Domnul Danciu

         

Niciodată nu mi-am putut lua rămas bun de la persoanele apropiate. Lumile de apoi sau universurile paralele atât de bănuite, așteptate... rulează, de fapt, în noi, cei rămași în afara locului cu verdeață. Pe insula lui Morel din mintea mea, Domnul Danciu continuă să existe, așa cum a făcut-o în ultimii doisprezece ani, în toate locurile în care mă aștept să-l întâlnesc, în toate locurile în care m-am obișnuit să-l întâlnesc. Doar o mică diferență s-a insinuat: îl văd chiar dacă nu o să mai apară niciodată, apare, chiar dacă nu o să-l mai văd niciodată. Într-o formă sau alta asta nu dăunează continuei noastre întâlniri, deși acel ”niciodată” funcționează cu cruzimea unei limite atât de abile, plasându-ne pe amândoi exact în numărul de semne care ne-a fost alocat, exact în căsuțele și casetele croite după forma și asemănarea noastră.

         Va fi mai mult zgomot în jurul meu și-n mine fără Domnul Danciu. Un zgomot care va rămâne greu de ordonat. Niciodată nu-i voi mai putea cere vreun sfat sau o carte, niciodată nu o să-l mai aud spunându-mi sau spunându-ne ceea ce aproape că a devenit o mantră: ”nu te pierde cu firea”. Niciodată nu o să mai stăm la cafea vorbid despre un anumit chin, despre o anumită dezamăgire de a trăi într-o lume redusă la principiul ”scapă cine poate”. ”Niciodată” va deveni ingredientul pentru ”întodeauna” al continuei întâlniri, pentru întotdeauna când îmi voi aminti felul în care Domnul Danciu a înțeles mai bine decât mulți că nu se poate rămîne onorabil pe lumea lui ”scapă cine poate”, decît ieșind. Nu prin imaginație, nu prin fantezii găunoase, pasiuni sau misticisme, ci prin acel spinozist ”a înțelege”. Desigur, Domnul Danciu era mult mai înzestrat (naturalmete înzestrat aș spune, dacă asta nu ar minimaliza injust efortul, autocontrolul, munca) decât mine și decât cei mulți cu un soi de stoicism necesar pentru a ajunge la acel ”a înțelege”. Datorită acestei calități și a unei blândeți ieșite din comun, care nu-l părăsea nici când ne contrazicea, Domnul Danciu a reușit, ani și ani la rând să ducă pe picioare boli grele și gâlcevi inutile la care a fost supus fără să se supună. Era mereu deja împăcat cu tot ceea ce vine. Împăcat chiar și cu dezamăgirile și deznădejdile lui. Pentru că nu s-a ambalat niciodată cu sclipiciul necesar oamenilor de succes a rămas într-o umbră pe care alții ar privi-o ca nemeritată. Dar cred că pentru el asta era un fel de a locui, un spațiu de libertate, unicul. Știa atât de bine că scena nu aparține decât prefabricatelor.

         Mi l-am imaginat mereu pe Domnul Danciu ca pe un călugăr-cărturar, care s-ar fi bucurat realmente și, poate, pe ascuns, de liniștea unui scriptorium în care nu e voie să faci altceva decât să te confrunți cu Cărțile. Cu Cărțile și pauzele savurate în liniștea unui chiostro, în compania unui cerc restrâns de prieteni, departe de orice scenă dezlănțuită.

         Însoțită de-acum de acel niciodată pe care vom avea cu toții ocazia să-l limităm nu pot să fac altceva decât să continui să rulez filmul, să-i tot spun Domnului Danciu că nu prea mă țin cu firea şi să-l aud, pe insulă, măcar râzând.

                    Oana Pughineanu 

Hainele noi ale inimii haine

S-a întâmplat, ce de obicei, de când peretele facebookului îmi prezintă mai multe fapte diverse decât pot duce, sau de câte fapte diverse ar fi corect din punct de vedere neuro-nutriţionist să am parte, să dau de două care m-au trezit din amorţeala cu care sunt/suntem obiţnuiţi să facem pe alertaţii. E vorba de o ştire venită tocmai din Norvegia unde s-ar fi promulgat o lege care să descurajeze avortul, conform căreia părinţii care nasc un copil cu handicap în proporţie de peste 66% au posibilitatea de a sta „de probă” cu progenitura pentru a vedea dacă sunt în stare sau nu să se obişnuiască cu ea, cu stilul de viaţă pe care convieţuirea cu un animăluț bolnav îl presupune. În caz de eşec, ei au posibilitatea de a lăsa copilul în grija statului. Perioada de acomodare se caculează în funcţie de gravitatea handicapului: între 12 luni şi 8 ani. (La Norvège Légalise L’abandon D’enfants Handicapés, Nord Presse). E important de menţionat că aceşti părinţi, ştiu din timp că respectivul copil se va naşte cu handicap. Nu doar că au posibilitatea de a alege să nu-l aducă pe lume dar, cum ar veni, după ce au spus un da hotărât, au posibilitatea de a spune un nu la fel de hotărât. În traducere liberă, you can now unsee the unseen, or unfuck the fucked. Nu vreau să condamn în mod nejustificat persoanele care fac aceste alegeri, dar cu sigurnaţă, măcar un lucru se poate spune despre ele: nu ştiu ce au în cap, la fel cum, desigur, nicio persoană care se angajează într-o relaţie pe termen lung, nu ştie (de unde abandonuri, divorţuri, crime şi alte heartbreake-uri). Este unul dintre motivele pentru care s-au inventat datoria şi despăgubirea. Desigur, primul comentariu pe care l-am făcut, abordând clişeistica la modă legată de piaţă-capital-piaţă-capital-alfa-omega-s.a.m.d a fost: „viaţa ca bun de consum”. Într-adevăr, totul seamănă înseajuns de mult cu un test-drive... Cu siguranţă, un nou concept de „viaţă” decât cel sacru, oricât de camuflat în profan ar fi, străbate această abordare care este contractuală fără a fi stabilită între egali sau între aşa-zis egali, care se cred egali tocmai pentru că au posibilitatea de a fi părţile care semnează un contract (de fapt, pentru mulţi contractul e un fel de drept de protimisis asupra persoanei. Te poţi vinde/cumpăra/recumpăra lunar de la oricine plăteşte 600-800 ron pe lună, conform mecanismului "leasing de sclavi". Un fel de robie modernă, menţinută printr-un fond nemimitat de „mituirea socială” şi mitul progresului ar spune Gellner). Între indivizi şi stat, se negociază condiţiile de predare ale unui bun cu defect, care pare mai degrabă luat în chirie decât „adus pe lume”, „adoptat într-o comunitate”. În niciun caz nu se ia în considerare viaţa celui care nu are nicio posibilitate de a se apăra, negocia, protesta sau pur şi simplu de a exprima un gând (la scară largă, aşa funcţionează mule afaceri făcute peste capul cetăţenilor). Peste această asimetrie în care vechile morale, fie ele creştine, fie imperative, ar fi văzut o flagrantă nedreptate nu se poate trece decât desconsiderând orice caracter incalculabil al faptului de a fi în viaţă. Iar acest calcul, seamănă oarecum cu cel propus de Bentham. Sintetizând, am putea spune că respectivul cuplu are dreptul să calculeze câtă plăcere-neplăcere le provoacă cineva (un organism) care nu poate nici măcar să exprime în mod articulat plăcerea-durerea de a se fi născut. În urma acestui calcul ei se pot debarasa de datorie pentru a-şi cere o despăgubire. A afla cam câtă neplăcere anulează datoria ar fi, presupun, la fel de greu de aflat precum a şti numărul exact de străini, emigranţi care s-ar putea folosi pentru declanşarea sentimentul naţionalist. Şi la urma urmei, dacă Rousseau a făcut-o de ce n-ar putea-o face şi ei. În fond, ei par să împlinască visul milenar al omenirii de a trece din pântecele matern (sau direct din eprubetă), în pântecele statului, dar nu prin educaţie, prin inocularea unui concept sau altul de responsabilitate, de la cea în doi, la cea civică, ci prin contract.

Al doilea fapt divers era cules de pe siteurile de vânzări marca ro., unde cineva oferea la schimb, un caniş pentru un iphone 5 sau iphone 5s. „Cainele are 12 ani, ştie cateva scheme de concurs, e rasă pură. Foarte cuminte!! Cer şi ofer SERIOZITATE MAXIMĂ!! Nu deranjati inutil!” Practic, avem de-a face cu acelaşi tip de logică, care presupune schimbarea unor obiecte mai puţin performante, învechite, cu unele mai noi. Un caniş de 12 ani începe să fie un gadget depăşit şi are nevoie de serioase updatări.

Sunt lucuri care m-au făcut să mă gândesc, din nou şi din nou, la felul în care societatea noastră care a renunţat la „lună şi stele”, care a încercat tot soiul de morale mai mult sau mai puţin imperative, mai mult sau mai puţin pragmatice eşuează, din nou, faţă-în-faţă cu suferinţa. Aş fi putut spune: nu-şi găseşte nicio modalitate de a fi umană, dar asta ar fi sunat de-a dreptul preţios, odată obişnuiţi să folosim gândirea aproape exclusiv, fie numai pentru a destabiliza vechi concepte, fie pentru a justifica facile jocuri de putere care „teritorializează-reteritorializează” lumea într-un cocktail de ideologii care n-au cum să nu se bată cap în cap la un moment dat. Cel puţin ideologia eco şi cea a performanţei nu îşi pot găsi un numitor comun. Între a ocroti orice formă de viaţă şi a decide condiţiile în care ea merită să fie trăită stă, de fapt, tot calvarul istoriei şi civilizaţiei noastre. Dar poate, pentru prima dată, aceste condiţii se stabilesc fără a avea nicio altă bază decât una „tehnică”, „de ameliorare”. Şi totuşi, corporalitatea lumii pare să fie, tocmai acum, când suntem mai dresaţi ca nicicând să o gândim în termeni senzuali, extrem de îndepărtată. Termenii senzuali sufocă tocmai senzorialitatea. A calcula plăcerea-neplăcerea extermină la fel de bine empatia subiectului moral precum o făcuse orice altă „doctrină” bazată pe asimetria trup-suflet. Pare să fie ultimul tip de „ideologie” aplicabil pe individul care se vrea eliberat de toate celelalte. Şi nu mă refer aici la individul care s-ar simţi moralmete presat să facă alegeri destinale (tip Sophie’s choice), pentru că în majoritatea timpului pacea şi bunăstarea în micuţa parte de lume confortabilă a micuţului alb occidental, tind să elimine chiar posibilitatea apariţiei acestui tip de tensiune care rămâne totuşi pus pe seama hazardului genetic şi biologic. Mă refer la viaţa de zi cu zi, în banalitatea ei cotidiană supusă unui nesfîrşit vid de semnificaţie.  

            Că nu mai are nevoie de explicaţii transcendete care să-i valorifice fiecare gest (aşa cum s-ar întâmpla pentru un credincios) ar fi una. O moralitate, poate una chiar mai strictă decât cea care este, spre exemplu, propovăduită de un catolicism care permite până la ultima suflare rejucarea meciului răutate-milostenie divină, a fost posibilă datorită fundamentării pe reflecţie şi conştiinţă. Dar e poate timpul să ne întrebăm ce soi de moralitate poate fi elaborată pe baza unei existenţe care tinde să elimine chiar gândirea? Şi nu mă refer aici la inteligenţa instrumentală care a permis speciei să evolueze de la măciucă la tanc. Mă refer la acea gândire care e preocupată atât de nesemnificativ din punct de vedere al supravieţuirii speciei de „ce înseamnă toate astea”? Pentru că dacă totul se reduce la un soi de modularitate, atunci toate astea nu mai înseamnă nimic. Şi alegerea de a abandona un corp suferind, cu care ai împărţit pur şi simplu spaţiul o perioadă îndelungată de timp nu mai poate fi tratată nici măcar în termenii pe care, în mod surprinzător până şi apologetul datoriei îi folosise: „prostia se datorează unei inimi haine”. În spatele eşecului de a întemeia o morală fie pe inimă, fie pe datorie, ambele bazate la urma urmei pe sfânta practică (întru înfrânarea celor care nu sunt aleşi) mai rămâne altceva decât abandonarea în fluxurile largi ale schimbului? Ale acestui mai bine, mai performant, mai satisfăcător care se dovdeşte a fi o iluzie mai găunoasă decât orice metafizică?

                                                                                     Oana Pughineanu

Pastila din Tei. Metoda pungii de puroi.

A trecut atât de mult timp de când lumea a fost deturnată de la viziunea ştiinţific-poetică pe care Lucreţiu şi al său poem De rerum natura, o propunea drept cale întru liniştirea sufletelor. Atomi şi vid, fără de păcat, se zbenguie aleatoriu în puzderia de forme care-şi caută epicureic plăcerea fără a se chinui prea mult să găsească „puncte morale” comune într-o lume ierarhizată care nu face decât să potenţeze violenţa umană, o combinaţie specială de animalitate şi capacitate de a premedita crima. (Mi-am adus aminte de toate acestea citind minunata carte Clinamen. Cum a început Renaşterea semnată de Stephen Greenblatt). Ierarhia este, în final, duşmanul de moarte al „vieţii bune” de care sunt în stare atomii. Sacralităţile care n-o mai pot susţine se descompun de câteva sute de ani luând forma unor schelete instituţionale care lubrifiază bunul mers al societăţilor formate din anonimi, funcţionând datorită lor. Fără să luăm în seamă lamentaţiile nihiliste care sunt un fel de a (nu) face faţă terorii psihice de a fi rămas încastraţi mental în mecanismul vinei, ca producătoare de sistem moral în absenţa oricărei divinităţi, fără să mai comentăm puzderia de „succesuri şi eşece” cu care s-a confruntat raţiunea de la iluminism încoace, ci pur şi simplu aruncând o privire peste puzderia de „reţete de viaţă” pe care oricine şi le poate procura din liberării sau de pe reţea, după un sistem autoservire, nu putem să nu observăm comicul acestori paşi către sine, către „cultul californian al sinelui”, care trebuie degresat de orice urmă de angoasă. În societatea Interacţioniştilor Simbolici Anonimi, ultima formă de legitimare pare să stea în reificare: „Bună, sunt utilizatorul de limbaj cu numărul de cont XXXRO şi de vină e sistemul. Dacă aţi putea, vă rog, să-mi prescrieţi, ceva între zen adaptat la muncipiile ro şi puţin inefabil în versuri cu rimă, v-aş fi extrem de recunoscător”. Pentru că lumea cealaltă şi, în general, orice formă de exterior şi alteritate a devenit atât de greu de produs (mai rămân totuşi evadarea prin autism, schizofrenie şi tomberon), evazionismele însăşi au devenit o formă de activitate, aproape birocratizată. Evazionismele pentru mase, dacă ar fi să le tratăm cu blândeţe, aproape că au un aer avangardist de cultivare a non-sensului. „Cele mai multe femei care se rujează în acelaşi timp”, „cei mai mulţi oameni îmbrăcaţi în elfi”, „cei mai mulţi pitici de grădină care au participat la o conferinţă pe teme ecologice şi nu numai”, „cei mai mulţi cetăţeni care la vot au ales răul cel mai mic”, „protest de susţinere al unui simbol cultural”. Evazionismele individuale, par să fie mai diversificate („omul e stilul”), ocupând o gamă largă, de la întemeierea unei familii până la extragerea paleontologică de sensuri din texte vechi (scrise pe papirusuri sau, mai aproape de epoca noastră, tipărite pe hârtie). Această ultimă ocupaţie poartă în unele cercuri numele de cultură şi unul dintre câmpurile ei în care extracţia de sens atinge cote de hilaritate maximă e cel politic: necesitatea de a reutiliza potcoave de cai morţi peste partide noi şi programele lor „sociale”, reafirmă caracterul paleontologic ai unor termeni precum stânga şi dreapta, în condiţiile în care o reificare globală îi face pe fraţi să nu se mai recunoască nici după „lupta de plasă”, nici după „consumul de status”. Acum, mai mult ca niciodată, când marilor puteri le revine, ce de obicei, joaca de-a geopolitica, iar micilor puteri le revine dreptul la o cerşetorie insituţionalizată (pachete FMI), cei de-o zeamă ar trebui să recunoască faptul că „singura stângă fidelă mereu sieşi este aceea care invocă nu libertatea sau egalitatea, ci fraternitatea – adică dragostea”. Şi totuşi iubirea, cu aceleaşi cuvinte. Plusvaloarea noastră specială. Nu astupă groapa, nici nu te trece peste ea, dar te ajută să/te conştientizezi.

            Revenind însă la evazionismele individuale, care permit diversificarea produselor şi prin urmare, revoluţionarea revoluţiei însăşi, ne permitem să expunem propria noastră reţetă. Tot ce urmează să citiţi are doar un titlu de prezentare şi nu atrage nicio responsabilitate din partea firmei. Produsul nostru se numeşte Pastila din Tei. El nu se adresează persoanelor care cred cu tărie că au un scop în viaţă. Deşi totul e de o importanţă vitală pentru că niciun gest de-al dumneavoastră, de la ştersul fundului până la vreun subtil rateu intelectual nu se vor repeta niciodată în univers exact în formula pe care o reprezentaţi, dar repetându-se totuşi de miliarde de ori prin alte formule irepetabile care se şterg la fund, acelaşi tot devine sursă de profundă neîncredere. Ca să sintetizăm, vom spune că pacienţii ţintă ai Pastilei din Tei sunt cei care cred în copleşitoarea importanţă a oricărui şters şi, în acelaşi timp, nu cred că această credinţă este semnificativă în vreun fel. Copleşitor şi insignifiant. Cam asta şi-ar scrie pe tricouri pacienţii noştri ideali. Restul, şi-ar scrie restul. Şi tot ideali ar fi.

Deşi ni se pare atât de poetic să munceşti la scop, să râneşti la el, ca la un coteţ necurăţat de demult, în timp ce universul o ia spre roşu şi totul va dispărea într-o răceală de piţipoancă care n-a cunoscut niciodată plăcerea, credem că genul acesta de poezie e întrucâtva nociv. Aşa că noi nu o să vă propunem niciodată ca după ce vă întoarceţi de la joburile dvs. mai mult sau mai puţin aromate, sau de la sinecurile în care aveţi norocul să tăiaţi frunzele la câinii cu covrigi de 1 leu în coadă, să vă închinaţi vreunui spirit interior sau exterior (gen stima de sine sau Diva universal). Noi credem că spiritualitatea nu poate exista în prezenţa spiritelor. Noi credem că spiritualitatea ţine, printre multe altele, de atitudini total combătute de – ei da! - spiritul vremii. Spre exemplu:

 ...................         

 ...................

 .................... 

(după completarea formularului nu-l trimiteţi nicăieri, nu vă daţi likeuri, nu deschideţi berea şi nu vă faceţi un ceai de sunătoare. Oricum, nu trece).

Acum, după ce am identificat aspectele principale - cine sunt, de unde vin, ce trebuie să fac, să nu fac, să sper, să nu sper - şi am căzut de acord că venim cu toţii din bucătărie şi ne îndreptăm spre sufragerie sau invers, Pastila din Tei vă oferă prima reţetă de rezistat în faţa spiritelor:

Renunţaţi le orice poveste, epică, plan narativ, vis care vă ajută să vă proiectaţi în viitor alături de cei dragi sau fără. A vă închipui ceea ce o să faceţi chiar şi peste o oră, în ciuda sfaturilor PR-ului, este primul şi cel mai nociv nărav de care trebuie să vă debarasaţi. A vă aduce aminte „coielian” de tot felul de momente care credeţi că vă individualizează, gen: prima oară când aţi văzut o femeie goală, prima dată când aţi pus mâna pe o perche nepereche de sâni, prima oară când vaţi băgat limba în părul ei care mirosea a nuci verzi şi mici etc. este a doua meteahnă, la fel de nocivă, de care trebuie să vă debarasaţi. Trecutul nu e o felicitare. Viitorul nici pe-atât. În loc de asta, aplicaţi un vechi procedeu de meditaţie pe care Pastila din Tei vi-l reprezintă în varianta adusă la zi: fie că sunteţi pe scaunul ergonomic din faţa calculatorului, fie că vă ţineţi de mână cu drăguţa în timp ce vă uitaţi la şi pe lângă raţe, lebede, terase, alte drăguţe e important să nu vă închipuiţi nimic şi să simţiţi exact ceea ce sunteţi: o pungă de puroi nedepistată. Avantajele pungii de puroi sunt pe nedrept subestimate, fiind o împlinire profund organică a tot ceea ce utopiile spiritualiste au căutat să realizeze: este retrasă din lume, deşi încărnată în ea şi absolut nimic nu o poate atinge, nici măcar sedativele nu pot pătrunde crusta care o înconjoară. Sunteţi, pe scurt, un granulom autotelic. Într-o primă fază nu o să puteţi accesa starea de comă continuă vizată, pe care Pastila din Tei o vă va induce, cu siguranţă, în scurt timp. Până atunci, tot ceea ce trebuie să faceţi este să segmentaţi zilele până la moleculă: acum fac cafea şi numai cafea şi sunt fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic în timp ce fac cafea. Acum fac duş şi numai duş şi sunt fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic atât timp cât fac duş şi numai duş. Acum mă plimb şi doar mă plimb şi sunt fericit/ă. Nu se poate întâmpla nimic cât timp mă plimb. Etc. etc. Acum fac ore de muncă sau ascult o listă de aşteptări parţial legitime din partea celorlalţi, şi sunt nefericit/ă, dar orele durează doar câteva ore şi se pot chiureta, extirpa, uita.

Desigur, aţi recunoscut o veche indicaţie, un vag iz de oligofrenizant carpe diem asezonat cu identificarea cu ceea ce vă înconjoară: „nu fiţi privitor al râului şi al lucrurilor ce curg pe el, ci fiţi o minge care curge deodată cu râul”. Cel puţin Pastila din Tei n-o să-i tragă niciun şut.

                                                           Oana Pughineanu

Marea frumuseţe a sfinţilor de eprubetă

La grande bellezza este un film pe care nu pot să-l văd. Chiar dacă l-aş derula de zeci de ori, pentru mine, „povestea” (este vreuna?) şi „personajele” (există vreunele?) nu au decât consistenţa străinilor întâlniţi pe stradă. Pe unii îi cunosc vag şi ne salutăm nehotărâţi. Parcă ne-am dat cîteva likeuri pe fb, în viaţa asta sau în altele. De alţii mă împiedic cerându-le scuze. Iar restul sunt mii şi milioanele de turişti veniţi să ateste cu flashuri locurile care există mai abitir decât altele. Ziduri care au rezistat, traversând timpul ca monolitul din Odiseea Spaţială 2001. Resturi de ridicări şi căderi fosilizate în marmură şi mozaic, un mille feuille de epoci în care purtătorii de aparate foto îşi sting setea lângă caii pelerinilor medievali, dintr-un sarcofag roman transformat în adăpătoare sau fântână  (după Porta Flaminia, capătul celebrei Via Francigena, în Piazza del Popolo, cum treci de Basilica Santa Maria del Popolo, pe sânga). Tot filmul nu este decât murmurul acestor necunoscuţi care mă însoţesc într-o plimbare prin Roma. Încă una şi încă una. Aproape a mia plimbare. De fapt, exact a 781-a. (-Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!... şi tot aşa pe o placă de pikup blocată... eterna întoarcere a aceluiaşi, un spirit puţin oligofren care nu învaţă nimic pentru că-i place, cât îi mai place, să repete. Oricum, mecanic sau ritmat,  numai să [se] mai repete. „Diferenţa fără concept” face diferenţa. Chiar dacă de la un timp, cât suntem noi, nu mai este ea şi cât e ea, nu mai suntem noi).

            Iar în această a 781-a plimbare (pe lângă cele zilnice făcute cu buricele degetelor peste Pantheon şi Colosseo, pe via Regina Margherita până la intersecţia cu Nomentana... pe unde trece numărul 90 care ajunge în Largo Labia... jur!) sunt însoţită de Jep Gambardella. Un turist care ţine să-mi prezinte turiştii din viaţa lui. Şi mai ales alte încăperi. Pe unele le ştiu parţial. Le-am văzut tavanul luminat. Recunosc! Jep îmi atrage atenţia: pare un dandy plictisit de oglinzi care se regăseşte doar în marea din tavan sau în „trenuleţele” dansante în care crema înaltei societăţi se copilăreşte, cele mai frumoase trenuleţe, perche non vadono da nessuna parte. Duce o viaţă puţin prea bună printre alţi mari burghezi îmbătrâniţi care duc o viaţă puţin prea bună, trăindu-şi ultimele nostalgii în stil appasionato. O decadenţă fără outsideri fellinieni. Cu toţii intră în tabloul unei lumi eco-deco. Indiferent de provenienţă, fiecare ocupă un spaţiu alocat în funcţie de nevoile unei arhitecturi modulare: mici piese funcţionale care se compun şi recompun cu fiecare cadru, astfel încât Roma, ruinele „marii culturi”, showurile „artă pentru artă” (pentru că nimeni nu ştie ce e aia o „vibraţie”) să se asorteze la paharul de whiskey care e asortat la costum, care e asortat la inel, care e asortat la hamacul cu vedere la semnul Martini (un al doilea soare, de noapte) de pe Via Veneto. Dintr-un simplu turist, Jep devine un însoţitor de calitate. Din mai multe puncte de vedere. Nu doar pentru că-ţi arată cum se trăieşte bogăţia la Roma. Sofisticat. Nu e doar cu yacht-uri şi lobster ca pe Wall Street. Nu e doar simplul what you see is what you get. Jep e prieten cu Pincipessele împănate în botox şi maeştri lor taxidermişti, poate deschide, în noapte, Castelul Cavalerilor de Malta sau alte clădiri, apartamente de lux în care nu ai acces decât dacă te faci servitoarea vietnameză sau infirmiera româncă.

Aici se face încă jocul aparenţelor şi esenţelor, din inerţie, pentru că încă nu s-a inventat altul, pentru că încă e un bun mod de a intra pe piaţă. Aici e totul puţin mai mult, fie din snobism, fie din obişnuinţă, răsărind din gesturile fiecăruia care se crede un ministru la tejgheaua lui cu tabacchi sau vânzîndu-şi prezenţa nobiliară cu ocazia meselor sofisticate, unde comesenii au nevoie de atestate, de blazoane reduse la un şirag de perle sau o agrafă pentru coc (250 de euro reprezentaţia/persoană). Aduce puţin nu doar cu un remake fellinian (în care personajul principal nu mai e vizibil căci s-a făcut una cu decorul), ci şi cu Primăvara Doamnei Stone la Roma, numai că aici un gigolo îl atestă pe altul. Toţi sunt, mai înainte de orice proprii lor clienţi. Jep cunoaşte jocul. De tânăr şi-a dorit să-l practice, mai ales pentru a le lăsa altora un gust amar. Se amuză uneori demascându-şi prietenii de hârjoană. Dar dincolo de toate astea, el este acolo pentru a stabiliza şi destabiliza în acelaşi timp arhitectura modulară din care face parte. Cadrele lungi pe care regizorul le filmează având în prim plan expresivitatea personajului (cu un Toni Servillo își permite) au, cel puţin pentru mine, un dublu înţeles: în primul rând mă fac să retrăiesc un soi de sufocare, de comă călduţă pe care, un oraş precum Roma în care totul pare că s-a spus şi mai ales s-a făcut (în cărămizi, arcade, marmură şi sanpietrini), ţi le induce uşor şi pe nepusă masă. Dacă stai îndeajuns de mult acolo, te trezeşti într-un altundeva. Există un punct în care parcă treci de bariera sunetului, a atmosferei şi nu mai rămâne decît să-ţi savurezi propria inutilitate, devenită pe nepusă masă un soi de fruct exotic, lejer, aproape dietetic. O inutilitate care te ţine în formă şi care te deschide către perceperea continuă a „unei prezenţe ce nu are nicio semnificaţie şi totuşi e o revelaţie” (Pasolini). Repetiţiile devin reînnoiri, Yonvillurile sunt pe veci alungate şi ceva din timp poate fi recuperat tocmai acum. Fiecare clipă este deja o madlenă pierdută şi regăsită (dovadă, seria de portrete făcute zilnic).

Dar cadrele acestea lungi, precum şi unele dialoguri (în special cel cu cardinalul) care se termină întotdeauna într-un grande nulla ţin să-mi arate pe lângă Roma din care nu mai ies, un Jep care vrea să-şi scoată la iveală propriile-i ziduri antice, propriile-i monumente, ghidul lui esenţial cu cele mai importante 5-10 locuri&momente de vizitat, care există mai abitir decât altele. Asta pare să fie punctul de pornire pentru un nou roman. O colecţie de epitafuri pentru ceea ce se face simţit dedesubtul lui „bla bla bla”, pentru ceea se transfigurează din miile de gesturi având consistenţa unor supe campbell în artefactele preţioase care vor lua forma textului doar pentru a rămîne şi pentru a-şi păstra punctul orb care le produce. Jep se descie ca fiind, de mic, un condamnat la sensibilitate. Este cumva replica acelei „Sfânte Tereza” care nu poate vorbi despre sărăcie pentru că sărăcia „se trăieşte, nu se povesteşte”. Ori scriitorul este un sfânt de eprubetă: transformă nimicul în bla bla bla şi bla bla bla-ul în nimic, înscenând, cu puţin noroc, câteva ieşiri din scenă. Sensibilitatea care-şi caută punctul orb e asemeni crucii care se loveşte de scările sacre cu un sunet sec. Când nu mai stă nimic între noi şi... şi ce? lume? dumnezeu? amintiri? o bucată de piele? între noi şi crucea noastră, între noi şi orice, în fond... atunci putem începe. Un alt bla bla. Mascat de entuziasme ridicate, cu artă, la rangul de pasiuni ale bilei negre.

                                                                                        Teodora Anao

Dragă Hannibal Lector Lecter

Scrisoare-n oglindă

Dragă Hannibal Lecter Lector,

Îţi scriu ţie care ar trebui să fi un Altul, depăşind sfera fatal de controlată a Celuilalt care mă obligă la negocieri (sau, mai ştiinţific: „punctare în comunicare”) mascate în dans&joc&voie bună sau, pur şi simplu, în vorbele care se arcuiesc după soare şi după orice ar putea să le transforme în monedă de schimb. Te investesc pe durata acestor propoziţii cu puterea de a fi Altul, deşi nu eşti decât încă o ilustrată cu „ecce homo”. 50 de eurocenţi cu plic cu tot. Saliva inclusă.

Cu ce să încep? M-am cam delăsat în ultima vreme. Dar o să-ţi povestesc, pe post de aperitiv, despre câteva din cărţile săptămânii. Ele sunt acompaniatoarele tăcute (vezi Nina Berberova), gata tranşate şi amestecate în metabolismul delirant dintre „minte şi lume”. Retina e primul loc al ideologiei (ha! nici la revistele mai glossy nu găseşti slogane de-astea). Conurile şi bastonaşele chicotesc ca nişte copii lăsaţi singuri la grădiniţă. Când Educatoarea nu-i acasă Imaginile fac streaptease pe masă (despre greaţa de a trăi cu ele, în altă scrisoare). 

Dar să începem cu începutul. Balzacian. Start: cărţile stau pe canapea desfăcute, una peste alta, ca un stol de păsări împuşcate şi stivuite pentru plăcerea vreunei case regale. Violenţă şi rafinament între tacâmuri de argint. Multe. Cât nu visează toată clasa dominată la un loc. Multe, cât pentru sute de proteze şi coroane (plastic simplu – 100 ron dintele; plastic regal, nu lasă gust  – 300 ron dintele). Colţi înrămaţi. Sau preferi cărţile desfăcute ca nişte actriţe porno într-un film în care bugetul era îndeajuns de mare încât să alunge dragostea? Doar pentru tine actriţele porno sunt ceea ce sunt. O salată. 

Al doilea paragraf despre cărţi (amplasat conform regulii portretizării prin tehnica cercurilor concentrice): și cărţile pe care le aleg sunt ceea ce sunt. Sau sper să le găsesc aşa, din când în când, la vreun autor care nu dă doi bani pe preţiozităţi, ci vrea numai să ţi-o spună verde-n faţă. Obsesii pentru antieroii care nu pun mandale şi alte fengşuiuri între suferinţă şi corp, între suferinţă şi cap, între suferinţă şi a o suferi. N-ajung prea departe niciunul. Sunt simpli. Ca nişte planete pe orbită. Titireze obeze în mâinile domnului care a dat şi a luat. Ca nişte metafore ticluite întru gloria logicii fatale, impacabile, de te şi ia la palme ca un iubit cu sangre caliente (atât de greu de convertit la o personalitate obosită), preferabil marca Almodóvar (ex: „un arbitru şi un altar sunt identice, căci răufăcătorul îşi află refugiul atât alături de unul, cât şi de celălalt”). Înainte să le deschid îmi reglez ceasul după vecinii de la 6 (etajul). Când ea-i face nodul şi i-l apropie de gât e 7 fără 15. Când pupă copilul e tot pe-acolo. Când mănâncă singură, la fel. Abia după ce mai fură un somn de 2 (1+1) ore începe să se facă 7 fix. Atunci îmi aduc aminte că trebuie. Viaţa între melancolii şi facturi. Între domnie şi prostie. Se plătesc amândouă. La ghişeele de depuneri în contul speciei. Mic moment seducător (pauza mare, cornuleţ cu lapte): rămurelele copacilor lipsă din faţa blocului se sumeţesc după modelul unui accident cerebral fosililzat. Salvat. Docx.

Al treilea paragraf despre cărţi (compus din mai multe paragrafe). Balzacianism de corporaţie. Barcod: cărţile cu 8-10 lei de la book corner sau cu 5-10 de la humanitas, str. Universităţii 1, sub Tribuna, revistă de cultură apărută prin bunăvoinţa Consiliului Judeţean Cluj, respectiv Universităţii 4, puţin după Insomnia apărută prin bunăvoinţa poeţilor şi a tuturor oamenilor care au ceva de spus sau au treabă prin centru):

-  William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie. Autorul: „lumina palidă a înserării – înrudită cu celebra «lumină oblică» de care vorbea Emily Dickinson şi care îi evoca ei moartea, eternitatea glacială – nu mai avea nimic din blândeţea ei autumnală binecunoscută, ci mă prindea în capcana unei tristeţi care mă sufoca”. Cititorul: 1. Dickinson? Parcă mai ştiu pe cineva cu numele ăsta, dar în română. Râsete în bucătărie. 2. Nici vorbă. Autorul nu ştie. Construirea unui mic cerc vicios (sau hermeneutic, după gust): de ce n-a scris despre depresie când era deprimat? Pentru că nu poţi face nimic când eşti deprimat. Şi-atunci de ce să faci după, încercând să împănezi cu citate, să marchezi locurile care fac alergie la marcaje? Şi de ce să mai publici genul acesta de critică literară perversă a autopsihanalizei? (lasă! Lasă! Nu-i asta cel mai grav lucru de pe lume. Alţii-s pedofili sau aruncă bombe sau fac talk showuri). Ca să spui, de fapt, un singur lucru: „staţi calmi. depresia trece”. Numai că până trece nu vă mai puteţi agăţa de nicio „scenă de limbaj” (dumnezeiască formulă din Barthes). Depresia merge mână în mână cu oligofrenizarea. Disiparea în pură senzaţie. Un fel de dragoste fără obiect. Nu. Nu iubirea de iubire. Aia e deja ceva. E posibilitatea tuturor obiectelor, a foamei continue, a laşităţilor de tot felul (a autoşantajului cu responsabilităţile care cresc ura între semeni întru consevarea speciei), a iluziei unei intensităţi care să scape dorinţa de meschinăria ei evazionistă (că e uşor să ai dorinţe când stai închis într-un ţarc, dar sunt nesemnificative, predefinite, ca marcajele pentru alpinişti). Iar când trece, nu face decât să se aşeze ca un animăluţ obosit în cutiuţa lui, cu greu construită (după modelul creierului masculin cu sertate separate pentru fiecare catastrofă. Sisteme anti-inundaţie, anti-crash  financiar). Îl auzi cum toarce încontinuu, egal cu sine. Asta e poate cel mai înnebunitor. Egaliatatea cu sine a senzaţiei (unica) din depresie. Băltire. Orice memorie se şterge, dar lucrurile nu dispar. Din contră, contururile lor devin tot mai clare clarissime pe măsură ce nu-ţi mai aduci aminte la ce folosesc. Simt nevoia să repet asta: contururi iritant de clare peste o puzderie de inutilităţi. E ca şi cum lumea ar deveni o adunătură mai colorată, mai ţipătoare de jucării gonflabile care au ieşit la suprafaţă dintr-o grădiniţă scufundată sub apă. Înghiţi lumea asta cu ochii şi ea intră pe „haia parte”, aia pe care te îneci. Şi totuşi, nu poţi să nu admiri acest proces de epurare perfectă. Lucrurile degresate de sens şi tu cu numărul de identificare la vedere. Pe degetul mic de la picior. AXN crime. Te pasc toate florile. 

(Ipoteză ştiinţifică: unul dintre cele mai semnificative studii asupra creierului „demonstrează” că, în general, el nu poate identifica în mod corect excitaţia. O atribuie primului stimul pe care-l conștientizează și o explică prin prima poveste care-i cade la îndemână folosindu-se aproape 100% de principiul cauzalităţii: „e de la soare”, „e de la filmul de aseară”, „e de la amandină”, „e de la faptul că azi nu-mi vorbeşte”. Poate creierul deprimat e cufundat într-un soi de „luciditate” dementă în care devine conştient de faptul că nu poate atribui corect sursa excitaţiei. În termeni cauzali asta se numeşte disperare. Pentru rafinaţi: nihilism).

- Aldous Huxley, Porţile Percepţiei. Raiul şi iadul. Efectele mescalinei între limbajul ermetic misticoid care ne place! place! place! doar când e al nostru şi aceeaşi critică literară interminabilă. Început promiţător despre Cugetul Fără Limite continuat cu Brecht, Van Gogh, Alban Berg, Platon, Socrate, Hesiod, Wordsworth, George Russell, Sf. Antonie, Goethe, Buddha, H. G. Wells, John Constable, Seurat şi restul enciclopediei. Imposibil de citit după pagina 116. O demonstraţie perfectă a faptului că „revenirea la lucrurile însele” este imposibilă. Nevoia de logică poate fi eradicată, dar nu şi nevoia de ornament şi ritual. Sau e vina cercetătorului? Dacă Huxley lua mescalină în cuşca câinelui şi nu în „Cea mai Mare Alimentară din Lume” discursul său ar fi devenit mai greu colaj? 

- re re re citiri: Trei discursuri edificatoare, S. Kierkegaard. Despre dragostea apostolică fără de care nu creşte şi nu crapă niciun fir de iarbă, „dragostea care nu e niciodată altceva” (fără idealismul de latrină al hormonilor care iubesc în orice doar portjartierele, crema, vişina din vârf), „iubirea care acoperă o sumedenie de păcate” şi iarăşi oligofrenizarea ca lipsă de forţă, ca băltire ce aneantizează ura şi egoismul tautologic al lui vreau asta! acum! vreau pentru că vreau, sân – ne-sân, sunt – nu sunt. „Când în inimă locuieşte iubirea, omul înţelege încet şi nici măcar nu aude un cuvânt spus în grabă, nepricepând nici repetarea lui, pentru că îi acordă un loc bun şi un sens bun, nepricepând lungul discurs al mâniei sau al batjocurii, pentru că încă aşteaptă un cuvânt care să dea sens discursului”. O inimă oligofrenă înţelege sacrificiul instantaneu. Sacrificiul e instinctul ei de consevare. Adună trecutul-prezentul-viitorul în același căuș.

- alte re re re citiri: Barthes vs. Deleuze şi Guattari. Ultima apariţie a Unicităţii (Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, o carte tolstoiană, pe principiul „iubirea romantică va fi ultima iluzie a secolului”, ultimul show al Unicității) faţă în faţă cu Anti-Oedip, cu Producţia care exclude cuplul fericire-nefericire şi pe alocuri chiar pe cel format din plăcere-neplăcere. De rescris, pe foi ministeriale, ambele cărţi, cuvânt de cuvânt. 

- compunere liberă: (fragment tăiat), (fragment şi mai mare tăiat, vezi că ţi l-am trimis pe mail. E cu înjurături.) Acestea fiind spuse dragă Hannibal, cititorul se lăsă pradă senzaţiei cf. (sau apud. sau chiar sic!) căreia becul din hol vroia să-l înjunghie. De obicei stătea cuminte cu lumina lui chioară şi liniştită, ca un organ intern mulţumit de sine, cufundat în nesimţirea de sine. Cititorul speriat de aşa o grozăvie se pierdu pe sine şi mai aprinse un bec înainte să o zbughească pe uşă spre şine. Spera că astfel, se va naşte o concurenţă între lumini, ca între câinii care uită de stăpâni şi, prin urmare, în modul cel mai cauzal posibil, se vor înjunghia între ele. 

                               Oana Pughineanu