Barbie a crescut, ba chiar a îmbătrânit, într-un mod admirabil, păstrând aproape intactă linia adolescentină a mijlocului, tonifierea, care dacă lipsește pe alocuri poate fi mimată cu iegării potriviți. Botoxul de pe față a fost inserat conform principiilor artei clasice, armonie și ritm. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Pupilele ochilor sunt totuși mai greu de controlat. Zâmbetul cu ochii e mai greu de botoxat. Acolo se ascunde puțin vid care nu poate fi umplut non-stop cu bucuria care nu se mai încape pe sine, bucuria de a trăi în cea mai roz lume dintre cele mai posibile rozuri. Ce face Barbie cu acest vid? Seamănă cu răspunsul premonitoriu pe care tânărul Trump l-a dat într-un interviu. Întrebat ce ar face dacă și-ar pierde brusc toți banii a răspuns că ar intra în politică. Zis și făcut. Ce ar face Barbie dacă și-ar pierde 10% din farmec (în lumea ei 10% e 100%)? Ar face încă un film „feminist”. Acesta se numește The Substance și în mod halucinant a primit un premiu pentru scenografie la Cannes. Din când în când, personajele scot ceva pe gură, în general sânge. E de înțeles. Majoritatea timpului îl petrec într-un cat fight nud, degenerat într-un wrestling între niște personaje de desene animate imune la durere și la spart pereții cu capul. Dar cuvintele uimesc prin simpla apariție. Dialogurile din film sunt exact ca acele ”mike moments” din wreastling, când fiecare încearcă să își provoace cât mai vocal oponentul de ring pentru un show de calitate. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, dacă filmul era mut cu totul ar fi primit din partea mea încă un punct din oficiu. Pe primul i l-am acordat pardesiului galben purtat, pe rând, de feministele din film. E cea mai complexă prezență scenică.
Dar despre ce este vorba? Aceeași poveste. Ea (Demie Moore), frumoasa, vedeta, „dulceața Americii” cu un show de aerobic într-o emisiune matinală este bătrână. El (Dennis Quaid), producătorul, masculinitatea toxică și măscăriciul care știe ce vrea publicul vrea să scape de băbătie și să o înlocuiască cu Profesioniștii lui Eugenia Vodă. Glumesc. Vrea să o înlocuiască cu o variantă mai roz (Margaret Qualley), mai tonificată și cunoscătoare a mișcărilor (mai) lascive ale aerobicului contemporan, care sigur are alt nume dar nu pot să mi-l aduc aminte. Ce face ea, bătrâna? Nu vrea să îmbătrânească, să devină reprezentant ONU, să salveze copiii morți de foame și să participe la colocvii despre ageism. Știe că oricât timp sau bani ar avea pentru a-și întreține pe cât de feminist posibil corpul tot nu poate concura cu feministele mai tinere. Aici intră în joc „substanța”. O anumită injecție de culoare verde fosforescent (culoarea sângelui de extraterestru trecut prin Barbieland) este introdusă în corp. Efectul splatter este aproape imediat. Din șira spinării bătrânei iese varianta „mai bună” a ei, mai sus-numita tânără cunoscătoare de aerobic lasciv. Atât s-a putut. Tehnologia nu este foarte avansată. Jocul de oglinzi gen Dorian Gray n-ar fi avut niciun efect pentru publicul deja netflixzat. Mai mult de dragul wrestlingului nud, decât de cel al poveștii, este introdus un skepsis. Din 7 în 7 zile varianta old și varianta better me/you trebuie să schimbe locurile. Să se hrănească una pe alta, cum ar veni. Avertismentul eco din prospectul substanței e foarte clar: Remember! You are one! Numai că, desigur, varianta better me/you vrea să rămână non-stop așa, nesocotește avertismentul iar varianta old devine tot mai old, până ajunge un sac inform de botox și silicon, dar totuși cu capacități supranaturale de a se lupta corp la corp cu varianta better me/you. A! Am uitat să spun că varianta better ia locul celei old în showul de aerobic. Presupun că era oarecum subânțeles. Ce altceva ar fi putut să facă? Să-și ia un job la McDonalds? Desigur, conflictul cu varianta old are loc în momentul în care varianta better ajunge din nou pe culmile gloriei urmând să fie gazda live a showului de Revelion. De data aceasta, după multe folosiri neconforme cu prospectul, substanța își face de cap și corpul better este contaminat de corpul old. Rezultatul este un monstru care ajunge pe scena emisiunii live. Singura parte pe care am apreciat-o din film e când monstrul își pune peste față o bucată dintr-un poster cu varianta old în momentele de glorie. Astfel reușește să parcurgă holurile televiziunii și să intre sub lumina reflectoarelor. Sună a film indian? Nu contează. Să o luăm ca pe o ironie la adresa publicului, obișnuit cu simple imagini, aparențe, satisfăcut cu orice bucată strălucitoare de plastic.
Ultimele douăzeci de minute aproape că m-au făcut să reconsider tot restul filmului. Devine vorba aceea, so bad that is good. Până acum era doar so bad that is bad. Este un splatter al splatterului. Monstruozitatea care strigă către public ”it’s still me!” (prea târziu, dragă!) se descompune într-o feerie de sânge și bucăți de carne aruncate peste publicul superficial, hrănit cu dosuri perfect tonifiate, dependent de doza de frumusețe, oripilat de orice nu este varianta better. Nu știu de ce, în timp ce mă delectam cu aceste ultime minute ale filmului am început să râd, gândindu-mă că așa ar arăta o bună lansare de carte, în care autorul sau publicul s-ar sătura de atâta better me, better you. O încăierare pe cinste, fără prea multe likeuri.
După ce am văzut filmul am căutat câteva informații despre el. Am aflat că este regizat de o femeie, Coralie Fargeat, care a reușit mai abitir decât orice mascul toxic să obiectifice corpul feminin, ba chiar mai abitir decât regizoarea celebrei Barbie. Dar e absolut de înțeles că nu putea face altfel. Cum să demaști obiectificarea dacă nu arăți obiectul în toată wrestlitudinea lui? De unde știu că e feminist? Eu una nu mi-am dat seama din film, dar așa scrie pe google.
Foto și text: Oana Pughineanu
