Președintele și feministele lui

   În luna decembrie a anului trecut pe coperta faimoasei Rolling Stones trona pe fundalul culorilor steagului italian un zâmbitor Silvio Berlusconi (Premier și Președinte al Consiliului ”dell’Italia repubblicana”), declarat starul rock al anului, râvnita distincție acordândui-se în urma minunatelor sale prestații în telenovela ”Noemi Letizia” (în rolul principal Noemi Letizia și Premierul). Dar ceea ce era mai bun abia urma să urmeze. Majoritatea intelectualior italieni care nu au făcut o criză de apoplexie cu ocazia primei telenovele, o pot face acum, odată cu ieșirea pe ”piața media” a celei de-a doua minore devenite majoră la timp și a cărei faimă a deposedat-o de numele de familie, devenind din Ruby ... , Rubygate. Trebuie să recunosc: stricta focalizare asupra lui Silvio Berlusconi mi se pare injustă, în măsura în care asistăm la un fenomen general de gigoloizare politică în Europa și nu numai (Sarkozy-Carla Bruni, reprezentantii Georgiei care petrec cu 80 de prostituate la Summit-ul NATO, inepta mediatizare a căsătoriei prințului William sau autohtona Elena). Mai nou, politicienii se prezintă și se vând asemeni mașinilor cu mulți cai putere, dotate cu cele mai sofisticate sisteme de securitate și de confort, dar care par să nu facă doi bani fără o pereche de silicoane lângă. Presupun că e vorba de punerea în practică a vorbei de duh a tuturor feministelor de pe sticlă (sticla aia care îngrașă 5 kilograme) care se alină și se alintă între ele cu credința că ”în spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie puternică”...  sau așa ceva. Recunoscându-mi umilul rol de ființă exclusă din ”domeniul rațiunii” de atâtea sute de ani și cu argumente atât de virile, mă întreb, fără nicio intenție de a deveni avocatul diavolului: trebuie să mă bucur că pe lângă bărbat există o femeie sau să plâng pentru că este pe lângă, în spate și stă? Am remarcat și cu alte ocazii că miza feminismelor a constat în a transforma (a ridica?) femeia de la rangul de a fi subiect de observație sau de discuție (precum vremea și fotbalul) la rangul de a fi un subiect. Asta se întâmpla cam târziu, tocmai în momentul în care bărbații se săturau de el, îl deconstruiau și îl scoteau din modă. Totuși de-a lungul istoriei au avut abilitatea să construiască cel puțin un sistem care să funcționeze și în absența subiectului ca urmaș al blajinei persoane creștine. Când atributele metafizice ale subiectului s-au evaporat, sau după cum ar spune Nietzsche, când unii au descoperit maimuțăreala din spatele genealogiei moralei, subiectul s-a transformat în capul de locuitor identificabil prin proprietățile lui. Era un moment propice pentru ca sexul slab să își revendice și el dreptul de proprietate, inclusiv asupra propriului trup. De unde confuzii nenumărate: feministe sunt și playmaturile și filosoafele serioase, și carieristele și casnicele... iar ”emanciparea” dacă e să o luăm după numărul aspirantelor la o poziție ”pe sticlă” nu e decât numele unei strategii comerciale (raţionale?/masculine?) de a înlocui aservirea femeii, cu cea a aşa-zisei feminităţi. De fapt, multe femei sunt aservite tocmai prin (de)servirea lor cu supradoze fatale de ”feminitate”.

Aporiile în care se zbat feminismele par de nedepășit, în măsura în care femeia trebuie ”extrasă” dintr-un sistem gata consturit (evident, masculin). Dacă femeia e „natura”, cum să ajungi la ea? Printr-o „reducţie fenomenologică”, care vizează stadiul preobiectiv al fiinţei? A răspunde la întrebarea aceasta nu poate duce decât (din nou) fie la excluderi, fie la ”eternul feminin” și la ”porumbițe care-și cântă amorul” (pe limba lor). O soluție à la Levinas care să-l facă pe individ să se consume într-o eternă grijă pentru celălalt nu pare să funcționeze (prea mult photoshop strică la chip). Dacă femeia e la fel de „culturală” ca bărbatul, cum să o defineşti fără a cădea într-o întrebare metafizică (adică masculină), de genul: „Ce e femeia?”. Că discursul feminist e blocat în aceste aporii demonstrază practic manifestațiile care au avut loc pe data de 13 decembire în mai toată Italia. Sub sloganul ”Dacă nu acum, când?” femeile italiene de toate coloraturile (de la prostituate la măicuțe) s-au adunat în piețe pentru a scanda, desigur, împotriva Premierului (ceea ce are o logică), dar, mai ales pentru a-și apăra demnintatea... fiecare pe a ei. Prostituatele își apărau demnitatea de sex-workers, iar celelalte își apărau... demnitatea. De unde și diviziunea dintre ele deplânsă de feministele care văd în ea o ocolire a realelor probleme: Berlusconi pe de o parte și a faptului că aşa-zisele activităţi strict feminine rămân cantonate în formula care asociază plata cu degradarea (nu e vorba desigur, numai de sex-workers, ci și de activități precum îngrijirea bătrânilor și copiilor cu greu scoasă din cadrul obligațiilor ”naturale” ale femeilor pentru a fi integrate într-o fomră de muncă plătită). Desigur, în părțile ”bogate” ale Italiei muncile înjositoare sunt prestate exclusiv de ”extracomunitari” (în zonele sărace precum Sicilia, supranumită și Somalia Italiei, femeile au rămas exact unde erau acum 400 sau 500 de ani și în plus, multora dintre ele, intens spălate pe creier de Biserică, li se pare normal să fie așa), majoritari de naționaliatate română. Statutul lor legal e quasi-inexistent. Incompetența statului român de a face față presei italiene, care ca orice presă trăiește din distorisuni monstruoase, nu a făcut decât să ofere Italiei și altor țări forță de muncă la negru, pe an ce trece mai ”ieftină”. În spatele discursurilor fasciste italiene stau sute de mii de ”infirmiere” și muncitori români care, în urma scandalurilor mediatice, lucrează aproape la jumătate de preț față de cum o făceau acum 3-4 ani. Și când spun ”discursuri fasciste” nu urmăresc efecte de retorică. Conform unui articol din The Guardian (cu date preluate din Corriere della Sera) scandalurile sexuale ale lui ”Il Cavaliere”, în loc să diminueze popularitatea partidului său a făcut-o să crescă în ultimul an de la 27,6% la 30,2%. Alternativa pe care ar avea-o italienii în absența lui Berlusconi e sumbră: coaliția fascistă a lui Gianfranco Fini sau o minoritate de centru-stânga cu renume pentru incapacitatea de a se coaliza într-o veritabilă opoziție condusă de Pier Luigi Bersani.

                Dar de unde capacitatea misterioasă a lui Berlusconi de a rezista ”gravitației politice”? Pentru cine a văzut Videocracy răspunsul e clar. Berlusconi schimbă radical conceptul de lider politic clasic, care are măcar ”bunul-simț” de a se prezenta ipocrit în fața maselor, prezentând doar ”fața strălucitoare” și familist-creștină a afacerii. Berlusconi e visul multor italieni în a căror vene curge de zeci de ani o televiziune Berlusconi și o presă Berlusconi care combină cu succes calitățile de ”larin lover” cu cele ale visului american (mașini mari, vile mari, conturi mari, sâni mari). Previziunile lui Pasolini care vedea în televiziune, în papalitate și în fascism cele mai mari pericole s-au adeverit. Il Cavaliere a înțeles lecția istoriei secolului trecut: a înțeles că a conduce masele înseamnă a le crea, extrăgând maximul de înțelepciune din vorba lui Mussolini după care a conduce poporul italian nu e dificil, ci inutil. Și pe bună dreptate, un popor s-ar putea realmente revolta, pe când o masă de telespectatori e mult mai amuzantă. Așa că prima emisiune Tv marca Berlusconi (un soi de poker pe dezbrăcate care a stârnit nu furia moraliștilor, ci a patronilor de fabrici care se plângeau de muncitorul care venea la fabrică deja vlăguit după ce așteptase toată noaptea să vadă ce se ascunde sub desuurile nevestelor altora) nu e doar începutul unei cariere media, ci începutul carierei sale politice. Dacă n-am ști mai bine aproape că am putea vedea în liderul italian cel mai mare ”exeget” a teoriilor despre putere ale lui Foucault. Berlusconi are un talent natural în a identifica exact pe unde se diseminează puterea și cum poate ea acționa la nivele aparent banale. După ce am văzut Videocracy (sau despre ascensiunea politică a unui din ce în ce mai puțin mascat star porno) am început să-mi pun serioase întrebări cu privire la viitorul politic al lui Dan Diaconescu. Rating-urile uluitoare ale OTV-ului mă fac să mă întreb dacă poporul (?), masa de români poate rezista tentației de a transforma în lider un Ales care se prezintă în fața nației nu numai cu nenumărate Elodii, ci și cu ”rețete cu usturoi pentru a supravițui Apocalipsei”.

                Revenind însă la il Cavaliere și la feministele lui (în măsura în care El le poate iubi pe toate, indiferent de gradul de demnitate de care dispun) putem observa că a luat-o înaintea altor politicieni, prefigurând și introducând noi trăsături în însăși ideea de lider, în măsura în care, în mod paradoxal, folosindu-se abil de puterea descentrată a reușit o ”recentralizare a ei”. În Italia se vobește pe bună-dreptate de existența unui ”regim”. Foucault avea naivitatea de a crede că există trei planuri care ar putea ”deconecta creștera capacității (tehnice) de o intensificare a relațiilor de putere”. El vedea posibilitatea unui soi de ”iluminare”, ”ieșire” (desigur, făra valențe metafizice) în faptul că ”dominația asupra lucrurilor trece prin raportul cu ceilalți, iar acesta, la rândul lui, implică, de fiecare dată, relații cu sine însuși, și invers”. Să fi văzut Focuault în ”relația cu sine însuși” o posibilitate de a salva o fărâmă de lumină din eșecul Luminilor? Trebuie să recunoaștem, că cel puțin din punct de vedere logic, dacă ar fi să reîncepem de undeva (aserviți cum suntem de rămășițele grecești și creștine), ”relația cu sine” pare să fie în continuare punctul de pornire. Un personaj precum Belrusconi vine însă să ne arate fără prea multă teorie că ”relația cu sine” dacă e îndejuns de mult mediată (a se lua în considerare toate valențele acestui cuvânt) poate topi într-o indistincție de nedescris cele trei tipuri de raporturi care ar trebui să se regleze oarecum homeostatic între ele. În societatea de telespectatori Big Brother pe care liderul politic a creat-o e practic imposibil să distingi relația cu sine de relația cu ceilalți sau cu lucrurile. Pe deasupra  indistincției între medieri și cei care mediază, liderii politici mai au la îndemână o alta extrem de folositoare (despre care am vorbit deja în alt articol, Tribuna, nr. 202), cea dintre bani și non-bani. Feminismele sunt anacronice în măsura în care se mai revendică de la un limbaj ce mizează pe opoziția subiect-obiect. Indistincțiile de care vorbeam, depășesc lumea pasională a violenței dintre cele două. Un Walter Benjamin mult mai interesant în teoria despre alegorie decât în cea despre reproducerea mecanică observă tocmai dispariția celebrei opoziții în procesul de fetișizare și alegorizare a mărfii. Piața media, piața financiară sau piețele mai clasice de unde ne mai cumpărăm roșii, supun obiectul unei ”experiențe alegorice. E extrapolat din contextul vieții, dezmembrat și în același timp conservat”. Alegoria are multe de a face cu o ”măcelărie”. Stabilirea prețului e un proces ”enigmatic”, ”mistic” (demult dezlipită de costurile de producție sau plata forței de muncă) ce transformă marfa ca valoare în ceva universal, fiind în același timp și un lucru cât se poate de ”real”. Prin urmare problema feministelor a devenit identică cu cea a oricărui individ al societății ”alegorizate”. Înainte de a stabili doza exactă de ”demnitate” a tipurilor de muncă, ar trebui să stabilească și momentele exacte în care ei&ele nu sunt ”în relația cu sine”, cu ”alții” și cu ”lucrurile” doar bucată de carne fetișizată în abatorul global (perioada de somn se exclude). Până atunci, oricât s-ar revolta, ei&ele aparțin de drept și de fapt... și poate... chiar ”pe bună dreptate” Cavalerului. 

Oana Pughineanu

Tinerii sau plonjarea din Mit în Adevăr

“…şi-apoi... când era să cadă de tot, chiar când mai avea câţiva metri... îţi dai seama ce spaimă pe ea, omul cu roşu şi albastru şi-a scos aţele din mână... ştii tu... acelea care ies aşa... cu viteză de-aici... şi s-a prins de o clădire mare şi a zburat spre fată. A prins-o exact când era să se zdrobească de asfalt. Fain no, fain. Ea de fapt nu ştia cine e el, că el nu voia să se ştie. Era prietenă cu fiul duşmanului omului cu roşu şi albastru. Era fain şi băiatul ăla. Tare drăguţ.” Povestea a fost mai lungă de-atât. Şi a avut un punct de pornire inocent. Era vorba de un el şi o ea care păreau să se îndrăgostească după o formulă consacrată: „erau numai prieteni la început”. Desigur, amestecul de biologie şi serialele educative despre familii americane de nezdruncinat (în special, datorită eroului pe care îl au în compoziţie), i-au făcut să se îndrăgostească. + chemisty-ul + the magic atmosphere. Şi pe lângă toate acestea, în mod dezastruos, dublând story-ul acesta care se multiplică asemeni capatelor tăiate ale hydrei, mai exista un el, un tânăr, care se chinuia să (re)povestească minunatele întâmplări vecinei din troleu. Ceea ce mi-a captat atenţia a fost nu atât dorinţa obscură de a rezuma un film hollywoodian, ci încetineala cu care băiatul de vreo 20-22 de ani rostea cuvintele, chinuindu-se să le pronunţe corect, cam ca atunci când începi să înveţi o limbă străină şi eşti deopotrivă, încordat să duci o propoziţie la capăt şi enervat că până la urmă n-ai spus ceea ce voiai să spui, gândindu-te la câtă profunzime (profunzimea ta, desigur) se pierde pe lumea asta. Dar momentul şi-a căpătat întreaga savoare când am realizat că efortul acesta sisific de a pronunţa corect, de a face legătura între subiect şi predicat, făcea parte dintr-un „dans nupţial”. Fata trebuia cucerită. Probabil nimeni nu mai încercase să o farmece prin folosirea corectă a limbii române. Cu siguranţă băiatul acesta nu putea fi acuzat de lipsă de „spontaneitate”.

Nu ştiu exact de ce, dar cred că dintr-o maliţiozitate jucăuşă, gândul meu s-a îndreptat spre prietenii mei de breaslă catalogaţi ca „stângişti”. Ştiţi voi... aceia care vorbesc sau ar trebui să vorbească de Liiceanu ca „filosof liric”. Mă gândeam prin ce minune, într-un viitor apropiat sau îndepărtat s-ar găsi nişte tineri care să facă „revoluţia” ... măcar una între ghilimele (în caz că în vocabularul stângist mai intră acest cuvânt). Parcă ultima dată când am auzit vorbindu-se despre ea în context larg (adică făcând rating), zburase din gura domnului Mazăre, care tot de dragul ratingului era îmbrăcat milităreşte în culori de camuflaj (o frumosă redundanţă pentru un politician) şi dacă nu mă înşel purta o beretă roşie pe cap. Dacă studiourile Buftea i-ar fi închiriat şi un tanc... cine ştie?... poate destinul poporului acesta era schimbat deja. Nu are rost să însistăm asupra particularităţilor inepte de sens pe care cuvântul „revoluţie” le are pentru domnul Măzăre, dar poate e binevenit să ne întrebăm ce sens poate avea el pentru tinerii care, prin absurd, ar renunţa la lecţiile vizuale de liberalo-fascism marca Lady Gaga de pe MTV (necunoscătorii se căute pe youtube videoclipul „Alejandro”) şi s-ar uita din când în când la ştiri. Ce sens au, în general, cuvintele pentru tinerii care folosesc limbajul doar în valenţele lui de „perfect simplu” sau „perfect compus”? Vă mai amintiţi frumoasele poveşti ale lui Barthes? Perfectul simplu ca „timp al Povestirii, cosmogoniilor, miturilor, Istoriilor şi Romanelor, expresia unei ordini”, a Literaturii, a burgheziei. Când se renunţă la el „literatura devine depozitara unei densităţi a existenţei, şi nu a semnificaţiei sale. Desprinse de Istorie, actele se aporpie de persoane”. Perfectul Simplu „trasează spaţiul unei verosimilităţi ce va dezvălui posibilul în chiar momentul în care îl desemnează drept fals. Finalitatea comună a Romanului şi a Istoriei narate este alienarea faptelor”. Apuse vremi şi apuse abilităţi de şarlatani. După cum observă un filosof italian, tinerii par să se scufunde într-o linişte prelingvistică (Umberto Galimberti, L’ospite inquietante. Il nichilismo e i giovani).  Exemplele pe care el le analizază sunt multiple şi variate. Este atent mai cu seamă la semnalele care vin din mediul şcolii generale şi liceu. Un profesor de gimnaziu se confesează: “Nu e vorba de o rafală moralistă care deplânge vremurile frumoase în care tinerii citeau atâtea cărţi şi făceau atâta politică. Eu văd ceva cu mult mai grav, faptul că adolescenţii nu mai înţeleg nimic. Procesele intelective cele mai simple, o operaţie elementară matematică, înţelegerea unei povestioare, dar chiar şi un simplu rezumat al unei după-mese petrecute cu prietenii sau a intrigii unui film au devenit teme de casă supraumane în faţa cărora adolescenţii ramân cu gura deschisă, în tăcere. Capacităţile sentimentale au rămas intacte. Elevii mei iubesc, urăsc, se împrietenesc, se emoţionează, se indignează, înroşesc, râd, plâng – ca de obicei, dar capacităţile logice, mentale, par compromise iremediabil.”

Care va să zică tinerilor le lipseşte educaţia&abilitatea care i-ar pune în posesia limbajului ca instrument burghez de falsificare a lumii întru asuprirea „credulilor”, sau, şi mai bine, educaţia de care vorbea Gramsci unui proletariar „deconstruit”, pe veci rămas în urma sensului. Aş putea să fac pariu că peste 10-20 de ani o mulţime de tineri vor fi absolut convinşi că Hitler a murit într-un cinema incendiat, fiind în acelaşi timp mitraliat de un „Roky” american. Dacă filmul lui Tarantino are vreun semnal de alarmă de tras, mi se pare că acesta este: pare să prezinte istoria aşa cum s-ar derula ea în mintea unui adolescent crescut cu filme de acţiune şi jocuri video. Adolescentul acesta nu mai are nicio şansă să rostească magica formulă: „acesta e un mit!”. Falsificarea prin expunerea verosimilului nu va trasa în mintea lui limite şi pentru acest adolescent se va produce o nivelare de „gradul doi”: limbajul mitului nu va mai fi o chestiune de „conotaţie”, ci va recădea într-o „denotaţie” ineptă (există tineri care s-au sinucis pentru că nu pot trăi „ca în Avatar”. Să-i mai pomenim şi pe cei care încercau să se urce la propriu pe pereţi după vizionarea filmului Matrix?). Jocul nu se va mai purta între un „limbaj-obiect” şi „meta-limbaj” din simplul motiv că al doilea termen va dispărea. De pe terenul utilizării şarlatan-burgheze a limbii (care va rămâne luxul câtorva sau poate doar a limbajelor tehnice ultraspecializate) se va trece la o „credulitate” generalizată a unui prezent continuu. Modul în care tinerii se raportează la timp ca la „ceva de umplut” depăşeşte până şi concepţia modernă a unei aşa-zise linearităţi (cu care mitul se juca scoţând din memorie anumite trăsături şi ascunzând altele, făcând din „adevăr” un bricolaj de clişee). Eficientizarea corporatistă a timpului presupune ciopârţirea lui pe „puncte” şi liniuţe. Oricât timp ar lua realizarea unui „punct” de pe agendă, el va rămâne captiv în „efemerul” acelui cerc exact circumscris, care nu mai trimite nici înainte, nici înapoi. Dar mai înainte de a ajunge să trăiască visul american corporatist, mai înainte de a păşi ţanţoş prin ierarhia asigurărilor de viaţă adolescentul are mari şanse să se piardă în ceea ce neurologul Jean-Didier Vincent numea vorbirea ca „superdespăduchere”, adică un limbaj care nu trece de funcţia referenţială, funcţia de exprimare a emoţiilor şi cea fatică. Vor folosi limbajul asemeni maimuţelor care de despăduchează pentru a-şi „stăpâni şi calma emoţiile”. Am mai vorbit şi cu altă ocazie despre „stolurile” de adolescenţi, de modalitatea de a fi mereu în „gaşcă” ca unică posibilitate de a se prezentifica continuu unii altora în timpul-punctificat, timpul power-point, mereu de umplut (cu slide-uri) şi constant ameninţat de plictiseală. Succesul pe care emisiunile Big-Brother le au în Occident nu numai că au rolul de a da lecţii de „intimitate cu subtitrare”, ci reuşesc să continue procesul de prezentificare în fiecare minut, în fiecare secundă cu ajutorul găştii celei mai „cool”, cea de la televizor. Ce înseamnă pentru aceşti adolescenţi a se identifica cu personajul? Răspunsul la întrebare e apocaliptic: ei nu se mai pot identifica cu personajul pentru că ei sunt deja identificaţi/identici cu el, nu există decât în măsura şi în timpul precis în care sunt traversaţi de personaj, conectaţi la el (figura lui Mazăre îmi trece din nou, sinistru, prin faţa ochilor). Procesul falsificării prin verosimil le este necunoscut. Ei au plonjat din Mit direct în Adevăr, direct în semnele Motivate, fără posibilitatea de a folosi „conştiinţa castratoare”, ironia sau speculaţia pentru a le demotiva, şi, în mod evident, fără posibilitatea de a le remotiva printr-o interpretare (la care ar ajunge în primul rând printr-o educaţie care i-ar reconecta cu propiile capacităţi logice). Exemplul cel mai atroce de tineri pierduţi în liniştea antepredicativă pe care îl dă Umberto Galimberti sunt doi adolescenţi italieni care au comis o crimă aruncând cu pietre în maşinile de pe autostradă „exact ca în jocurile video”. Italia ocupă locul doi, după Statele Unite în privinţa crimelor „fără motiv”. Adolescenţii şi-au povestit viaţa „normală” pe care o duc zi de zi: şcoală, muncă, televizor, plimbare cu prietena, bar. În familie toţi se înţeleg de minune unii cu alţii. De fapt, se înţeleg prea bine, căci adolescenţii nu par să cunoască multe persoane în plus. De fapt, sunt incapabili să înţeleagă că în lume mai există şi alţii decât rudele, cei din casa Big Brother iubita şi preotul. Întrebaţi ce sens a avut să arunce acele pietre ei răspund simplu: „nu ştiu”. De fapt, cele mai folosite cuvinte sunt „nimic” şi „normal” (sunt „normal”, sunt „ca toţi ceilalţi”). Întrebaţi dacă sunt impresionaţi de avocaţii şi ziariştii care le dau târcoale răspund că „nu au nici un efect”, „nu simt nimic”. Unul dintre ei mărturiseşte totuşi că în ziua crimei, după ce s-a uitat la televizor, a adormit mai greu. „Şi la ce te-ai gândit?”. „La nimic.”

Mai sunt aceşti tineri capabili să intre măcar în ierarhia asigurărilor de viaţă? Cei mai descurcăreţi, cu siguranţă. Fie că îi privim ca pe viitoare funcţii ale sisemului monetar, sau ale sistemului informaţional tehnic ultraspecializat (0101 la infinit), fie că ne îndreptăm privirea către puterea de „despăduchere” a limbajului în care politicienii par să deţină supremaţia, parcă revenim la dilema dintre fizicalişti şi funcţionalişti în privinţa existenţei sau non-existenţei conştiinţei, ba mai mult, în privinţa necesităţii existenţei ei pentru buna funcţionare a sistemului (fiziologic sau de alt fel). Întrebarea lui Wittgenstein e mai acutuală ca oricând: „Ce rămâne când din faptul că eu îmi ridic braţul scot faptul că braţul meu se ridică”? Greu de spus. Poate nimic.

 Şi mă gândesc din nou la prietenii mei stângişti sau catalogaţi drept stângişti: cu cine facem fraţilor revoluţia? Şi cum o să facem o revoluţie împotriva revoluţiei lui Mazăre? O facem înainte sau după reduceri? Şi cu ce ne prezentăm? Lirism n-avem. Adevăr nici pe-atâta. De la încheieturi nu ne ies aţe cu care să ne prindem de Casa Poporului. Asta ne-ar face credibili. Şi unde mai pui că falsa conştiinţă ne roade până la măduvă.

 Oana Pughineanu

Funny things about death

      Cred că primele cuvinte ale acestui text au fost pronunţate la şedinţa de redacţie când l-am întrebat pe colegul meu Ştefan: „dar se poate scrie un editorial despre moarte”? „Da. Se poate”. Un jurnalist cu expereinţă mi-a explicat demult că ar fi de dorit ca un editorial să se aplece asupra unor probleme de interes general, înscriindu-se, sau nedepăşind cel puţin, „politica” redacţiei. Mă gândesc amuzată (şi aici ar trebui să intre în joc geniul unor Ilf şi Petrov) ce reacţii ar genera stabilirea unor „politici” redacţionale în privinţa celor trei subiecte de cel mai mare şi cel mai general interes (atât de mare încât s-au eternizat sub forma unor broşuri best-seller): „viaţa, amorul, moartea”. Îmi imaginez cum revistele şi alte instituţii culturale şi-ar lipi cu un gest lutherian pe uşă o listă care să clarifice poziţia în privinţa celor trei, la fel cum îmi imaginez colaboratorii storcându-şi creierii pentru a se lămuri pe ei înşişi dacă sunt sau nu de acord cu cele stipulate. Oare s-ar produce nişte efecte devastatoare dacă Uniunea Scriitorilor, spre exemplu, ar puncta cum o făcuse pe vremuri statul francez că acceptă pe teritoriul său doar două tipuri de specimene: vii şi morţii? S-ar stabili Comisii de Reanimare sau nu? Cu siguranţă că expresiile faciale ale celor postaţi în faţa uşii Uniunii Scriitorilor şi a unei atât de drastice forme de selecţie (de-a dreptul pozitivistă, preocupată de propoziţii cu sau fără sens), s-ar diversifica infinitezimal pe o paletă la a cărei capete am putea plasa sincera dezamăgire, la o extremă, şi invidia&furia, la cealaltă. Desigur, nimeni nu ar fi dezamăgit sau invidios&furios în privinţa vieţii sau a morţii, ci strict legat de statutul de a fi sau nu fi scriitor. Mi s-ar părea logică înfiinţarea unui Sindicat al Scriitorilor pe Moarte percum şi a altor comiţii şi comitete care să stabilească dacă, spre exemplu moartea cerebrală ar fi cu adevărat echivalentul Morţii ăleia cu M mare. Nu mi s-ar părea inutilă nici o Subcomisie preocupată de condiţiile pe care aspiranţii ar trebui să le îndeplinească pentru a primi drept de eutanasie, având în vedere că trecerea definitivă de partea Morţii ar putea însemna şi o trecere definitivă de partea Scriitorilor.

         Aş vrea să las la o parte glumele, dar cel puţin ultimele mele două lecturi pe tema morţii mă împiedică (Julian Barnes, „Nimicul de temut” şi Thomas Catchart and Daniel M. Klein, „Heidegger and a Hippo: walk through those pearly gates. Using philosophy (and jokes!) to explain life, death, the afterlife, and everything in between”). O curiozitate pe care unii ar fi nevoiţi din raţiuni estetice de nedepăşit să o numească „morbidă” m-a făcut să parcurg aceste două cărţi de consum (adică două cărţi cu vânzări) care se străduie să prezinte unui cititor quasi-ateu şi presupus quasi-idiot (dar frica ne tâmpeşte pe toţi) cum stă treaba cu moartea, sau, mai bine spus, cum stătea treaba cu moartea pentru oareşce mari gânditori, scriitori, filosofi care s-a întâmplat nu numai să se gândească mai mult sau mai puţin obsesiv la moarte, ci chiar să moară (unii de propria lor mână). Prin urmare, cum se consumă moartea, sau cum devine moartea cosumabilă? În primul rând autorii best-seller sunt dispuşi să „interpeleze” cititorul, să-i dea impresia că la o adică ei ar putea juca rolul unei asistente funny combinate cu un PR politicos ce îi însoţeşte printr-un labirint schematizat al concepţiilor despre moarte. Ceea ce e important este să nu se piardă acel „eu” şi „tu” jovial, coborât la universalitatea de bun simţ de care avem mereu nevoie ca plasă de salvare în situaţii potenţial angoasante. Îmi aduc aminte de o observaţie a domnului profesor Neamţu care se arăta surprins-amuzat, povestind cum primeşte pe internet scrisori de la directori de bănci sau companii de asigurari care i se adresează cu „Dragă Gavril”. Asemeni acestor directori autorii cărţilor de consum reuşesc să nu se mai adreseze unui cititor-clasic pe care ni-l imaginăm mereu „(s)cufundat” până la leşin în lectură sau cel puţin în fotoliu. Cititorul e un client-pacient, iar moartea şi ratele au devenit mult prea importante pentru a ne mai ascunde după politeţi baroce. Nu suntem într-un salon literar, suntem în viaţă. Ratele şi moartea nu sunt pentru domni şi doamne, sunt pentru Tine şi pentru Mine, pentru această universalitate de bun simţ, pentru această putere a exemplului („şi el a murit”, „şi el a plătit”, „şi el a avut cancer”) care ocoleşte necesitatea oricărui alt tip de mediere (simbolică, teoretică sau cel puţin cea a „căzutului pe gânduri”). A muri poate deveni o acţiune. A muri poate fi eficientizat. Citeşti un synopsis, un rezumat, te antrenezi puţin... şi... if they can do it, so can you. Desigur, lucrurile nu stau atât de simplu pentru majoritatea dintre Noi (eu, Oana şi Tu şi cititorul-pacient). Totuşi, mi se pare semnificativ că a fot identificat cel puţin un exponent al „a muri-ului” eficient. Este el pionierul unei noi generaţii, ce nu mai are nimic de-a face cu mai vechile terapii de tipul „pregătirii pentru moarte” care au încercat de-a lungul timpului să edulcoreze formula lui Seneca după care trebuie să o sfârşim cu viaţa înainte de a muri (consummare vitam ante morte)? Este el pionierul unei generaţii care nu mai are de-a face nici măcar cu mai noile terapii comuicaţioniste care preiau pentru bunul Nostru uz vechi credinţe orientale îndemnându-ne să ne privim/trăim viaţa din exterior? Nu pot să nu îl citez pe Paul Watzlawick, care cu ajutorul lui Durckheim ne propune acest tip de viaţă „din exterior, adică în relativitatea sa şi în posibilitatea sa de a fi altceva decât ceea ce este. Numai cel care a avut această experienţă ştie că rezultatul nu e o dezagregare şi o dizolvare a realităţii: dimpotrivă, se naşte un sens al eliberării şi al siguranţei existeţiale pe care Durckheim îl descria ca pe marea experienţă”. Dar despre cine e vorba? Numele lui este O’Kelly şi aproape tot ceea ce se poate spune despre el e că a fost CEO (Chief Executive Officer) al unei firme de audit americane. Că firma era destul de importantă ne-o confirmă invitaţiile pe care acest O’Kelly le primea la Casa Albă. Vestea morţii iminente (i s-au prezis maxim trei luni de viaţă) nu l-a descurajat pe acest CEO niciun moment. Dacă ar fi să dăm crezare comunicaţioniştilor care încearcă să ne calmeze explicându-ne că frumuseţea intrării în posesia unei „imagini a realităţii” constă tocmai în faptul că e o imagine şi prin urmare nu o să ne izbim niciodată cu capul de inestetica realitate, atunci acest O’Kelly face parte din liga celor mai fericiţi posesori de imagine a realităţii din câţi au existat. Vestea cumplită nu i-a provocat declanşarea celor 5 stadii prin care trecem în faţa unei „morţi anunţate” (după faimoasa analiză a lui Kübler-Ross). Se pare că aceste faze se adresează încă neisprăviţilor fără imagine, Mie, Ţie, cititorului-pacient debilizat de dorinţa de a se înscrie pe listele universalului de bun-simţ. Ceea ce O’Kelly a făcut în faţa morţii a fost o „ultimă agendă”. „Aşa cum un preşedinte executiv de succes este motivat să adopte poziţia strategică adecvată şi să fie pregătit să învingă în orice situaţie, aşa eram eu acum motivat să fiu cât mai metodic cu putinţă în ultimele mele o sută de zile”. „Acum eram motivat să «am succes»” în moarte”. Agenda conţinea programările cu ultimele întâlniri, cu minutele acordate fiecărui prieten în parte, iar călătoria cu fiica prin lume se dorea a fi în acelaşi timp şi o oportunitate pentru ea (în calitate de moştenitoare) de a stabili noi contacte de afaceri. A stabilit O’Kelly o nouă exemplaritate a felului de a muri fără a cădea pe gânduri? Fără lacrimi, misticisme, „Nu-uri” prelungi à la Ivan Ilici? Nu ştiu. Cu siguranţă însă că se poate detecta în această moarte, exemplară în felul ei, sfârşitul multor frământări pe care lumea le experimenta înainte de „dezvrăjirea” ei. Ceea ce mi se pare fantastic în această „împăcare cu sine”, sinonimă cu „conturile aduse la zi” este nu atât renunţarea la fanfaronada simbolică, ci dispariţia (?), incapacitatea de a mai accesa (?) capacităţile speculative ale minţii umane. Speculaţia (şi ironia) sunt cele care au permis omului să nu intre într-o relaţie păguboasă cu imaginile (de sine sau ale lucrurilor) care tind să devină nişte capcane. În Metafizica noastră de toate zilele, Ştefan Afloroaiei oferă o fină explicare a modului de funcţionare a minţii speculative care „nu vede ceva pur şi simplu în sine, însă nici doar ceva în afară de sine. Dimpotrivă, ea caută acces la modul în care un lucru în sine se dă el însuşi în afară de sine”. O’Kelly ar fi un exemplu de sine blocat în imaginea de sine. Nici moartea nu îl poate extrage din postul de CEO. Întrebarea existenţialistă prin excelenţă: „sunt eu determinările mele? Sunt eu CV-ul meu?” nu pare să-l preocupe pe O’Kelly, la fel cum nu părea să-l fi preocupat nici pe Wally Scott care în 2008 şi-a vândut sufeltul pe reţeaua TradeMe contra valorii de 198 de dolari. Nici utilizatorii site-ului www.youvebeenleftbehind.com („ai fost lăsat în urmă”) nu par capabili de mari speculaţii când îşi închipuie că achitând anual suma de 40 de dolari siteului respectiv, rudele şi cei dragi lor vor fi salvaţi prin mesajele pe care le vor primi pe mail, după ziua Răpirii când cei credincioşi vor fi urcaţi la cer. Mesajele vor oferi, desigur, avertismente şi îndemnuri la o pocăire pe ultima sută de metri înaintea apocalipsei. În cazul în care chiar managerii site-ului vor fi răpiţi, tehnologia sare în ajutorul mântuirii, mesajele putând fi trimise de reţeaua însăşi care e programată pe principiul „pilotului automat”. Aş putea să mai continui cu exemple mai mult sau mai puţin hilare despre felul în care nici moartea nu mai pune în mişcare „mintea speculativă” (se pare că am depăşit prin ocolire şi ultima frontieră; Star Trek is exceeded), dar mi-e imposibil să expun într-un singur text atâtea şi atâtea moduri în care omul, după vorba iezuiţilor, se arată ca „un être sans raisonnable raison d’être”. Dacă ar fi să închei textul printr-o imagine-capcană mi-aş închipui o Moarte antropomorfizată/cartoon-izată (aş transforma-o într-un personaj de South Park) care privind marea de „aspiranţi” şi varietatea lor pestriţă (fie împopoţănaţi de simboluri, împănaţi cu credinţe, lălăieli bisericeşti sau psihanalitice, fie irosiţi în agende ateist-corporatist-corect-politice), i-ar privi distrată şi împărţindu-i aparent pentru a-i scufunda apoi într-o sadică tautologie (CEO=CEO, Moarte=Moarte) le-ar spune pe un ton matern sau le-ar trimite mesajul următor: „Da dragii mei! Sunt pe moarte şi voi muri, sunt ambele expresii corecte[1]. :) :D :O”. 

                                               Oana Pughineanu

---

[1] Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte ale gramaticianului francez Dominique Bouhours care şi-a dat obştescul sfârşit în anul 1702.

Avatar sau noua retoricizare a „a fi”-ului

Printr-o intuiţie nemernică şi sublimă, care cu timpul s-a transformat într-un amor fati pe care luciditatea îl deplânge, iar sucul de portocale amare, literatura şi muzeele îl îndulcesc, la 18 ani mi-am dat seama că nu vreau să fac nimic în viaţă. Alegerea filosofiei ca modalitate de a nu face nimic s-a dovedit a fi „productivă”, în sensul în care filosofia şi nimicul se justifică una pe alta / unul pe altul, şi mai puţin benefică în măsura în care filosofia, supusă şi ea presiunii sociale sau creând ea însăşi presiuni sociale, îţi cere să te avânţi în exerciţiul de a căuta raţiunile ultime ale voinţei de nimic. Dar dacă voinţa mea de nimic era / este axiomatică, la fel cum „axiomatică” e culoarea ochilor? În cazul acesta, filosofia se va întreba, de ce sunt lucrurile axiomatice? Cu alte cuvinte, la limită (la limita lucrurilor şi a cuvintelor), trebuie demonstrat că nu avem nimic de demonstrat. Lumea sacră, miturile şi simbolurile aferente au fost o eficientă cale de a figura că nimic nu e de demonstrat: lumea este, zeii sunt, omul este, pământul e plat şi pe deasupra susţinut de o broască. Apariţia filosofiei a introdus în lume posibilitatea retoricizării „a fi”-ului, un act de-a dreptul sinucigaş, în comparaţie cu blândele, ornamenticele retoricizări ale modului de a fi care i-au urmat. Poate că asta îl făcuse pe Heidegger să exclame că numai un dumnezeu ne mai poate salva. Un dumnezeu, sau un avatar, aş adăuga. Fie-mi permisă digresiunea: block busterul american nu face decât să deplângă în mod mai mult decât simplist, cu o ornamentică 3D aceeaşi retoricizare a „a fi”-ului pe care o începuse Platon împotriva lui Heraclit. Că nostalgia după un „a fi” plin şi semnificativ e mare stă mărturie sinuciderea unui adolescent care şi-a luat viaţa pentru că nu poate avea un avatar, fără să îşi dea seama ca diferenţa între Avatarul lui Cameroon şi personajele de „soap opera”  constă numai în culoarea pielii şi a ochilor. Dar ce înţeleg eu prin asta retoricizarea „a fi-ului”? Ca mai toţi occidentalii albi, blazaţi şi adolescentizabili voi purcede la expunerea ideilor puţine şi fixe recurgând la o madlenă. Făcând facultatea de filosofie, inevitabil, din când în când, fără a putea distinge dacă întrebarea e provocată de momentul numit luciditate sau de cel de dulcegărie (şi sunt din ce în ce mai convinsă că cele două momente se suprapun, luciditatea fiind o dulcegărie produsă de creierul vanitos), ajungi în faza în care stai în faţa vrafurilor de cărţi şi te întrebi asemeni lui K. în faţa avocaţilor „Lucraţi, totuşi – ar fi voit el să spună – dar nu izbuti să-şi învingă reţinerea de-a rosti cuvintele, lucraţi totuşi pentru justiţia obişnuită şi nu pentru cea din pod”. Spre de deosebire de unele cărţi de literatură, cele de filosofie, nu că nu ar vorbi despre „tine”, dar o fac ca şi cum ai fi un „accident”, în măsura în care eşti nedefinibil, chiar dacă asta poate fi o virtute în unele sisteme filosofice. Filosofia e mai capabilă decât arta în a spulbera egoitatea (după definiţia lui Adorno, dată artei). Arta o spulberă folosindu-se de ea, presupunând-o în prealabil, fie şi numai pentru a acorda individului statutul de privitor (ceea ce conferă o oarecare stabilitate). Mi-am dat seama (pentru a câta oară?) că, de fapt, filosofia nu porneşte de la prezumţia de existenţă (fiind la polul opus al religiei care porneşte de la prezumţia unui surplus de existenţă), mai mult, că filosofia şi prezumpţia de existenţă se exclud reciproc, în momentul în care un student mi-a spus că e incapabil să înţeleagă Fiinţa. Din descrierea nedumeririi lui mi-am dat seama că apariţia cuvântului „Fiinţă” în discursul filosofic îi provoacă aceeaşi iritare ca textele citite într-o limbă cunoscută, dar care, din când în când, sunt împănate cu citate dintr-o limbă pe care nu o poţi stăpâni. Dar chair mai iritantă decât „Fiinţa” i se părea întrebarea grecească prin excelenţă : „Ce este?”. Aşa m-am văzut pusă în poziţia de a face referire la scaune şi mese, reamintindu-mi acut de disperarea pe care o simţeam când eu însămi ascultam demonstraţii despre/cu scaune şi mese, aşteptând cu nerăbdare momentul în care o să se ajungă la ceva „folositor”, eventual chiar la „mine”. Citind aceeaşi disperare în ochii respectivului student, care rămânea la fel de nedumerit în privinţa sensului întrebării „Ce este?”, mintea mi-a fugit, spre norocul meu, spre un exemplu atroce. L-am întrebat: „Crezi că o mamă care îşi trimite copilul la moarte poate fi o mamă iubitoare în acelaşi timp?”. Asemeni unui Socrate (desigur, unul epigonic şi provincial) am aşteptat răspunsul prevăzut, păstrând pentru mine cunoaşterea întregului context pentru a spulbera prin expunerea lui siguranţa răspunsului primit. După ce „nu”-ul răsărise prompt din gura studentului la fel precum lucrurile răsăreau în lume înainte de retoricizarea „a fi”-ului l-am întrebat: „dar crezi că o mamă pusă să aleagă între doi copii, pe unul trimiţandu-l la moarte, pentru a-l salva pe celalalt poate fi numită o mamă iubitoare?”. În faţa acestei realităţi care, ca orice realitate, există deşi nu poate fi definită studentul şi poate mulţimea oamenilor de bun simţ se abţin în a da un răspuns prompt. Întrebarea „ce este” a început să bântuie ca o stafie dorindu-şi să se mai poată întoarce la scaune şi mese. Este acest caz unul de iubire? Ce poate demonstra că este sau nu? O declaraţie, un gest, o faptă? Poate o simplă credinţă ar fi de ajuns. Dar una de „nerostit”, una într-atât de tăcută, încât să nu mai aibă nevoie nici măcar de „retoricizarea” ei prin tragedie. O credinţă atât de abisală încât să nu mai poată fi exorcizată de nici un catharsis. În momentul în care întrebarea „ce este” revine la primele ei origini şi scapă de aura-i capitalistă (întotdeauna voi considera ca fiind una dintre cele mai cretine întrebări posibile cea pe care părinţii o adresează copiilor: cât de mult o iubeşti pe mami? Sau pe cine iubeşti mai mult? Pe mami sau pe tati? Câte rude şi câţi oameni în general poţi iubi? Care ocupă buzunarul exterior şi care pe cel înterior în sacoşa sufletului tău?) fragilitatea lumii, neîncrederea profundă în propria-i existenţă în măsura în care nu o poate demonstra, o face nu atât să pice în existenţă sau inexistenţă, ci într-o existenţă resimţită ca pierdută... De unde şi mania occidentală de a se complace în nostalgie ca într-un soi de revelaţie, unica permisă celor fără har. Istoria nu e decât un şir nesfârşit de oameni pierduţi, fie datorită faptului că nu s-au putut demonstra a fi „creştini”, „arieni”,„comunişti” etc, fie crezând că identificarea cu o definiţie le asigură întreaga existenţă (cazul Magda Goebbels care îşi omoară cei 6 copii cu cianură, considerând inutilă o viaţă în absenţa naţional-socialismului).

            De la un timp, mai mult decât confuzia în care te-ar putea plasa aceste întrebări decontextualizante şi de-egoizante, te izbeşte existenţa nevoii de a le pune. În fond şi la urma urmei, de ce trebuie să îmi pun întrebări de acest fel? Sufăr de o manie a autoextincţiei? Ce ar putea-o vindeca? Sau există o plăcere în tot acest joc? Oricare ar fi răspunsul (în funcţie de gust), în mod clar sursele acestor tipuri de întrebări sunt cele două „păcate” prin care se defineşte cunoaşterea occidentală: excesiva idealizare sau materializarea dusă până la reificare. Deconstrucţia a încercat în mod, aş spune impotent, să ducă o luptă împotriva acestor „monştri sacri”, crezând că renunţarea la / sau destabilizarea „centrului” va săvârşi o minune.. e drept, una cam hippye, flower power, de depăşire a barierelor. Vechile „fixităţi” au fost însă înlocuite de cecitate, iar barierele mai degrabă decât să fie depăşite s-au transformat în semnele unei confuzii de-a dreptul „literare”. În urma deconstrucţiei lumea a devenit un subiect căruia nu i se mai pot atribui, nici caracteristici, nici adjective pasibile de a deveni credibile, tocami pentru că i se poate atribui absolut orice în vastul sistem al credulităţii ale cărui capete se reproduc precum cele ale Hydrei.

Occidentalul pre-deconstructivist şi pre-consumist se ocupa cu găsirea / inventarea unui centru pentru a-l centraliza/focaliza/fetişiza la fel cum copilul fetişizează o jucărie de pluş. Valurile de sinucideri pe care l-a provocat „Suferinţele tânărului Werther” stau mărturie pentru apetenţa nesănătoasă a occidentalului pentru modele rigide. Ideologiile şi totalitarismele au fost îndeajuns de mult comentate pentru a le mai aminti. Totuşi, ceea ce mi se pare interesant e remarca pasoliniană după care occidentalii se înverşunează anacronic să urmeze nişte modele marxiste sau gramsciene fără a realiza că „munictorul” pe care cei doi doreau să-l salveze este o specie dispărută şi că tocmai recurgerea anacronică la aceste modele, face ca pericolele „fascisto-catolice” să rămâmă o ameninţare (noul lineralo-fascim confirmat de recentele alegeri din Ungaria şi Italia par să confirme teoria pasoliniană). Imposibilitatea elaborării unor noi modele face ca istoria Occidentului să fie o serie de izbucniri, mai mult sau mai puţin „iacobiniene”. Spre deosebire de oriental care nu cunoaşte nici fixitatea monstruoasă a centrului, nici lipsa lui angoasantă, ci fluxul unei multitudini de „centri” care ocupă fiecare spaţiu al vieţii, făcând-o îndeajuns de volatilă pentru a nu fi greoaie şi îndeajuns de consistentă/semnificativă încât să nu devină inutilă, occidentalul pare să cunoască acest flux doar prin „înşelăciune”. Un exemplu de jonglare cu „centrul” îl avem în figura seducătorului (şi în cea a obiectului de consum) care se prezintă simultan ca fiind traversat de două puteri ce par a se nega una pe alta: de a concentra „a fi-ul” în „aici şi acum”, dar şi de a spune în acelaşi timp: pot fi nu numai iubitul, ci şi câinele, scaunul, perdeaua, adierea vântului, melodia, cartea pe care o ţii în mod inutil pe noptieră. Seducătorul jonglează cu cele două mari categorii de centru/centralitate occidentale într-un dans scintilant. El este în acelaşi timp cuşca aurită a întimităţii, a subiectivităţii, dar se prezintă şi ca libertatea fără gânduri a ceea ce Mario Perniola numeşte omul ca „lucru ce simte” („una cosa che sente”), omul ca „obiect”. Pentru o secundă seducătorul are aproape puterea de a revitaliza misterul unui simbol (primitiv), de a încarna o coincidentia oppositorum. Dacă, mai devreme sau mai târziu, eşuează e tocmai pentru că fruntea îi devine brăzdată de oboseala calculului necesar unei bune dozări a „extremelor”. În final, pentru cei neobişnuiţi cu fineţurile artificial-culturale, ceea ce e dezgustător în orice seducător e lipsa lui de naturalitate. Şi aici, atingem din nou unul dintre cele mai dragi mituri occidentale: cel al construcţiei (de sine sau a lumii). Artificialitatea e a doua natură a omului, e disconfortul în cultură care-l face să fie mândru de minunatele-i aptitudini morale „nenaturale” pe care le adoptă, chipurile, pentru a-şi liniştii conştiinţa... de fapt, pentru a o înnăbuşi, pentru a o reduce. Sloganul freudian al conştiinţei ca Neinsager, al conştiinţei care trebuie să înlocuiască inconştientul nu face decât să urmeze un model „fizicalist” de reducere a oricărei complexităţi existenţiale la un mănunchi de „reguli”. Fenomenologia intuise prima că inconştientul nu e doar ceva ce trebuie reprimat, ci un mod de exprimare autentic, un mod de a fi in lume. Noile tehnici de psihologie cognitivă, anumite tehnici NLP ajutate masiv de neuroştiinţă renunţă la tehnica punerii conştiintei în locul inconştientului, mizând nu atât pe ierarhizarea părţilor (raţionale-pasionale) sau a emisferelor, cât pe „conlucrarea” lor. Inconştientul nu mai este un loc al reprimărilor pe care psihanaliza le-ar exorciza, ci un loc al exprimărilor demne de luat în seamă şi pasibile de remodelări. Inconştientul devine indiciul unei conştiinţe care are posibilitatea de a se lărgi, de a re/deveni chiar abisală în măsura în care individul are curajul de a se „cunoaşte pe sine” şi prin altceva decât prin grilele disconfortului în cultură. Autoportretele lui Van Gogh sunt singurele care îmi trec prin minte pentru a exemplifica acest mod al conştiinşei de a explora inconştientul, fără a-l reduce.

În această privinţă, găsesc extrem de interesantă abordarea lui Umbero Galimberti care vede în scindarea psihicului în mai multe instanţe doar reversul pierderii uzului simbolic al lumii. Chiar dacă, spre exemplu literatura (în forma excesivă a poezei simboliste) crează lumi, ele sunt semnul unei conştiinţe oarbe, care ratează să se aplice lumii, tocmai pentru că e excesiv de preocupată de menţinera propriei „purităţi”. Pe de altă parte, sunt lumi create pentru a înlocui în mod trunchiat şi intimist dispariţia lumii. Conştiinţele care ţin în frâu aceste lumi pot naşte doar sfinţi, bolnavi şi „poeţi dezertori” deoarece nu pot opera decât cu tăietura artificială şi ştiinţifică între eu şi lume, între un „aparat psihic” şi altul. R. D. Lang observase că împărţirea „conceptuală” între conştient, inconştient şi supraeu e absurdă: „Cum e posibil să vorbim de un raport între mine şi tine servindu-ne de conceptul de interacţiune între două aparate psihice? [...] Eforturile de a reconstrui bucăţile lăsate în urmă de conceptualizarea psihologiei corespund sforţărilor disperate ale schizofrenicului de a recompune Eu-l său şi lumea lui dezintegrată”. O lume mereu împărţită între subiect şi obiect va fi mereu „explicată”, dar niciodată „cunoscută” (Umberto Galimberti), la fel cum o lume fenomenologică a unirii lor va face loc tuturor felurilor de a fi în lume, fără însă a oferi un „tratament” al suferinţei. Producerea din nou şi din nou a unei centralităţi din perspectiva căreia viaţa trebuie explicată are efectul pervers de a „artificializa” orice raport. „În psihanaliză, ca şi în religie de altfel, numele lui Dumnezeu, sub aparenţa Falusului, hărţuieşte discursul, îi reconstruieşte sensul, obligându-l pe pacient să-l regăsească «obiectiv», acolo unde a fost inventat şi raţionalizat în detaliu. Nu mai este un dar şi un răspuns la dar, ca în schimbul simbolic al primitivilor, ci un setting, unde nimeni – nici cuvintele, nici oamenii, nici privirile lor – nu mai poate comunica direct, căci toţi trebuie să treacă prin acel echivalent general care le dă naştere şi care îi reproduce. Anihilând medierea codului, limbajul simbolic se serveşte de toate ştiinţele, care, create pentru a-l interpreta, sunt analizate la rândul lor de intransigenţa sa”. Dacă, după cum observă acelaşi autor printr-o minune, nu s-ar mai dori reducerea „ambivalenţei simbolice”, psihanaliza ar deveni o ştiinţă inutilă. Mai mult, după cum observă O. Mannoni „Lingvistica ia naştere din frontiera pe care o instaurează între semnificant şi semnificat şi pare în pericol să piară din uniunea lor – care ne trimite tocmai la conversaţiile obişnuite ale vieţii”. Boala psihică, mai înainte de a fi un conflict intrapsihic, între trei instanţe „autiste” e un conflict cu lumea, sau mai degrabă, resimţirea degradării lumii redusă la un centru fix sau la o futilitale de suprafeţe de tip deconstructivist care nu vor putea niciodată satisface nici măcar cel mai de bază principiu: cel perceptiv. Lumea suprafeţelor tinde să se dizolve sub pragul necesar naşterii unei percepţii, iar la nivel intelectual, nu face decât să multiplice insuportabil retoricizarea „a fi-ului”.

Boala psihică nu e decât imposibilitatea de a creşte, în fond. E impsibilitatea de a descoperii centrii maleabili şi felxibili, adică semnificativi. Un mare promotor al bolii psihice care a înlocuit „nebunul satului” cu pacientul a fost Kant şi a lui morală care nu era realmente preocupată de a face faţă lumii, ci de a o chiureta. Soluţia nietzscheană, a unei morale-estetice pare mai „autentică” în măsura în care sinceritatea nu e practicată ca „virtute”, ci ca un impuls aproape pasional de a nu-ţi putea ascunde dorinţele, de a nu-ţi putea refuza plăcerile sau cel puţin conştiinţa existenţei lor. Dar nici Supraomul nu pare să fie sortit lumii, ci rămâne cantonat în „aerul tare de multe” pe care e singurul capabil să-l respire. O conştiinţă redusă la sine e inutilă ca o capelă pe Wall Street. Existenţa ei este însă posibilă, aş spune chiar necesară, pentru lumea PR. O conştiinţă redusă la sine poate mima întreaga lume şi o variată paletă de sentimente, dar poate mima mai puţin faptul că a devenit neintenţională, lipsită de orizont, producând după reţetă abisuri artificiale, retoricizând analitic „a fi”-ul pe care mai nou şi-l închipuie pe post de avatar. E o conştiinţă inutilă şi egoistă, dar plină de soluţii pentru toate alterităţile pe care le expediază în rezolvări „corecte”, evitând în discursuri subtile fie şi măcar pronunţarea cuvântului „real”. Găsesc ca fiind extrem de retorică şi nocivă întrebarea filosofică: „Dar ce este realul?”. Răspunsul cel mai bun pe care l-am găsit e „Uitaţi-vă pe geam!”[1]. E o întrebare produsă de o conştiinţă-birocratică, fişată, schizofrenică care visează asemenea bolnavului că dacă şi-ar tăia un picior şi l-ar pune în congelator ar scăpa de foame mai târziu. E o conştiinţă politică, în cel mai peiorativ sens al cuvântului: una care crează realităţi dezastruoase pentru a le folosi pe post de „capital electoral” (nu mă pot abţine în a-l cita pe un anumit rector care se plânge de corupţia pe care domnia sa a promovat-o în universităţi, la fel cum nu pot să-l uit nici pe unul dinte talentaţii retoricieni ai fiinţei care se plânge de limba de lemn a aspiranţilor din lumea culturală).

În fond, cu ce se mai umpe lumea pe care nici măcar „simbolurile simboliste” n-au mai umplut-o. Nu lumea mea sau a ta, ci lumea. Poate cu facebook? Poate cu revenirea la utilizarea bunului simţ, de care după cum observă ingenios Fernando Savater, continuăm să depindem pentru că suntem singuri? Sau cu speranţa că uneori mai putem rosti cuvinte „normale”, adică „pline” şi „nelingvistice”? 

 Oana Pughineanu

---

[1] Vă închipuiţi africani întrebându-se în mod visător-filosofic-retoric „Dar ce este apa?”. Mă folosesc de acest exemplu uluitor: africanul adus să vândă poşete false în faţa celebrei Fontana di Trevi rămâne şocat la vederea uzului/abuzului de apă din faţa lui. Probabil nu-l va putea înţelege niciodată. Pentru el apa rămâne şi o lipsă şi un principiu al vieţii, fără să fie un principiu „filosofic”.

Celor care nu sunt Kafka sau another bloody sunday

Întotdeauna am fost o persoană care a suferit de plictiseală... pe alocuri una care aproape că, – şi aici folosesc un termen psihanalitic – era să-mi „deformeze caracterul”. Cărţile m-au ajutat să mă încadrez singură în banala ceată a maniaco-depresivilor de categorie uşoară şi, mai nou într-o clasă care, nu ştiu de ce, dar mă satisface mai profund decât celelalte: categoria oamenilor care au prea mult D2 în creier. Desigur, nu îmi aduc aminte ce înseamnă acest D2, probabil un inhibitor la nivel neuronal care împiedică eliberarea de oarece vital, precum fericirea, la nivelul creierului. Totuşi D2 e complet satisfăcător şi mai că mi-aş coase un ecuson cu el, pentru că mă face explicabilă din perspectiva celui mai nou trend: acela de a vedea peste tot maşini, inclusiv dezirante. Numai că maşinile astea nu mai au rolul automatismelor de altă dată în faţa cărora se posterna admirativ omenirea. Maşinile astea nu mai „raţionalizază” lumea prin „imitarea naturii” (!), ci sunt folosite pe post de „inconştient”. Orice s-ar întâmpla, nu-i bai pentru că maşina ne conduce. Aşa că atâta timp cât am şi eu maşinuţa mea „stricată”, sau, mai modern, „setată diferit” în cap, totul e o.k. Chestia cu maşina şi reţeaua care ne conduce a devenit atât de la modă încât începe să explice toate fenomenele sociale şi cunosc oameni (tineri critici literari) care chiar cred că, spre exemplu, facebook-ul e dracul. Nu intru acum în detaliile acestor noi teorii de derogare a resposabilităţii spre „maşină” care, repet, e noul inconştient al lumii, dar vreau numai să le dau o veste bună celor care cred în astfel de draci: până şi de facebook există o mulţime de oameni care se plictisesc.

Revenind la dragul meu D2, îmi aduc aminte cum, de mică am simţit că evenimentele mi se prezentau, intrau în viaţa mea „coclite” ca mâncarea care oricât ar fi fost de proaspătă şi variată ia gustul lingurii de cositor la fiecare înghiţitură. Am mai folosit această imagine şi o voi mai folosi, mai ales că îmi aduce aminte de un persoanj din viaţa mea pe care l-am cunoscut extrem de puţin, dar care pare să revină din ce în ce mai des în amintirile mele, mai ales în duminicile interminabile: e vorba de cel care mai folosea linguri de cositor şi piepteni din os, străbunicul meu, un om pentru care viaţa părea să curgă regenerativ şi nu repetitiv. Avea ceea ce azi numim „înţelepciunea bătrânilor de la ţară”, moderat şi senin în toate, făcând cele ce se cuvin făcute, mai degrabă dintr-un impuls de om aşezat decât din supuşenie. Până şi moartea a transformat-o în ceea ce şi este: un fenomen natural. Poveştile despre moartea lui par de-a dreptul fanteziste pentru noi, care ne-am obişnuit să ne aşteptăm sfârşiturile oribile în mediile antiseptice ce ne vor colecta. Străbunicul meu a murit cu conştiinţa faptului că moare: stând pe băncuţa lui cuminte, la umbră, a simţit pur şi simplu ca a venit ceasul. A spus doar atât: „Hai Anuţă şi du-mă în casă că eu amu oi muri”. Zis şi făcut. Toţi sătenii veniţi după chiflă au remarcat că era un „mort frumos”, fără nici un fir de păr alb şi roşu în obraji. Adolescenţa mi-am trăit-o amintindu-mi şi suferind după moartea bunicului, un „mare neînţeles”, dar acum când mă trezesc oripilată sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică în faţa unor meschine soluţii existenţiale (da, da, vina e a mea. Ştiu că în loc de asta aş putea salva lumea): a citi, a naviga pe net sau pur şi simplu a dormi aproape încontinuu amintirea acestui om înţelept şi aşezat senin în înţelepciunea lui mă bântuie tot mai puternic. Cum de a putut suferi gustul lingurii de cositor timp de 86 de ani în timp ce eu mă întreb aproape ionescian: cum de ai permis doamne să ajung la vârsta 33 de ani? E o imposibilitate logică camuflată meschin în posibilităţile mele biologice. După o perioadă în care aproape că mi-am construit ceea ce eu numesc o „personalitate epileptică”, percepând şi pândind doar momentele de „criză”, mai mult sau mai puţin literare, şi complăcându-mă în a-mi imagina lucuri care mai decare mai năstruşnice numai pentru a savura suferinţa de a le vedea izbindu-se de realitate, mă trezesc adesea gândindu-mă la seninătatea cuminte a străbunicului meu. Desigur, inclusiv izbirea de realitate nu e decât o parte a imaginarului specializată pe producerea unor concepte de tipul: „colectiv”, „social” etc. Iar o altă parte a imaginaului, cea pe care eu o numesc „kafkiană” pune practic în joc tot restul „specializărilor”, tulburându-le şi făcându-le să se comporte ca nişte mimoze sensibile la atingere, făcându-le să uite de sine şi de tot ce şi-ar fi putut dori în numele vinovăţiei. „Colonia penitenciară” ar merita interpretată şi din perspectiva echivalării vinovăţiei cu o subtilă perversiune erotică. Şi dacă mereu Kafka va fi inegalabil pentru mine e pentru că vorbeşte dinăuntrul acestei perversiuni fără a suferi de inutilele frivolităţi ale geniilor poetice care se cred „libere” de necesitate, dar în acelaşi timp se afundă într-o plutire stranie oscilând între vinovăţia resimţită la extrem şi transformarea ei în perverisune. Kafka e un Dante care şi-a îndepărtat, şi-a amânat „Beatricele” (până a le face inutile) prin scris, mai exact prin scrisori. Jurnalele stau mărturie. Oscilarea între vinovăţie şi descoperirea sinistrei perversiuni de a te simţi vinovat sunt motivul pentru care percepem un Kafka agonizat, ba demostrând inutilitatea scrisului, ba spunând că nu trăieşte decât când scrie. Şi asta nu implică nicio contradicţie. A scrie nu foloseşte artei, meşteşugului de a crea metafore (pe care Kafka îl detesta), ci în a descoperi punctul pervers în care se trăieşte. Şi asta nu presupune un în afară, un Dumnezeu sau o metafizică, căci perversul e cel care trăieşte subjugat şi condiţionat în mod dur de mecanismele de orice fel. De fapt, el mizează pe această subjugare cu care se identifică pentru a se individualiza în mod secret, la fel cum o făcuse „cavalerul resemnării” kierkegaardian a cărui artă era tocmai aceea de a nu se putea deosebi prin nimic de nimic. Dar personajele kafkine nu sunt nişte „cavaleri ai resemnării”, ci datorită descoperirii punctului pervers în care se trăieşte sunt nişte personaje care uită pe alocuri să sufere. Ele nu se pot confunda cu alte personaje care nu se deosebesc de nimic prin nimic şi cărora le revine de trăit câte un destin dramatic (de tipul personajelor literaturii ruse). Aura stranie a personajelor kafkiene se desprinde din momentele în care uită să sufere, şi sunt tocmai momentele în care s-ar presupune că ar trebui să o facă în modul cel mai acut. Orson Welles surprinde extrem de bine în „Procesul” momentele jucăuşe din casa labirintică a avocatului sau chiar cele de dinaintea morţii. Perversiunea de a trăi nu îşi suprapune clipele de intensitate sau de libertate cu cele ale vieţii în care e bine să nu ne deosebim de nimic prin nimic. Soluţiile aparente par să il sperie pe K. pentru că îl deposedează de controlul cu care se autosubjugă. Interpretarea deleuziană a lui Kafka în sensul liniilor de fugă, pe de o parte în „devenirea animal”, pe de alta în direcţia „maşinilor dezirante” este una dintre cele mai interesante. Totuşi în urma revoluţiilor onti-oedip care propun a învăţa nu să gândim altfel, ci să dorim altfel rămâne a ne întreba dacă dorinţele mai pot funcţiona dezlipite de fetişul de a folosi cuvinte cu sens. Pâna la urmă maşina dezirantă multiplicată şi multiplicantă nu funcţionează asemeni mai vechiului joc, care are nevoie de noi şi noi legi stabilite şi acceptate în mod arbitrar (absurd, în fond) doar pentru a-şi extinde câmpul? Nu e jocul un fel de control senin al autosubjugărilor? Devenirea animal nu e în cazul lui Kafka ducerea la extrem a acestui control? În posesia autosubjugărilor îmi închipui că poţi accepta senin să fii înjunghiat „ca un câine” sau poţi simţi stând la umbră că „amu oi muri” sau poţi să ţii chiar tu în mână frâiele milioanelor de D2 care te ţin la rîndul lor în ham. Şi nu o să mai trebuiască niciodată să intri pe facebook, să deschizi televizorul, cărţile sau ochii.

                                                   Oana Pughineanu