luni, 8 iunie 2026

Giovane e esaurito

 


In un brevissimo video (che ho trovato per caso su internet), l’attore Keanu Reeves della serie Matrix racconta come, trovandosi in compagnia di alcuni adolescenti (i figli di alcuni amici) che non avevano visto i film della celebre saga, abbia cercato di spiegare loro le inquietudini del suo personaggio, convinto che il mondo in cui viveva non fosse reale, che dovesse esistere qualcosa dietro quelle forme. Gli adolescenti hanno risposto: «E a chi importa se è reale oppure no?». L’attore, stupito, chiede loro se davvero non importi affatto sapere se ciò che vivono sia reale oppure no. La risposta è sempre la stessa: «No». Probabilmente questo «no» rappresenta un limite mentale e percettivo per le generazioni più anziane, che hanno vissuto la propria giovinezza senza essere intrappolate nel meccanismo dell’«anello dopaminico» della rete. Ma questo cambia qualcosa nel clima morale della specie? Difficile dirlo. Un drone colpisce un edificio in Romania e, improvvisamente, persino all’interno della tua cerchia di persone non violente, vedi una moltitudine di voci pronte alla lotta, pronte a strapparsi le vesti – e soprattutto a strapparle agli altri – in nome di un poderoso riarmo. Per irritare grandi masse di persone non è poi così importante ciò che è reale e ciò che non lo è. E nemmeno per divertirle, o per irritarle e divertirle allo stesso tempo.

Eppure ciò avrebbe importanza a un livello che, per il momento, chiamerò «nichilistico»: un livello nel quale l’individuo (mai le società) si domanda: «A che pro tutto questo?». A un certo punto, almeno alcuni individui finiranno per irritarsi della stessa minestra servita con un’altra etichetta. Troveranno ridicolo entusiasmarsi ogni quattro anni per un politico o per un altro, per una riforma o per un’altra, per una politica di austerità o per un’altra, perfino per una guerra o per un’altra. Il ridicolo dell’attivismo performativo consiste proprio nella scelta di uno dei conflitti in corso: Ucraina? Gaza? Sudan? Congo? Siria? Nigeria? Dove si trovano gli esseri umani più salvabili?

Anche in condizioni confortevoli, il livello «nichilistico» fa sentire la propria presenza. Forse una delle figure più straordinarie in questo senso è Levin di Anna Karenina. Levin, «uomo sano, marito e padre felice, era stato più volte così vicino al suicidio che nascondeva la corda per non impiccarsi e aveva paura di portare con sé un fucile, per timore di spararsi». Levin è divorato dal non-senso pur senza attraversare nessuna delle tragedie vissute da Anna. Lei giunge al nulla dopo aver consumato tutte le ricchezze e tutte le passioni che la società le consentiva o tollerava. Anna comprende di non poter più sopportare alcuna «invenzione»; Levin, invece, finisce per essere quasi «beatificato» da una di esse, dall’invenzione della «legge del bene», benché sia il primo ad ammettere, in qualsiasi conversazione, di non sapere nemmeno che cosa significhi il bene per il popolo. Dopo aver cercato invano una risposta nei filosofi, negli scienziati e negli amici, sperimenta una mite rivelazione: quella della vita quotidiana vissuta come la vivono tutti. Quasi tutti i personaggi di Tolstoj oscillano tra stati di beatitudine viscerale e abissi mentali di interrogazione su se stessi e sull’esistenza in generale. Anna, a differenza di Levin, raggiunge l’oscurità della stanchezza assoluta perché il nichilismo cui approda è una conclusione di tutto ciò che ha vissuto, una conclusione della vita e non il suo punto di partenza. Levin, invece, mette sotto accusa la propria esistenza idilliaca, scoprendo di aver vissuto bene «quando non pensava al senso della propria vita». Ma ascoltiamo gli ultimi pensieri di Anna: «A che servono queste chiese, il suono delle campane, tutta questa menzogna? Solo a nascondere il nostro odio reciproco, come questi cocchieri che si insultano con tanto veleno... (...) La lotta per l’esistenza, l’odio: è questo l’unico legame che unisce gli uomini. (...) Ad Anna appariva così evidente che nessuno aveva motivo di essere felice, che quelle risate la ferivano dolorosamente. Avrebbe voluto tapparsi le orecchie per non sentirle. (...) Non riesco a immaginare alcuna situazione nella quale la vita non sia una tortura per me, che noi uomini siamo nati per soffrire, e che tutti lo sappiamo, inventando continuamente mezzi per ingannare noi stessi. Ma che cosa fare quando si vede la verità?»

La verità, se dobbiamo dar credito ai filosofi «pessimisti» (così li chiama Thomas Ligotti in The Conspiracy Against the Human Race), è sempre presente, e la sua scoperta dipende, come in Schopenhauer, soltanto dalla coscienza e dal suo avanzare nella conoscenza (una visione diametralmente opposta a qualsiasi destino escatologico). «Man mano che la conoscenza acquista chiarezza e la coscienza si eleva, cresce anche il dolore, che raggiunge nell’uomo il suo grado più alto». Essere coscienti significa essere coscienti della macelleria nella quale si vive. Secondo uno dei più cupi filosofi del Novecento, il norvegese Peter Wessel Zapffe, esistono quattro modalità per anestetizzare la coscienza. La prima è l’isolamento: l’evitamento di qualsiasi pensiero negativo o immagine perturbante. La seconda è l’ancoraggio: «la fissazione dell’attenzione su valori, ideali o istituzioni esterne, al fine di creare un’illusione di senso e di stabilità». Ciò implica l’attaccamento a concetti come Dio, la Chiesa, lo Stato, il dovere, il destino o il futuro («arrivano gli americani», «arrivano i russi», e così via). La terza è la distrazione: il nostro secolo dispone di più forme di distrazione di quante il cervello sia in grado di sopportare. La quarta è la sublimazione.

Il problema – o ciò che le società cosiddette normali considerano problematico – emerge quando nessuna di queste strategie funziona; quando, cioè, gli individui (almeno secondo i filosofi pessimisti) rimangono soli con la verità, soli con la propria coscienza. E ciò che appare davanti ai loro occhi è difficile da sopportare. Con le parole di Zapffe: «Quanto prima l’umanità oserà armonizzarsi con la propria condizione biologica, tanto meglio sarà. E questo significa ritirarsi volontariamente, con disprezzo per le condizioni mondane dell’esistenza, così come le specie amanti del calore si estinsero quando le temperature diminuirono. Per noi è il clima morale del cosmo a essere intollerabile, e una politica dei due figli potrebbe rendere indolore la nostra scomparsa. Invece continuiamo a espanderci e a prosperare ovunque, perché la necessità ci ha insegnato a mutilare la formula custodita nei nostri cuori. Forse l’effetto più irrazionale di questa rinvigorente volgarizzazione è la dottrina secondo cui l’individuo “ha il dovere” di sopportare un’agonia senza nome e una morte terribile se ciò può salvare o favorire il proprio gruppo. Chi si rifiuta viene condannato e mandato a morire, invece di rivolgere la propria repulsione contro l’ordine del mondo che ha generato tale situazione. Per qualsiasi osservatore indipendente, ciò significa accostare cose incommensurabili; nessun trionfo futuro e nessuna metamorfosi possono giustificare la miserabile mutilazione di un essere umano contro la sua volontà. Su un selciato fatto di destini infranti, i sopravvissuti avanzano verso nuove e insipide sensazioni e verso nuove morti di massa».

Inondati dal pensiero positivo, dalla necessità di comunicare qualsiasi cosa, in qualunque momento e a chiunque, tornando con sorprendente rapidità a sistemi autoritari e populisti, ci aspetteremmo di trovare ben poche tracce di queste cupe verità (che forse sarebbe più semplice chiamare «meccanismi» della riproduzione della vita). E invece ecco che una moltitudine di giovani, ai quali non importa più se ciò che vivono sia reale oppure no, se si trovino nella caverna o nel mondo delle idee, espone sui social media il sentimento di esaurimento che sperimenta, la sensazione di non-senso, l’assenza di quei desideri che animavano le generazioni precedenti. Non desiderano carriere, case, automobili, relazioni, matrimoni, figli. Sono giovani tra i venticinque e i trentacinque anni, intrappolati nel programma del «nine to five», gravati da affitti esorbitanti, giovani che, in generale, parlano dal proprio abisso personale. Non progettano alcuna rivoluzione, perché non esiste alcun futuro. Sono così numerosi da poter costituire un esercito, ma non trovano nulla per cui combattere e, soprattutto, non trovano nemmeno l’energia per uscire dalla propria stanza. Ripetono, uno dopo l’altro, quasi le stesse parole: «Non voglio fare nulla. Non voglio vedere nessuno. Non mi sento triste, mi sento letargico. Voglio soltanto restare in uno stato comatoso. Nessuno degli hobby che avevo mi attrae più. Non sono suicida, ma non vedo alcuna ragione per vivere». Anne Karenine che arrivano alla stazione senza aver mai conosciuto Vronskij. Levini che, anche se trovassero il senso della vita, continuerebbero semplicemente a scorrere lo schermo. La diffusione di questa apatia, di questo esaurimento, è diventata un fenomeno. Ha assunto diversi nomi: dall’hikikomori giapponese al quiet quitting, dal languishing al lying flat. Li osservo ogni giorno e, talvolta, intravedo nella loro apatia una speranza. La speranza che almeno i sensi siano ancora capaci di percepire l’assurdo, indipendentemente dal fatto che esso si trovi dentro Matrix oppure fuori. Per questi giovani non funziona più alcuna «invenzione» del «meglio». Non lo desiderano più e, probabilmente, non riescono nemmeno più a immaginarlo. Il loro esaurimento è antirivoluzionario e l’unica cosa che sembrano desiderare è un grande «stop», un nulla. Qualcosa che la società, fabbrica inesauribile di ancoraggi, non offrirà loro mai. Mi piacerebbe credere che il loro rifiuto, la loro stanchezza, finiranno per contare in un modo o nell’altro. Che non saranno medicalizzati o criminalizzati. Che saranno così numerosi da riuscire, un giorno, a mettere in quarantena questa società.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

Tânăr și epuizat


 

Într-un foarte scurt videoclip (pe care l-am găsit la întâmplare pe internet) actorul din seria Matrix povestește cum aflându-se în prezența unor adolescenți (copiii unor prieteni) care nu au văzut filmele din celebra serie, a încercat să le explice frământările personajului său care simțea că lumea în care trăiește nu e reală, că trebuie să existe ceva în spatele acestor forme. Adolescenții au răspuns: cui îi pasă dacă este reală sau nu?”. Actorul uimit îi întreabă dacă nu le pasă chiar deloc dacă ceea ce trăiesc e real sau nu? Răspunsul e același: nu”. Probabil acest nu” reprezintă o limită mentală și de simțire pentru generațiile mai în vârstă, care și-au trăit tinerețea fără a fi prinse în mecanismul buclei dopaminice” a rețelei. Dar schimbă asta cu ceva climatul moral al speciei? Greu de spus. O dronă atinge un bloc din România și brusc, chiar în bucla ta de oameni non-violenți, vezi o mulțime de voci gata să iasă la luptă, gata să rupă hainele de pe ei și mai ales de pe alții pentru o strașnică înarmare. Pentru a irita mase mari de oameni nu prea are importanță ce e real sau nu. Nici pentru a le amuza sau pentru a le irita și amuza în același timp. Ar avea însă importanță la un nivel pe care îl voi numi deocamdată nihilist”, un nivel la care individul (niciodată societățile) se întreabă: la ce bun toate astea?” La un moment dat, cel puțin câțiva dintre indivizi, vor deveni destul de iritați de aceeași Mărie cu altă pălărie. Li se va părea rizibil să se entuziasmeze din 4 în 4 ani pentru un politician sau altul, pentru o reformă sau alta, pentru o austeritate sau alta, ba chiar și pentru un război sau altul. Penibilul activismului performativ constă tocmai în alegerea unui conflict dintre cele active... Ucraina? Gaza? Sudan? Congo? Siria? Nigeria? Unde sunt de găsit cei mai salvabili oameni?

Chiar și în condiții confortabile nivelul nihilist” își face simțită prezența. Poate că una dintre cele mai fantastice figuri în acest sens îl reprezintă personajul Levin din Anna Karenina. Levin, omul sănătos, soțul și părintele fericit, fusese de câteva ori atât de aproape de sinucidere, încât ascundea funia, ca să nu se spânzure, și-i era frică să umble cu arma, de teamă să nu se împuște”. Levin este ros de non-sens deși nu trăiește niciuna dintre grozăviile prin care trece Anna. Ea ajunge la acest nimic, după ce a consumat toate bogățiile și toate întorsăturile pasionale pe care societatea i le permitea/tolera. Anna înțelege că nu mai poate suporta nicio născocire”, Levin ajunge până la urmă să fie beatificat” de una, de născocirea legii binelui”, deși în orice conversație el este primul care să admită că nu știe bunăoară ce înseamnă binele pentru popor. După ce a căutat în zadar prin filosofi, oameni de știință și prieteni un răspuns care să pună capăt frământărilor sale are parte de o revelație molcomă, a vieții de zi cu zi pe care ști să o trăiești așa cum știe toată lumea. Aproape toate personajele lui Tolstoi pendulează între stări de beatitudine viscerală și hăuri mentale ale chestionării de sine și ale chestionării existenței în general. Anna, spre deosebire de Levin, atinge întunecimea epuizării totale pentru că nihilismul la care ajunge ea e o concluzie a tot ceea ce a trăit, o concluzie a vieții și nu invers, precum în cazul lui Levin, care își ia la întrebări existența idilică descoperind că a trăit bine când nu s-a gândit la rostul vieții sale”. Dar să ascultăm ultimele gânduri ale Annei: Ce rost au bisericile astea, dangătul clopotelor, minciuna asta? Numai să ne ascundem ura noastră împotriva tuturor că birjarii ăștia care se înjură cu atâta venin unul pe altul? (...) Lupta pentru existență, ura, ăsta e singurul lucru care-i unește pe oameni. (...) Pentru Anna era atât de limpede că nimeni nu are de ce să se bucure, încât râsetele acestea o enervau dureros. Ar fi vrut să-și astupe urechile ca să nu le audă. (...) Nu-mi pot închipui nicio situație în care viața să nu fie un chin pentru mine, că noi oamenii suntem născuți să ne chinuim, ceea ce cunoaștem cu toții, căutând veșnic a născoci mijloace să ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul?

Adevărul, dacă este să ne luăm după filosofii pesimiști” (așa îi numește bunăoară Thomas Ligotti în The Conspiracy Against the Human Race) este mereu prezent, iar descoperirea lui, precum la Schopenhauer ține doar de conștiință și de înaintarea ei în cunoaștere (o viziune perfect opusă vreunui destin eschatologic). Pe măsură ce cunoașterea dobândește claritate și conștiința se înalță, durerea crește de asemenea și atinge gradul ei cel mai înalt în om”. A fi conștient înseamnă a fi conștient de măcelăria în care trăiești. Conform unuia dintre cei mai negri filosofi, norvegianul Peter Wessel Zapffe, există patru modalități de a anestezia conștiința: 1. izolarea (evitarea oricăror gânduri negative, imagini tulburătoare), 2. Ancorarea: Fixarea atenției pe valori, idealuri sau instituții exterioare pentru a crea o iluzie de sens și stabilitate. Aceasta implică atașarea de concepte precum: Dumnezeu, Biserica, Statul, datoria, destinul sau viitorul” (vin americanii”, vin rușii” etc.), 3. Distragerea: secolul nostru dispune de mai multe tipuri de distragere de cât poate duce creierul, 4. Sublimarea.

Problema sau ceea ce societățile așa-zis normale consideră problematic apare când niciuna dintre aceste strategii nu funcționează, adică acel moment în care indivizii (cel puțin așa cred filosofii pesimiști) rămân singuri cu adevărul, singuri cu conștiința. Ceea ce le apare în fața ochilor e greu de suportat. În cuvintele lui Zapffe: Cu cât omenirea va îndrăzni mai repede să se armonizeze cu condiția sa biologică, cu atât mai bine. Iar asta înseamnă să se retragă de bunăvoie, cu dispreț față de termenii lumești ai existenței, așa cum speciile iubitoare de căldură au dispărut atunci când temperaturile au scăzut. Pentru noi, climatul moral al cosmosului este cel insuportabil, iar o politică a celor doi copii ar putea face ca dispariția noastră să fie lipsită de durere. În schimb, ne extindem și prosperăm pretutindeni, căci necesitatea ne-a învățat să mutilăm formula din inimile noastre. Poate cel mai irațional efect al acestei vulgarizări revigorante este doctrina potrivit căreia individul «are datoria» să îndure o agonie fără nume și o moarte teribilă dacă astfel își salvează sau își avantajează grupul. Cel care refuză este condamnat și trimis la moarte, în loc ca repulsia să fie îndreptată împotriva ordinii lumii care a generat situația. Pentru orice observator independent, aceasta înseamnă, limpede, să pui alături lucruri incomensurabile; niciun triumf viitor și nicio metamorfoză nu pot justifica mutilarea jalnică a unei ființe umane împotriva voinței sale. Pe un pavaj alcătuit din destine zdrobite înaintează supraviețuitorii, grăbindu-se către noi senzații fade și către noi morți în masă.

Inundați de gândirea pozitivă, de nevoia de a comunica orice, oricând, oricui, revenind cu repeziciune la sisteme autoritate și populiste ne-am aștepta să găsim cu greu urme ale acestor negre adevăruri (pe care poate ar trebui să le numim mai simplu, mecanisme” ale reproducerii vieții). Dar iată că o mulțime de tineri pentru care nu mai contează dacă ceea ce trăiesc e real sau nu, dacă sunt în peșteră sau în lumea ideilor, expun pe social media sentimentul de epuizare pe care îl trăiesc, senzația de non-sens, lipsa oricăror dorințe de care erau animate generațiile anterioare (nu-și doresc cariere, case, mașini, relații, căsătorii, copii etc.). Sunt tineri, între 25-35 de ani prinși în programul 9 to 5, asezonat cu chirii enorme, tineri care, în general, vorbesc din hăul lor personal (nu plănuiesc nicio revoluție pentru că nu există un viitor). Sunt atât de mulți încât ar putea fi o armată, dar nu găsesc nimic pentru care să lupte și, mai ales, nu găsesc nici măcar energia de a ieși din propria cameră. Repetă, fiecare dintre ei, aproape aceleași cuvinte: nu vreau să fac nimic, nu vreau să văd pe nimeni, nu mă simt trist, mă simt letargic, vreau doar să stau într-o stare comatoasă, nu ma mai atrage niciunul din hobbyurile pe care le aveam, nu sunt suicidar, dar nu văd niciun motiv pentru care să trăiesc”. Anne Karenine care ajung în gară fără să-l fi cunoscut pe Vronsky. Levini care dacă ar da de sensul vieții ar scrolla mai departe. Răspândirea acestei apatii/epuizări a devenit un fenomen. A căpătat mai multe denumiri, începând cu japonezul Hikikomori și continuând cu Quiet quitting, Languishing, Lying flat. Îi privesc zi de zi și uneori văd în apatia lor o speranță... Speranța că măcar simțurile încă mai pot capta absurdul, indiferent dacă acesta e în Matrix sau în afara lui. Pentru acești tineri nu mai funcționează nicio născocire” despre mai bine”. Nu și-l mai doresc și probabil nici nu și-l mai pot imagina. Epuizarea lor este antirevoluționară și singurul lucru după care tânjesc e un mare stop”, un nimic. Ceva ce societatea, ca fabrică de produs ancorări, nu le va oferi niciodată. Mi-ar plăcea să cred că refuzul/epuizarea lor va contra într-un fel sau altul. Că nu vor fi medicalizați sau criminalizați. Că vor fi atât de mulți încât, la un moment dat, vor pune în carantină această societate.

Foto și text: Oana Pughineanu