata culoare-travertin caldă preluând omniprezenta betonitate” a străzilor care o înconjoară. Grupul statuar din față nu a fost cuprins în noul proiect de iluminare, astfel încât soclul lui capătă noaptea o culoare gălbuie, în timp ce biserica își pierde total aura sub această iluminare neonistică, mallistică. Pe lângă tăierea copacilor și fântânile arteziene” de pe strada Eroilor (un fel de jacuzziuri fără opțiunea masaj), probabil acesta este cel mai trist efect al modernizării fără cap din orașul nostru.

Pe vremuri deșertificarea” se folosea de argumente de genul obturării fațadelor” clădirilor istorice ale Clujului. Acum, este vorba de schimbarea aerului acestor clădiri, a întregului centru în ceea ce, pe limba de lemn corporatistă se numește shared space”. Citim într-un articol pe internet: proiectul propune realizarea unui spațiu partajat (shared space, n.red.) între pietoni, biciclete și mașini”. Adică va fi altfel, dar cum era, dar altfel. Spațiul de delimitare între pietoni și mașini e greu de observat. Un fel de adâncitură, fără bordură. Unii s-au plâns deja ca nu au observat-o și era să-și rupă picioarele. Dar suntem un oraș smart. Ne vom obișnui, ne vom descurca.

Privind toată această austeritate îți pare că te întorci în timp pe vremea aprinselor dispute despre culori. Adversarilor culorilor nu le lipsesc argumentele. Ei consideră că acestea sunt mai puțin nobile decât desenul în sine, întrucât culorile nu sunt o creație a spiritului, precum desenul, ci doar materie produsă pe bază de pigmenți. Desenul, în schimb, este o prelungire a ideilor, el se adresează intelectului, în vreme ce culoarea nu se adresează decât simțurilor. Culoarea nu-i dă informații privitorului, ci doar îl seduce. De aceea, ea stânjenește uneori privirea, împiedică distingerea contururilor și identificarea figurilor și îl face pe privitor să nu mai fie atent la ceea ce este adevărat și bine. Pe scurt, ea nu e decât decorul, falsitatea, minciuna și trădarea, toate aceste aspecte fiind dezvoltate de către sfântul Bernard în secolul al XII-lea, apoi reluate de către marii reformatori protestanți și actualizate între 1500-1700 de către partizanii supremației desenului asupra coloritului(Michel Pastoureau, Negrul. Istoria unei culori tulburătoare). O mare liniștită de beton este utilă precum întunericul din firmele IT. Nimic nu trebuie atragă atenția. Peisajele, pastelurile, nu fac bine efortului intelectual. Totuși culorile nu au dispărut cut totul din orașul nostru. Dar și ele sunt cele uniforme, industriale, culorile consumului. Publicitatea și circul își pot permite combinații de combinații disarmonice, deoarece sunt gândite pentru atragerea imediată a atenției și sunt indiferente la cenușiul milenar. Până și reformații spiritualizați întru productivitatea open space trebuie să mănânce. Descoperirile neurobiologilor ne-au învățat că creierul observă discontinuitățile, marginile, colțurile, bordurile, tot ceea deține contraste luminoase sau cromatice. Este probabil ca primele organisme aveau receptori vizuali care le permitea să distingă luminosul de întunecat. Mai târziu s-a ajuns la distingerea între albastru și galben, iar mai apoi verde de roșu. Una dintre ipoteze este că această nouă capacitate ar fi fost utilă la distingerea fructelor coapte într-o mare de verde. Într-un habitat colorat este mult mai ușor să identifici hrana. Parcă urmând această logică bazală”, seducția și abandonarea orășenilor revine acum în întregime puzderiei de restaurante cu terasă din centru, câtorva vitrine cu haine, băncilor cu mesaje motivaționale și cofetăriilor cu produse în culori nenaturale. Pe lângă publicitate mai există însă un element care colorează grisailleul nostru de toate zilele. Un număr colosal de steaguri, aproape amintind de perioada funariotă a urbei noastre. Văzând, de exemplu, cantitatea irațională de steaguri de pe strada Eroilor este imposibil să nu te întrebi de ce? Care este rostul lor? Ce ne mână în luptă? Probabil că suntem deja atât de ca afară”, încât avem nevoie la fiecare metru să ni se reamintească faptul că suntem înăuntru”. Cartofisseriile, donuteriile, gelateriile și alte feerii nu ne vor transforma niciodată sângele în apă. Orice alte tipuri de monotonii vor fi combătute prin colour-run-uri organizate.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu