Când
cobori la Napoli din trenul ”alta velocità”
de care nici măcar nu te poți bucura dezinvolt și superior fiindcă
ai simțurile atașate de cătinelul bucolic cfr și tot nu te poți
abține să te uiți ca un copil de clasa a IV-a la burtiera pe care
scrie 300km/h, ieși într-o gară modernă tip open-office space.
Dacă nu ar fi deranjată simetria de sticle, oțel, Feltrinelli,
Coop, Carpisa etc. de fântâna cu sirenă și puținele figuri care
intră la catgoria pierde-vară (și ce veri lungi mai sunt de
pierdut...) ai spune că orașul dezamăgește, nereușind să
satisfacă niciun clișeu din mintea turistului care vine să guste
haosul din sudul Italiei (centru-sud). Trenurile rapide nu depășesc
axa Milano-Salerno sau Venezia-Salerno marcând totodată o linie
”geo-politică” trufașă asemănătoare cu inepțiile românești
legate de ”teleormanizare” (nu se știe care ar fi termenul opus
și de dorit... ”ardelenizare?”, ”it-izare”?). Napoli este
așezat la limita nordică a Teleormanului italian, iar după ce ieși
din gară, cel puțin primele câteva sute de metri îți aduc aminte
de București, în partea de clădiri somptuoase secol XX combinate
cu Mall-uri sticloase.
Totuși,
dacă ieși chiar și 50 de metri în afara parcursului turistic al
străzilor indicate, un alt Napoli care trăiește sub pielea subțire
a primului te acaparează. Probabil loviți de morbul corectitudinii
politice atât de necesară pentru ghidurile turistice și
prezentarea locurilor de cazare pentru turistul de masă, italienii
vorbesc de orașele de sub piele (pe care le găsesti în proporții
din ce în ce mai mari înspre sud) folosind termenul ”zona
multietnica”. Neaoșul ”extracomunitari” este total exclus din
orice publicație promoțională și din limbajul oricărui
comerciant, oricât de mic și lateral. Dar pe lângă amestecul de
rase și etnii, cel mai interesant la Napoli este că rezistând încă
parțial gentrificării, orașul devine, în întregime, un fel de
”extracomunitario” inadaptat la sine însuși. Senzația cea mai
puternică pe care ți-o dă mixul de extreme care e Napoli e că ai
ajuns prea repede sau prea târziu. Cu siguranță nu mai e ce a fost
și nu este încă ceea ce aproape orice oraș european spălat sub
unghii devine: o struțo-cămilă destul de previzibilă cu două
centre (aria shopping și aria loc pentru selfieuri cu monumente).
După câteva plimbări prin zonele indicate și puțin în afara lor
(maxim 800 m) poți admira felul în care logourile consumiste
omniprezente în lumea occidentală (gen McDonalds) sunt înghițite
și ”depeizate” de străzile înguste care emană un întuneric
de biserică îngropată în palazzourile lipite de ea (pe mine m-au
făcut să-mi aduc aminte de fotografiile gen ”puterea naturii”
cu copaci care au crescut înglobând în scoarța lor biciclete sau
alte artefacte umane). Cerul mai clar decât un open-office și
soarele mai abundent decât nurii unei starlete locale nu pot face
nimic pentru străzile orașului. Oricâte cearșafuri colorate,
prosoape cu supereroi, șosete, tricorui ar atârna, oricâte colțuri
amenajate pentru sfinți, Madonne înecate în scrisori sau resturi
de obiecte votive, oricâte pizzerii, motorini, magazine minuscule și
intrări în clădiri monumentale s-ar înlănțui pe o bandă a lui
moebius șmecheresc-infinită, străzile din Napoli emană un
întuneric incurabil. Doar deasupra orașului sau pe lido poți scăpa
de el. Ori în locurile hypercontemporary gen MADRE (Museo d'arte
contemporanea Donnaregina)
sau metroul care este ”cel mai frumos din Europa” după spusele
unui Jupân local care te pupă pe obraz și își dă seama doar
după nume dacă ești sau nu un ”grande uomo” (și toți care
cumpără ciorapii pe care-i vinde sunt și nu te poți supăra chiar
dacă știi schema. Ca orice italian și jupânul italian muncește
de două sau trei ori în loc de una. Pentru că o dată face ce
scrie în fișa postului, a doua oară face pe italianul, iar a treia
oară face pe italianul care e altfel decât italianul-sudist de care
se vorbește rău. Ca să-și apere aceste trei naturi e dispus să
fie ghid, ghicitor în bolul de cristal și băiat simpatic care te
face să zâmbești chiar dacă orice zi e „mai na gioia/niciodată
o bucruie”). Bruegel il Vecchio a pictat pe la 1556 un tablou
intitulat Veduta
del porto di Napoli.
Culorile reci, nordice pe care le-a folosit i-a făcut pe unii
experți să se îndoiască de faptul că pictorul a văzut cu
adevărat Napoli. Nimic din ”orașul soarelui” nu pare să
transpară în pictura sa. După patru zile de plimbări
comunitari-extracomunitari nu pot să mă gândesc decât la faptul
că poate Bruegel a pictat o ”inversiune”: a luat întunericul
emanat de străzi și l-a revărsat în mare și pe cer, iar soarele
l-a dosit bine în barăcile și vasele portului, lăsând doar o
pată murdar-luminoasă ca un cearșaf în loc de boltă.
Despre
aerul de pericol și senzații tari pe care ar trebui să-l respiri
nu aș putea spune prea multe. O ironie divină bună de transformat
într-o memă pe fb a făcut să văd pe străzile orașului doar
pistoale de jucărie, iar un fior mai degrabă ciudat decât de
spaimă mi l-a dat o gașcă de copii care mima împușcarea unor
trecători sau consumatori de bere la terasă, încercând să
copieze mișcări cât mai experte în mânuirea armamentului. Cât
despre Cartierul Spaniol care pică peste centru sau se înalță
peste el, până la panorama cu de toate (Vezuviu, mare, sus numitele
străzi care emană întuneric printe nenumărate cearșafuri...
poate Napoli nu e decât o mare uscătorie) poți simți un fior mai
degrabă ”cultural” (de genul ”se spune că aici mișună
delicvența”), dar dacă te iei după doamnele elegante, amestecate
cu pițipoance cu look universal (fundul și silicoanele din buze la
vedere), sau chelnerii care dansează pe Despacito cu clientele
frumoase (înalte, slabe și blonde) ajungi să crezi că și
pericolul e ”butaforizat”, menținut din motive turistice.
Totuși, rămâne mereu o urmă de îndoială. Probabil Scampia
(ultima stație de metrou, unde s-a filmat Gomorra) este mai în
măsură să răspundă nevoii de adrenalină deși, mai nou, tinerii
din cartier lucrează la un proiect numit ”Jurnalul știrilor bune”
în care să se vorbească și de florile roz care cresc printre ”le
guerre tra i clan” (războaiele între clanuri). Probabil și în
Scampia, ca peste tot în Napoli alternanța dă culoarea locului. Un
amestec de barăci, blocuri de 10 etaje făcute parcă din chirpici
în care balcoanele sunt ținte cu plase, magazine șic care vând
mobilă de ultimă generație, biserici feștite modern în stil
graffiti, biserici închise de 500 de ani, bântuind ireal printre
magazinele de telefoane inteligente, bănci și penthouseuri cu
grădini de lămâi și portocale. Chiar dacă turistul nu merge in
Scampia poate admira acest peisaj în drumul spre unul dintre cele
mai inedite locuri din Napoli: Cimitero delle Fontanelle, datând din
secolul XVI (când napoletanii ocupați de spanioli au găsit o grotă
în afara zidurilor orașului pe care au transformat-o în cimitir).
Pe lângă tot felul de cranii legendare și cranii care ”asudă”
precum și cranii din timpul ciumei ceea ce sare în ochi, ca de
obicei, este varietatea obiectelor lăsate peste morți: de la
ursuleți de pluș, la elastice de păr, poze și desigur clasicele
rozarii. Cimitero delle Fontanelle reprezintă și continuarea
credinței în Purgatoriu, acest loc devenind un fel de ”e.market
place metafizic” în care morții îi ajută pe vii, iar viii aduc
mângăiere ușurând cu rugăciunile și ofrandele lor, suferința
morților din Purgatoriu. Probabil doar localnicii mai pot
contabiliza profitabilitatea acestor shimburi. Pentru vizitatori,
frigul, pulberea din nas și gură (un amestec de nisip cavernos cu
cranii zdrobite) și plantele strident de verzi întrezărite în
niște ”feresre” cioplite în pereții grotei țin pe post de
contact cu propriul corp, de care uiți în prezența atâtor capete
care-ți stau la picioare.
Un
loc la fel de friguros (și pentru unii la fel de plin de mortăciuni)
precum Cimitiro delle Fontanelle este MADRE (Museo d'arte
contemporanea Donnaregina). La intrare, un decor din fâșii paralele roșii, galbene, alb, nege ”ajutat” de niște oglinzi gen
Iulius Mall îți aduc aminte de muzeul erotic din Praga, dar încerci
să păstrezi morga de connoisseur, chiar dacă pășești în
unul dintre sanctuarele artei care se tot dezice de sine, de cel
puțin vreo două sute de ani. Spațiile albe, puțin populate îți
trimit, aproape instantatenu privirea spre curțile interioare
riguros geometrice. Niște statui amplasate pe acoperiș (un cal, spre exemplu) îți dau senzația de călătorie printr-un
tablou Magritte. Ca peste tot în marile muzee, cu sau fără
vizitatori, îmi atrag atenția angajații care păstoresc operele.
Mai triști și mai ursuzi decât bibliotecarii, nu contenesc să-ți
atragă atenția că nu este voie să faci fotografii. Am senzația
că, de fapt, nici nu vorbesc cu vizitatorii, ci cu ei înșiși. ”No
foto” a devenit o mantră, o parolă cu care își accesează
simțurile adormite de aceeași și aceeași priveliște, de timpul
devenit bandă rulantă.
Cu
siguranță, mă număr printre persoanele care nu-și mai pot
"revoluționa" simțurile prea mult când vine vorba de
arta contemporană. Totuși, am găsit impresionantă lucrarea ”Dark
Brother” de Anish Kapoor. Un fel de "negrul cel mai negru",
suprematism al suprematismului, deșertăciune a deșertăciunii care
înghite limita dintre pătratul negru pe alb, alb pe alb sau orice
alte pătrate. Inițial pare un covor, dar dacă-l fixezi preț de 10
secunde începi să deslușești extrem de vag, la limita percepției
un abis conținând forme neregulate, nori cumullus, galaxii care nu
vor să se nască, un întreg avort cosmic, un scenariu post-mortem,
sau orice fel de monstru coșmaresc, în funcție de angoasele
fiecăruia. Privind Dark Brother mi-am adus aminte de performanceul
Marinei Abramovic ”The Artist is Present”, în care însăși
artista îi privea în ochi, oricât de mult timp rezistau, pe toți
cei care se așezau în fața ei. Mi-am imaginat, total infantil, un
performance în care reprezentanți ai gândirii pozitive,
politicieni, CEO, HR, PR și tot felul de stâlpi ai societății
l-ar privi pe Dark Brother ”în ochi” preț de câteva minute. Ce
ar urma? Scenarii SF cu convertiri miraculoase, de la creșterea
productivității la saltul în partea diavolului? Sau pașii
impasibili spre cealalte încăperi pline de nume mari și lucrări
care mi-au intrat pe un ochi și mi-au ieșit pe altul. Printre
aceste nume se numără și Darren Bader, care mi-a rămas între
ochi doar pentru că îmi aduce aminte de reclama ”Fructele iubesc
granini” populată de mere, portocale și alte soiuri ce sug cu un
pai din sticla de suc, care desigur, e mai naturală decât orice se
găsește în natura idilică a pubicității. Exact ca în reclamă,
o vânătă uriașă ”bea/extrage” cu ajutorul unui pai, nu se
știe ce din nisipul în care stă. Inutil să mai spun ca vânăta
are patru picioare. Darren Bader se descrie ca fiind ”an
artist working in [some] place(s) [some] time(s)”. Printre
lucrările lui, se numără și tot felul de jocuri gen Andy Warhol
(serii, copii). Când le privești nu poți decât să te gândești
că artistul este un veritabil învățăcel al maestrului Business
art. Frazele care acompaniază lucrările reproduc facilele
preplexități pe care lucrările le conțin. Un exemplu este: The
dog obsessively barks at the elevator. And I tell the dog, ”That,s
right, the elevator is You” (Câinele latră obsesiv liftul.
Iar eu îi spun, ”E corect, liftul ești Tu”). Mai comic decât
privirile rapide ale privitorilor care, cu siguranță nu descifrează
niciun koan în aceste vorbe de duh, sunt convulsiile mentale ale
criticilor de artă, care ajung inevitabil să-i ceară ajutorul lui
Wittgenstein, un gânditor ajuns pe tărâmul absurdului pornind
totuși de la logică, în timp ce artiștii conceptuali, îți dau
impresia că parcurg drumul invers și nu ajung niciodată la un
capăt sau măcar la un început de ”luminiță de la capătul
tunelului”. Criticii ajung la eterna ”artă care are ca material
limbajul”, iar pe cumile extremei fâstâceli, declară că ceea ce
vedem este "late-late-late-post-Conceptual-Relational-Aesthetics"
(Alessandra Troncone, articolul Darren Baden. L'importante
e partecipare, Flash Art, no, 336, edizione itliana).
Nu
aș mai putea spune alte cuvinte despre MADRE. Cristo Velato (o operă
care rivalizează cu Pietà) sau scările stil liberty din Palazzo
Mannajuolo au fost ca o gură de aer pur
”pre-pre-pre-post-Comceptual-Relational-Aesthetics”.
În fața
lor rămâi copleșit. Ele sunt The Other Brother (să nu-i spunem
White) și cu siguranță un clasicist le-ar găsi un loc în
”sublimul Kantian”. Legenda legată de Cristo Velato di Sansevero
stă mărturie asemeni trupului sfântului, pentru ”grozăvia”
realizării sculpturii. Opera lui Giuseppe Sanmartino (1720-1793)
este executată dintr-un sinur bloc de marmură și se spune că cel
care a comandat-o, Raimondo di Sangro, un mare alchimist, l-ar fi
învățat pe sculptor cum să transforme țesătura în cristale de
marmură. Acest mister l-a impresionat atât de tare pe Canova încât
a declarat că ar fi renunțat la zece ani din viață pentru a-l
desluși. Pe latura mistică, legenda atribuie pietrificării
țesăturii care acoperă corpul lui Crist un simbolism mai profund:
focul interior este atât de intens încât cauzează o sudoare a
corpului ale cărei cristale se pietrfică.
Între
Dark Brother și The Other Brother, sublim și conceptual, iureșul
care este Napoli continuă indefinit. Pe lista lucrurilor insolite
intră cu siguranță Madonna delle Mosche, muzeul dedicat lui
Maradona sau arta stradală La Santa con la pistola (Banksy)
”curatoriată” și întreținută de pizzeria ”Dal Presidente”.
O Sfântă (copiată după Santa Agnese in Agone din Roma) privind
pistolul cu aură de deasupra capului va mulțumi atât privitorii
obișnuiți cu ”dialogul artei contemporane cu clasicii”, precum
și pe cei care mai caută încă ”șocul” sau doar ceva
îndeajuns de cool încât să treacă cu brio de echilibristica pe
firul atât de subțire dintre kitsch și ce a mai rămas. Dacă
le-ai văzut pe toate, ai pus pe facebook selfieul cu Madonna și/sau
Maradona poți să te încadrezi în cel puțin unul dintre
proverbele locului: Vedi Napoli e poi mori (Vezi Napoli și
apoi mori) sau Ccà nisciuno è fesso (Aici nimeni nu e
prost).
Oana Pughineanu
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu