Timpul a devenit un raft de hipermarket. Decembrie e magie și sclipici. Februarie, iubire etc. Timpul liber, un timp ikea umplut cu fericiri prefabricate: „Italia”, plaja, poza cu îngerii luminoși de Crăciun. Nimic nou. Mașinăria care ne-a înghițit nu dă semne de oboseală și senzația de cușcă îi deranjează pe câțiva dar nu îndeajuns de mult sau de puternic. Pentru că mașinăria produce prin propria-i repetiție, în același timp, devitalizare și nostalgie. Tensiunea timpului nostru e maxim cea a nostalgiei, iar timpul sărbătorii poate fi descris foarte bine cu aceleași cuvinte cu care Baudrillard descria timpul liber: „timpul liber al vacanţei rămâne proprietatea privată a turistului, un obiect, un bun câştigat cu sudoarea frunţii de-a lungul unui an întreg, posedat de el, de care se bucură ca de orice alt obiect - şi de care nu s-ar putea dispensa pentru a-1 dărui, a-1 sacrifica (cum se întâmplă cu un obiect-cadou), pentru a-1 destina unei disponibilităţi absolute, absenţei de timp care ar însemna adevărata libertate. Turistul este legat de timpul lui ca Prometeu de stâncă, este legat de mitul prometeric al timpului ca forţă productivă”. Când te plimbi printr-un târg de Crăciun (oricare dintre ele, fie că e la Craiova sau Viena) devii, mai degrabă un Sisif care suportă revenirea unui aceluiași atensional și a unor simboluri devenite obiecte, nu invers. Privești Sfânta Familie, pe cei trei magi și cel mai șocant nici nu mai este că stau lângă niște cuburi luminoase care fac reclamă BT, iar din față ar putea fi încadrate de un fotograf iscusit împreună cu reclama roșie Home Garden, ci rămâi consternat de aspectul lor de recuzită a unui bâlci demult apus. Fețele lor de gips (presupun) sunt ciupite și singurul care scapă acestei coroziuni este sfântul copil de plastic (o păpușă oarecare) ce va dăinui mult timp în virtutea „indestructibilității” materialului din care este făcut.
Anul acesta am hotărât să fac un experiment mental. Am încercat să-mi imaginez ce ar spune despre târgul de Crăciun un personaj care încă nu a trăit în vremurile timpului obiect, timp-abstract de ale cărui aplatizări abia scapă boala și moartea. Așa că l-am invitat în mintea mea la o plimbare pe Sfântul Augustin, deoarece el a rămas unul dintre cei mai sensibili gânditori în privința timpului și a finalității lui, rupându-se de timpul ciclic antic, făcându-l să fie o calitate a sufletului care se întinde, prin memorie, de la trecut spre viitor (distensio animi), dar tânjind spre veșnicie ca absență a timpului. Ar spune despre noi că suntem administratorii unui timp lipsit de orice așteptare (dar plin de așteptări), că timpul nostru este dezintegrat în festivism și nu mai poartă cu sine nicio promisiune, nici între ceea ce suntem și am putea fi, și cu siguranță nicio promisiune de salvare. De fapt, de ce ar avea nevoie de salvare niște succesiuni mecanice? Această lipsă de sens/ așteptare/tensiune s-ar traduce pentru Sfântul Augustin (mai ales la vederea moșilor Crăciuni încastrați în globuri de sticlă cu zăpadă se plastic și a globurilor tricolore) prin distrugerea a ceea ce el numea omul ordonat în care iubirile sunt „așezate corect” (ordo amoris), o totală cădere în cupiditas prin această inversare a ierarhiei prin care se risipește afecțiunea noastră: iubirea lumii (a lucrurilor), apoi a trupului niciodată îndeajuns de îngrijit, a sufletului care nu găsește niciodată metoda se self-help definitivă și poate, la final, a lui Dumnezeu devenit un mănunchi de exerciții spirituale atât de eterogene încât nici un computer cuantic nu le-ar mai găsi originea. Această risipire de sine ar provoca doar anxietate și bucuriile efemere ale degustării unor false noutăți. „Trebuie să vă închipuiți că sunteți fericiți” mi-ar spune probabil în timp ce i-aș arăta noile decorațiuni și i-aș da să guste din nemavăzutul kurtoskalacs sărat, l-aș plimba prin toate cele cinci târguri prin care ne deșertăm orice urmă de timp interior. Pentru că totul este deja montat și strălucește. Poate mi-ar aduce aminte minunatele lui vorbe: „inquietum est cor nostrum donec requiescat in te/ inima noastră rămâne neliniștită până ce se odihnește în Tine”. Ar înțelege că odihna noastră este această oboseală colorată, că este vital pentru noi să fim mereu ocupați, dar niciodată treziți, că orice am înțelege noi prin viață spirituală nu mai lasă loc acelei neliniști abisale în care este posibil să dispărem cu totul. Conștiința noastră devine (cu ajutorul multor specialiști), de fapt, legată de obișnuință. Conștiința nu se mai înstrăinează de lume, iar dacă o face, ne duce în pustiu sau, mai rău, în noile trenduri de „manifestare la nivel cuantic” fără de care nu mai pot trăi nici „psihoterapeuții”, nici fashionistele.
Și-ar pierde oare speranța văzându-ne? Cred că nu. În universul descris de Augustin este loc și pentru staza mentală. „Chiar și lucrurile particulare sunt bune, de vreme ce admirabila frumusețe a universului e alcătuită din ele toate. În acest univers până și ceea ce este numit răul e bine-ordonat și așezat la locul lui și astfel ne recomandă cu atât mai apăsat lucrurile bune, pentru ca ele să ne placă tot mai mult și să fie și mai demne de slavă atunci când sunt comparate cu lucrurile rele. Dumnezeu a făcut toate naturile, nu doar pe cele care au perseverat în virtute și dreptate, ci și pe cele care aveau să păcătuiască, iar pe acestea din urmă El le-a făcut nu ca ele să păcătuiască, ci ca să împodobească universul, indiferent dacă voiau să păcătuiască ori să nu păcătuiască”. Ne-am despărți probabil voioși. El s-ar întoarce în timpul devenit „ca fantoma unui prieten drag, mort” („like a ghost of a dear friend dead”)... iar eu aș rămâne să împodobesc.
Oana Pughineanu
