În ciuda unui limbaj
tributar metafizicii și pe alocuri chiar unei mistici ca rezultantă
involuntară a unei retorici în care concepte moderne se lovesc de
celebra ”diferență” postmodernă, cartea lui Luce Irigaray este
dedicată în întregime dificultății întâlnirii, stranietății
întânirii între două entități care sunt, fiecare în parte,
Celălalt. Bărbatul și femeia trăiesc în lumi separate. Este o
evidență pe care istoria proiectului unic masculin de acaparare și
ordonare a lumii a ignorat-o. Dar recuperarea acestei evidențe și
încercarea de împărtășire a lumii devine cea mai grea trudă, un
soi de asceză perceptivă la capătul căreia nu găsim nici
divinul, nici o fuziune cu celălalt, nici măcar ceea ce suntem, ci
o continuă fisurare a unui ”sens comun”, care odată stabilit,
ne ferește de dificultatea întâlnirii. De regîndirea acestei
relații depinde, pentru Luce Irigaray, totul. Este o regîndire a
felului de a fi om de la care s-ar putea construi o altă raportare
la tot ceea ce ne înconjoară. Nu e vorba ”doar de o simplă
devenire individuală în cadrul unui orizont deja definit de o
cultură, o limbă, un popor, ci o devenire umană care pune în
discuție ce i s-a întâmplat deja umanității”.
Împărtășirea
lumii este o meditație asupra felului în care întâlnirea ar
putea fi ferită de varii capcane: a dependenței, apetenței,
convențiilor, anonimizării sociale, a perpetuării speciei, a unui
gen de evazionism extatic care nu este nici el decît o formă de
consum. Această întâlnire te duce cu gândul la apusa prietenie
grecească în care cei doi se cunosc în virtutea a ceva care-i
depășește (în cazul lor era vorba de drumul către ființă). Dar
întâlnirea între cele două sexe nu vizează un transcendet
vertical, ci unul orizontal, a cărui miză e o continuă centrare
prin descentrare. Devenim umani în măsura în care putem menține
atenția față de ceea ce iese din familiar și devine intim tocmai
prin imposibilitatea de a-l
poseda, încorpora, canibaliza. Diferența e percepută într-o formă
dacă nu traumatică, atunci cel puțin ironică, în cel mai pur
sens filosofic. Celălalt dărâmă ceea ce crezi despre tine și
despre lume, dar menirea lui nu este doar aceea de a spulbera
oglinzile netede pe care le construiești sistematic, ci de a te face
să conștientizezi că ele sunt sursa lipsei de autenticitate, iar
dacă ar fi să continuăm dialogul autoarei cu Heidegger, am putea
spune că Identicul este, mai degrabă sursa lui ”se”, în măsura
în care orice întâlnire e redusă la un exercițiu vanitos, fără
pericolul niciunei alterări. Întâlnirea cu celălalt este o
experiență extremă, la limita autonhilării, căci odată scos din
cele familiare minții niciun zeu nu se apleacă spre tine părintește
transmițînd vreun adevăr, nicio iluzie romantică nu vine să-l
transforme pe doi în unu, iar crucea acestei dezrădăcinări nu
poate fi transferată pe umerii altuia. Cu siguranță, acest extaz
negru aduce pentru occidental mai degrabă cu o alienare, dar pentru
Luce Irigaray este însăși punctul de pornire al întâlnirii.
Suspensia, depeizarea și deriva în care nu descoperim vreun
fundament sau eu pur (ca în îndoielile metodice sau reducțiile
fenomenologice) ne plasează într-un ”întuneric radiant”.
Celălalt poate fi menținut viu, doar în măsura în care reușim
să păstrăm contactul cu acest întuneric. Problema cea mai
spinoasă în tot acest echilibru fragil cu ceea ce ne
dezechilibrează e dorința. Pentru că aici nu e vorba de celebra
dorință ca lipsă, nici de forme sofisticate de egoism altruist,
practicat de dragul unui confort psihic și moral. Întâlnirea cere
ceva mai subtil, ceva ”suprauman”: să ne abandonăm fără
resemnare pentru a face posibilă apariția celuilalt și, mai mult,
să acceptăm fie și o respingere din partea lui. Aproape ca într-un
parcurs meditatitv în care se perindă iluziile minții, celălalt
ar trebui să apară curățat de trebuințele noastre, iar noi, la
rândul nostru, ar trebui să ne desprindem de fantasmele proiective
ale falselor întâlniri. Cred că acesta este sensul pe care Luce
Irigaray îl acordă ”transcendentului” sau, mai bine spus, celor
două tipuri de transcendent, masculin și feminin. Un parcurs în
care fiecare descoperă cum
celălalt nu e doar ”plăcerea de a fi cu” sau un mod de a
umple timpul sau, în cazurile fericite, o afinitate paradisiacă
care ne ocrotește de tot ceea ce nu suntem noi, iar în cazurile
nefericite, un ”conflict colaborativ” adictiv. Acest continuu ”nu
doar asta” e cel care menține posibilitatea unei generozități
care depășește durata unei ”iubiri-pasiune” (”În întâlnirea
cu celălalt, ține de fiecare să-și suspende propria devenire
pentru a sprijini devenirea celuilalt. Nu prin a se interesa de un
aspect sau altul al existenței actuale a acestuia, ci prin a se face
o prezență care îl sprijină pe celălalt în întoarcerea la
sine, în dezvăluirea a ceea ce sau cine est el/ea și în
fidelitatea față de această revelație”). Cu siguranță găsim
aici o sursă a moralei care nu se bazează pe imperative pentru a
face față fluctuațiilor emotive și sentimentale, ci pe truda
ascetică de a ajune și de a ne menține în preajma alterității
celuilalt, care este greu perceptibilă. Doar această reîntoarcere
la o percepție purificată de reprezentrările viciate de dorință
depășește jocul atracției-respingerii, al seducției și al
iubirii-pasiune pentru a le îngloba într-un proiect existențial
total în care, de întâlnire, depinde felul nostru de a fi, gândi,
simți și chiar urma de demnitate pe care ne-o putem construi în
cazul respingerii. Întâlnirea între lumea bărbatului și cea a
femeii trebuie deparcelată, scoasă din cușca discursurilor
extatic-evazionist-romanțioase sau din cea a unui pragmatism dominat
de unica viziune masculină. De-a lungul timpului, felul în care
occidentalul a gândit dorința nu a făcut de multe ori decât să
trivializeze și, după cum se exprimă Durand să eufemizeze
dificultatea gândirii lui a fi. Antropologul observă cum miturile
despre existență, în măsura în care se îndepărtează de
origini, devin moraliste și ”în numeroase tradiții apare o
interpretare sexuală a căderii, substituind cunoașterii morții și
angoasei în fața timpului, problema mai anodină a cunoașterii
binelui și răului, care, puțin câte puțin, s-a sexualizat în
mod grosolan.” Întâlnirea între bărbat și femeie care devine
paradigmă pentru orice întâlnire (în special într-o societate
care se dorește multiculturală, o societate a străinilor care
conviețuiesc) nu poate avea loc în măsura în care cultura noastră
nu face decât să continue acest drum al trivializării prin dorință
și al trivializării dorinței care exclude, din start tocmai
”obiectul” dorinței, adică acel subiect care nu sunt eu,
oricâte afinități am găsi între noi: ”Fără rezolvarea
contextului relațional în care apare, dorința rămâne sau
redevine instinct, ale cărui conotații par să fie uneori mai
needucate la oameni decât în lumea animală însăși. Atracția
pentru celălalt își pierde orice măsură. Rămâne un simplu
impuls vital, doar dacă nu este determinat de elemente culturale
care nu au nimic de-a face cu intrarea în relație cu celălalt
subiect: posedare, supunere, apropiere.”
Imaginarul care adesea
nu este decât o preluare și continuare a dresajelor culturale cu
alte mijloace, inflamează un proces de auto-infectare cu ceea ce ne
închipuim sau ne-am dori să fie celălalt și întâlnirea cu el.
Ori a spera ca întâlnirea să decurgă într-un fel sau altul este
deja un soi de anihilare, de proiecție iluzorie sau chiar
prejudecată. Dar unde putem găsi energia necesară pentru a ne
menține mereu în acest deschis care pare de-a dreptul utopic? Cum
putem să ne întoarcem mereu la acel ”întuneric radiant” în
care încă celălalt nu a devenit o proiecție, un sclav sau un
stăpân? Răspunsul cu siguranță nu este unul mulțumitor: în
răbdare, fidelitate față de libertatea celuilalt și a mea, în
truda de a fi cu ceea ce nu sunt eu (în ciuda asemănărilor sau
neasemănărilor). Drumul celor doi este la fel de dificil ca orice
parcurs spiritual, sau poate mai dificil, în măsura în care nu
promite o stare de identificare beatificată, ci tocmai continua
dislocare și practicarea asimetriei raportului etic (eu sunt pentru
tine, chiar dacă tu nu ești pentru mine). La ce ne folosește un
astfel de răspuns? Și, în fond, la ce ne-ar folosi întâlnirea
care este ”interogarea de sine, despre ce sau cine suntem după ce
ne-am detașat de lumea înconjurătoare care ne-a construit și
unit, mult prea amețitoare pentru ca o ființă umană să se
hazardeze într-o astfel de întreprindere”? Cu siguranță nu ne
folosește la a mai construi metanarațiuni sau la a mai scrie un
capitol în mitologiile decăzute ale iubirii. Privesc întâlnirea
ca pe un soi de ecologie, de exercițiu de anamneză, în care nu
regăsim fericirea lumii ideilor sau paradisul pierdut, ci o prezență
pură la care ne întoarcem pentru a rezista împreună degradării a
ceea ce începe și se termină între bărbatul și femeia cu roluri
atribuite (hormonal și social) sau între localnic și străin,
între integrat și alienat. Întâlnirea este regăsirea acelui
exterior care să ne permită să renunțăm, să modificăm să
reconstruim acele determinări culturale care devin sufocante,
obsedate de ierarhii sau eșuate în dramolete emotive, este un
prototip de umanitate pe care autoarea vrea să îl extindă la scara
societății. Luce Irigaray ne propune să depășim stadiul primei
mirări filosofie și să o înlocuim cu alta, altele. Mai de mirare
decât a fi, e a fi doi, iar întâlnirea e crescendoul acestei
mirări: a fi împreună.
Oana Pughineanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu