Domnul Danciu

         

Niciodată nu mi-am putut lua rămas bun de la persoanele apropiate. Lumile de apoi sau universurile paralele atât de bănuite, așteptate... rulează, de fapt, în noi, cei rămași în afara locului cu verdeață. Pe insula lui Morel din mintea mea, Domnul Danciu continuă să existe, așa cum a făcut-o în ultimii doisprezece ani, în toate locurile în care mă aștept să-l întâlnesc, în toate locurile în care m-am obișnuit să-l întâlnesc. Doar o mică diferență s-a insinuat: îl văd chiar dacă nu o să mai apară niciodată, apare, chiar dacă nu o să-l mai văd niciodată. Într-o formă sau alta asta nu dăunează continuei noastre întâlniri, deși acel ”niciodată” funcționează cu cruzimea unei limite atât de abile, plasându-ne pe amândoi exact în numărul de semne care ne-a fost alocat, exact în căsuțele și casetele croite după forma și asemănarea noastră.

         Va fi mai mult zgomot în jurul meu și-n mine fără Domnul Danciu. Un zgomot care va rămâne greu de ordonat. Niciodată nu-i voi mai putea cere vreun sfat sau o carte, niciodată nu o să-l mai aud spunându-mi sau spunându-ne ceea ce aproape că a devenit o mantră: ”nu te pierde cu firea”. Niciodată nu o să mai stăm la cafea vorbid despre un anumit chin, despre o anumită dezamăgire de a trăi într-o lume redusă la principiul ”scapă cine poate”. ”Niciodată” va deveni ingredientul pentru ”întodeauna” al continuei întâlniri, pentru întotdeauna când îmi voi aminti felul în care Domnul Danciu a înțeles mai bine decât mulți că nu se poate rămîne onorabil pe lumea lui ”scapă cine poate”, decît ieșind. Nu prin imaginație, nu prin fantezii găunoase, pasiuni sau misticisme, ci prin acel spinozist ”a înțelege”. Desigur, Domnul Danciu era mult mai înzestrat (naturalmete înzestrat aș spune, dacă asta nu ar minimaliza injust efortul, autocontrolul, munca) decât mine și decât cei mulți cu un soi de stoicism necesar pentru a ajunge la acel ”a înțelege”. Datorită acestei calități și a unei blândeți ieșite din comun, care nu-l părăsea nici când ne contrazicea, Domnul Danciu a reușit, ani și ani la rând să ducă pe picioare boli grele și gâlcevi inutile la care a fost supus fără să se supună. Era mereu deja împăcat cu tot ceea ce vine. Împăcat chiar și cu dezamăgirile și deznădejdile lui. Pentru că nu s-a ambalat niciodată cu sclipiciul necesar oamenilor de succes a rămas într-o umbră pe care alții ar privi-o ca nemeritată. Dar cred că pentru el asta era un fel de a locui, un spațiu de libertate, unicul. Știa atât de bine că scena nu aparține decât prefabricatelor.

         Mi l-am imaginat mereu pe Domnul Danciu ca pe un călugăr-cărturar, care s-ar fi bucurat realmente și, poate, pe ascuns, de liniștea unui scriptorium în care nu e voie să faci altceva decât să te confrunți cu Cărțile. Cu Cărțile și pauzele savurate în liniștea unui chiostro, în compania unui cerc restrâns de prieteni, departe de orice scenă dezlănțuită.

         Însoțită de-acum de acel niciodată pe care vom avea cu toții ocazia să-l limităm nu pot să fac altceva decât să continui să rulez filmul, să-i tot spun Domnului Danciu că nu prea mă țin cu firea şi să-l aud, pe insulă, măcar râzând.

                    Oana Pughineanu