Ce bine că există blugi tăiați!

 

”Ce bine că există blugi tăiați!” mi-am spus într-una din nenumăratele zile monocrome ce hibernează încolăcindu-se printre dealurile din jurul orașului fără să dea vreun semn că s-ar trezi și ar ieși din culcușul de beton. Eram într-un mijloc de transport în comun aglomerat și brusc mi-am dat seama că senzația de sufocare pe care o simțeam se datora faptului că toată lumea era îmbrăcată în negru, maron închis sau un bleumarin sumbru. Parcă am fi fost într-un cavou mobil într-un film horror cu morți vii, dresați să facă ce fac și viii morți, pe parcursul zilnic casă-lucru-hipermarket, retur. Totuși o rază de lumină salvatoare s-a ivit de pe unul din scaunele din față, de unde un genunchi alb ieșea prin crăpătura blugilor unei adolescente care era, și ea, îmbrăcată în negru, peste pleoape avea trasată o dungă groasă de tuș, ieșită parcă din anii '60 și nimic nu ar fi întrerupt sufocarea ternului compact în afara acelei tăieturi căreia încă o bună parte a populației nu poate să-i dea de cap. Acea deschizătură albă avea efectul luminii care trece prin cupola panteonului roman, o lumină care nu iradiază, ci țintește un loc sau altul, lăsând neatins restul de întunecime prin care colcăie turistul/credinciosul/ mortul viu. Poate că moda nu mai ”creează siluete” (după cum spunea un critic), ci doar uniforme pentru vagi ”subculturi” produse și ele odată cu cusăturile și dispărute de îndată ce pe banda rulantă apar altele, dar încă mai este bântuită de trup, ca de un apendice inutil, pe care nu poți să-l tratezi decât în moduri extreme: fie îl îneci în haine oversize și unisex, fie îl expui ca pe o bucată de carne ambalată în pungi vidate, cu leggings și topuri mulate. Silueta este un concept depășit pentru vremile postumane, iar tăietura care lasă să se vadă carnea începe să semene cu un ”cultural appropriation” al unei culturi/tradiții vechi și învechite, un fel de pește de sticlă care nu-și mai găsește locul pe televizorul plasmă, la fel cum trupul înfloririi și degradării nu-și mai găsește loc pe lângă corpul etern optimizat.

Nu am știut niciodată ce să gândesc despre blugii rupți. Dacă ”țintele”, ”metalele” și cerceii în nas mă făceau să râd sau mă duceau cu gândul la animalele chinuite și serializate, iar hainele mulate mă duceau cu gândul fie la trupurile perfect photoshopate ale supermodelelor fie la dizeuzele de pe terasele litoralului din anii '80, blugii rupți mă contrariau. Când mătușa m-a întrebat ”tu copilă, nădragii aia rupți îi cumperi așa din magazin? Tulai doamne! Dar de ce să dai banii pe haine rupte?” nu prea știam ce să-i răspund. Parcă blugii rupți nu se mai încadrau perfect în seria ”părului lung” care se dorea o sfidare a regimului sau a ordinii. Nu știu dacă azi, un adolescent ar răspunde la întrebarea ”de ce porți blugi rupți?” cu ”pentru că mama îi purta întregi”. Probabil îi poartă pentru că așa e moda și pentru că e noul fel de a arăta prea mult sau prea puțin prin uniformele culturale produse de două ori pe an. Probabil ar fi surprinși să afle că nici mult abuzații leggings, nici hainele tăiate nu sunt o noutate. După ce ultimul duce de Burgundia a fost ucis în 1477, trupele elvețiene au jefuit și prădat satele ținutului. Au tăiat bucăți de corturi și steaguri pe care le-au introdus în găurile propriilor haine. Bogații vremii au preluat această modă care a făcut furori în Europa, devenind o marcă a celor care își permiteau costume cu detalii unice, intricate, în culori puternice.

Blugii rupți sunt departe de bătăliile medievale și departe de moda renascentistă. Tăietura lor nu dezvăluie straturi succesive și jocuri de culori, ci aduce la suprafață o goliciune care nu se mai încadrează nici la necuviință, nici la moda radical chic, ci este un ”statement”, o afirmație, ceea ce în moda zilelor noastre de reduce la a atrage atenția. În micuța noastră urbe cazna de a atrage atenția se reduce cam la trei metode: fie a atrage atenția prin propriile curbe (urmând posturile unor vedete de reality show), fie prin încadrarea serializată în moda de mall, fie prin purtarea unui accesoriu sau mai multe, care depășește puterea de cumpărare a multora. Blugii tăiați sunt un articol ubicuu. S-ar încadra sau nu peste tot. Sunt ca celebra coca-cola pe care Andy Warhol o considera făcând parte din ”măreția Americii”, în care ”consumatorii cei mai bogați, cumpără în esență, aceleași lucruri ca și cei săraci”. Cu blugii tăiați ești greu de încadrat la bogați sau săraci (ai putea fi și una și alta), la banal sau la modă (ai putea fi și una și alta), la șic sau de prost gust (ai putea fi și una și alta). Blugii tăiați trimit direct la primordialul ”a fi”, lăsând într-o eternă ambiguitate modurile sale.

Nu am știut să-i răspund mătușii la întrebare. Am spus un timid: ”așa se poartă acum” și tot gândindu-mă la ei mi-am dat seama că blugii tăiați chiar dacă nu reprezintă ceva anume (vreun spirit de frondă, vreo bătălie culturală sau medievală și nici măcar vreun gauche caviarism) sunt, mai ales pentru cei care nu îi poartă, semnul unei lumi dispărute, în care există haine de duminică și haine de lucru, zile de sărbătoare și zile ca toate celelalte, există oameni și există lucruri, lumea de aici și lumea de apoi, rău și bine, știință și politică o serie întreagă de delimitări pe care filosofii nu încetează să le demonteze, spunându-ne că ”nu am fost niciodată moderni”, că, de fapt, nu am știut niciodată prea bine să nu amestecăm oalele chiar dacă ne-am imaginat că o putem face, în spirit iluminist și în spirit progresist. Blugii rupți au devenit, cel puțin pentru mine, semnul unui ”aici și acum” fără istorie și fără prea mult viitor, un semn care nu mai este produsul niciunei dihotomii, o surpriză, o țâșnire, o tăietură care eliberează lumina corpului în doze mici, trasând urme aleatorii în panteonuri rămase și fără zei și fără memoria lor. Blugii tăiați sunt altceva decât am fost eu. Nu mi-aș putea imagina niciodată care ar fi altceva-ul lor.

Oana Pughineanu