Poluarea aduce cu sine
senzaţia de amestecătură, amalgam, particule invizibile şi
celebrele 99% dintre bacteriile care colcăie pe unde nu te aştepţi
în spaţiile locuite de om. Poluarea are ceva din haosul primordial,
ne ocultează simţurile, vătuieşte lumea. Sau cel puţin aşa mi
se părea până nu demult. Cu siguranţă, mă gândeam, poluarea
mentală trebuie că are aceleaşi determinaţii. Aduce confuzie,
provoacă ambiguitate prea puţin artistică şi duce la indecizie
cronică. Dar la o a doua privire, poluarea mentală poate la fel de
bine să fie şi un factor ordonator (propagandiştii transformaţi
în PR-i cunosc bine efectele repetării sloganelor inepte, iar
publicitarii renunţă pe zi ce trece la orice urmă de ironie sau
umor în favoarea imaginilor edenice gen Turnul de veghe în
viziunea bcr, bt, șamd.). Primii critici ai industriei culturale
vorbeu de standardizare, un fel de lagăr al minţii cu program
strict şi mişcări numărate gândite după câteva reţete strict
urmate. Dar lucrurile s-au schimbat de atunci. Pare banal spus, dar
poate nu reuşim încă îndeajuns de mult să conştientizăm
standardizarea simţirii (nu doar a gândirii) pe care o trăim în
era simulacrelor. De fapt, a nu putea conştientiza este trăsătura
de bază în lumea simulacrelor, în care nu există diferenţă
între pilula roşie şi cea albastră, căci nu e vorba ca în
celebrul Matrix de nişte maşini care folosesc oamenii pe
post de baterii care totuși se trezesc din somnul peșterii ci, dacă
e să urmăm comparaţia „sf”, e vorba de nişte clone-maşini
care se cred oameni (gen Oblivion). Iluzia umanului sau a unor
bucăţi de umanitate este cea care asigură funcţionarea eficientă
a maşinii (a se vedea şi noile generaţii de roboţi umanoizi care
devin inteligenţi/se activează/se actualizează prin comunicarea cu
umanoizii robotizaţi). Desigur, mi se va aduce aminte, orice
ideologie care avea efecte de standardizare ale gândirii era
însoţită şi de felurile de a simţi la modă (pe care pentru o
scurtă perioadă geniul sau avangardistul le putea contesta sau
depăşi). Mi se pare însă că azi mişcarea este inversată. Că
începând cu supraproducţia şi necesara producere a consumatorului
complementar, simţurile sunt cele atacate de standardizare. Şi
asta, în două moduri. Prin crearea unei imagini unice a binelui
comun, reprezentat de confort şi prin livrarea unor experienţe
diversificate, dar care urmează cam acelaşi traseu hormonal
(tensiune-descărcarea tensiunii, gen Veronica se pregăteşte să
moară) sau prin diversificările mai „sofisticate” ale unei
arte publicitare etern conceptuale (happeningul şi instalaţia fiind
nişte exerciţii live de simulare artistică a artei sau a
procesului artistic). S-a vorbit îndeajuns de efectul mass-media
care transformă orice „tragedie”, cu sau fără ghilimele, în
fapt divers.
Poate lipsa atitudinii
revoluţionare deplânsă de mulţi se datorează nu atât unei lipse
de viziuni ideologice unitare sau de ”soluții” (efectiv
internetul colcăie nu doar de inepții, ci de mii de idei
interesante dar care nu vor deveni niciodată Modele pentru mase, o
idee bine subliniată de analizele lui David Holmes din Virtual
Politics), ci acestei simţiri standardizate care nu mai poate
produce o mânie generalizată, ci revolte sau revendicări locale,
activisme activate de neotriburi cu interese punctuale. Sloterdijk
observa că pe lângă acuza de superbie tipică creştinismului şi
dresarea prin sublimare tipică psihanalizei, cum „consumerismul
actual provoacă aceeaşi excludere a mândriei în favoarea eroticii
fără să recurgă la altruism, la holism şi la alte pretexte
nobile, cumpărându-le oamenilor, prin avantaje materiale, interesul
pentru demnitate”. Mândria şi demnitatea aparţineau desigur,
omului mânios care lupta până şi cu zeii pentru a se afirma (în
stilul homeric sau cel al supraomului). Poate că cel mai perspicace
observator al acestei standardizări rămâne Anders. Ea nu mai este
nici produsul comunismului nici al capitalismului, ci provine direct
din contactul cu maşina. Lumea globalizată este lumea procesată
prin maşină, livrată în aceleaşi arome, o lume a „lucrurilor
de făcut/văzut/pipăit într-o viață” din care e eliminată
orice formă de întâlnire destinală între om şi mediu, om şi
om.
Lucrurile mici, asupra
cărora s-au aplecat gânditorii postmoderni sunt cele care emană
încă pentru ”mutanți” (cei care, după cum observă Baricco,
trăiesc pe jumătate într-o eră prespectaculară) străfulgerări
dintr-o lume apusă, a ”civilizației” bazată pe delimitarea
real-ireal, esență-aparență. Pentru mine, Erzsébet
torta a constituit momentul unui astfel de declic. În centrul
Budapestei, cofetării cu ștaif te invită să guști prăjituri
care la noi sunt de mult apuse. Nu pentru că ar fi contrafăcute, ci
pentru că pur și simplu, a urmări o rețetă chiar numai pentru o
maimuțări într-o variantă edulcorată, nu mai reprezintă un țel
al cofetarilor români. Prajiturile sunt atât de prost făcute încât
nici măcar nu pot fi considerate copii, ci un nou fel de prăjituri:
seci, plicticoase, cu un dulce agresiv fără urmă de aromă.
Batjocura e atât de evidentă, atât de flagrantă încât ne
păstrăm pe falia esență-aparență, real-ireal, părjitură bună
autentică - prăjitură rea autentică. Dar cu Erzsébet
torta la care am poftit pentru că avea o glazură fondantă (tânjind
de atâția ani să redescopăr gustul bomboanelor de brad din vremea
lui Moș Gerilă) lucrurile stau altfel. Glazura semăna cu cea
fondantă, crema aducea aminte de gustul de pralină, blatul părea
să fie aromat cu o esență pierdută și totuși ceva lipsea.
Erzsébet torta era și nu era în același timp și sub
același raport Erzsébet torta. Ar fi imposibil de spus de
ce era și imposibil de spus de ce nu era. Dar am rămas cu senzația
acută că tocmai am mâncat o copie a prăjiturii pe care o
cumpărasem. O senzație pe care o am adesea la cinema (în special
urmărind valul de filme minimal sau real care încep să-și
trăiască obștescul sfârșit): imaginea e bună, actorii sunt
fabuloși, scenariul e ok, regizorul e talentat și totuși filmul nu
există. Toate ingredientele sunt la locul lor, până și sufletul e
turnat în dozele recomandate de nutriționiști, și totuși,
maioneza e tăiată. În lumea ”barbarilor” descrisă de Baricco
există o explicație: alunecarea e expereința fundamentală. Sau,
mai pe românește, scrollul. Absolut orice expereință, de la
mâncatul prăjiturii la o călătorie exotică sau o noapte în club
are consistența alunecării. Nici trupurile nu mai pot fi percepute
în intreaga lor prezență dură fără a fi imersate într-o lume
virtuală în care poți face ”slide to left”. Am văzut sau cred
că am văzut asta în noaptea de Revelion petrecută la Budapesta.
Priveam tinere fete sărutându-se și inițial credeam că o fac
pentru a atrage băieții. Probabil era doar o expereință în plus,
deși, în lumea alunecării ”în plus” devine inutil sau
imposibil. Experimentarea fără experiență e un mod de a trăi,
iar plusul pur și simplu nu mai are sens, chiar dacă e dorit cu
ardoare. Oricum, băieții păreau imuni la spectacol. Maxim puteau
rosti cele două propoziții necesare obținerii unei poziții:
"Where are you from? That is interesting". Pur și simplu
în societățile avansate (în cazul de față un club populat de
foarte multe nații din Budapesta, în special italieni) fetele nu
mai au nicio modalitate de a se face remarcate. La Cluj ar fi mers.
Aici legatura cu originile e mai bine conservată. Am văzut aceleași
scheme (dar jucate mult mai lasciv) în Euphoria și succesul a fost
total. În societățile în curs de dezvoltare, precum ale noastre,
experimentul mai are iz de experiență chiar și fără wirelessul
prealabil. Ceea ce i-a reușit simulacrului combinat cu societatea de
consum e generalizarea celebrului ”fotoliu din care participăm la
dramele lumii” care a devenit un soi de monedă mentală unică.
Dar ceea ce este imposibil de produs în lumea producției
generalizate este tensiunea pe care societățile ”înapoiate”,
de la cele eroice, la cele burgheze se bazau. Baricco crede că
profunzimea a devenit pentru barbar ”o pierdere de vreme ce nu se
justifică, un impas inutil care fărâmițează fluiditatea mișcării
(...) a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele
exact timpul necesar pentru a extrage din ele un impuls suficient
pentru a ajunge altundeva”. Dar dacă ar fi asta, barbarul nu ar fi
în totalitate barbar, ci doar un mutant. Profunzimea pur și simplu
nu mai poate fi accesată. Programele care o detectau au fost șterse
și înlocuite cu o nouă sensibilitate pentru care profunzimea e cel
mult subliminală. Dar mai bine să-i spunem tensiune. Pentru că în
fond, nici pentru cei care suferă azi mutația, nu mai era vorba de
acea profunzime cu iz metafizic-romantic, ci cel mult de constructele
sociale cu care bietul lor eu se mai războia. Ori, constructul este
vedeta în lumea barbarului. Exact ca pe celebrul Airbnb,
barbarul cumpără ”experiențe”, nu un spațiu în care ar putea
rămâne cu gândurile sau programul lui. Ceea ce nu este în
prealabil preparat/programat, posibil de apropiat cu un copy-paste
este sursă de angoasă și confuzie. E ca o drumeție cu celularul
lăsat acasă. Ca o existență în afara semnalului, (non)loc al
tututror ororilor posibile. În afara semnalului, urșii te pot
devora în pădure, traficanții își pot lua organele, sau poți
pur și simplu dispărea fără urmă luat de o civilizație
extraterestră. Desigur, aceleași lucruri ți se pot întâmpla și
în aria semnalului, dar nimeni nu-ți poate lua falsa senzație de
siguranță pe care ți-o dă semnalul, nimeni nu te poate convinge
că Erzsébet torta nu e chiar Erzsébet torta. Un
simț odată inoculat, asemeni unui zvon lansat, nu mai poate fi
retras. El poate fi însă reprogramat în mod continuu, modificat,
corecționat și, cel mai important e că toate aceste lucruri se pot
face fără a întâmpina opoziții. Se pot întâmpina rezistențe,
dar lumea simțului, așa cum ne-au demonstrat-o generații de
neurologi și manipulatori e plastică. Simţurile nu pot fi
autoironice. Pot fi doar încremenite sau avide. Și chiar dacă
lumea creativiti și pozitive thinching
ne învață că prin simțuri suntem activi și descoperim lumea, e
imposivil să negi pasivitatea acestei activități. Nu poți
descoperi decât ceea ce este deja prefabricat. Creativiti
e combinarea prefabricatelor sau fabricarea unor prefabricate reality
alike. Azi poți fi creativ
făcând portrete din boabe de cafea sau spagetti, arătând în câte
feluri poți mima însuși mimesisul. Zeuxis și-ar da demisia de la
conducerea a mii de UAP-uri.
Revenită în țară,
m-am gândit zâmbind că aici încă trâim în lumea civilizației,
că barbarii descriși de Baricco încă n-au năvălit cu totul
(deși colcăie peste tot). Aici încă lucrurile sunt clare. În
ciuda invaziei hipermarcheturilor și a dicursrului neoliberal
eufemistic pentru care o creștere nesemnificativă de salariu se
traduce într-o ”criză economică”, mai poți găsi pe lângă
laptele Clever copiat la jumătate de preț față de laptele copiat
autohton sau pâinea copiată după rețete italiene care copiază
aproape la perfecțiune pâinea autentică de cuptor – mai poți
găsi, pur și simplu lucruri proaste, făcute de mântuială,
canalii și tâmpiți autentici, mafioți și baroni de școală
veche și dacă mergi la Turda chiar câte o plăcintă autentică cu
smântână și mujdei, făcută în ulei neschimbat de o lună. Sub
panourile publicitare zac autentici morți de foame și frig, iar la
Starbucks poți vedea pe căni ”taguri” cu autentici cocalari
care se cred hipsteri. În România, pur și simplu, poți respira!
Sub hartă mai găsești teritoriul. Pute. Te înviorează. Te
tensionează. E născător de dumnezei.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu