Într-un foarte scurt videoclip (pe care l-am găsit la întâmplare pe internet) actorul din seria Matrix povestește cum aflându-se în prezența unor adolescenți (copiii unor prieteni) care nu au văzut filmele a încercat să le explice frământările personajului său care simțea că lumea în care trăiește nu e reală, că trebuie să existe ceva în spatele acestor forme. Adolescenții au răspuns: „cui îi pasă dacă este reală sau nu?”. Actorul uimit îi întreabă dacă nu le pasă chiar deloc dacă ceea ce trăiesc e real sau nu? Răspunsul e același: „nu”. Probabil acest „nu” reprezintă o limită mentală și de simțire pentru generațiile mai în vârstă, care și-au trăit tinerețea fără a fi prinse în mecanismul „buclei dopaminice” a rețelei. Dar schimbă asta cu ceva climatul moral al speciei? Greu de spus. O dronă atinge un bloc din România și brusc, chiar în bucla ta de oameni non-violenți, vezi o mulțime de voci gata să iasă la luptă, gata să rupă hainele de pe ei pentru o strașnică înarmare. Pentru a irita mase mari de oameni nu prea are importanță ce e real sau nu. Nici pentru a le amuza sau pentru a le irita și amuza în același timp. Ar avea însă importanță la un nivel pe care îl voi numi deocamdată „nihilist”, un nivel la care individul (niciodată societățile) se întreabă: „la ce bun toate astea?” La un moment dat, cel puțin câțiva dintre indivizi, vor deveni destul de iritați de aceeași Mărie cu altă pălărie. Li se va părea rizibil să se entuziasmeze din 4 în 4 ani pentru un politician sau altul, pentru o reformă sau alta, pentru o austeritate sau alta, ba chiar și pentru un război sau altul. Penibilul activismului performativ constă tocmai în alegerea unui conflict dintre cele active... Ucraina? Gaza? Sudan? Congo? Siria? Nigeria? Unde sunt de găsit cei mai salvabili oameni?
Chiar și în condiții confortabile nivelul „nihilist” își face simțită prezența. Poate că una dintre cele mai fantastice figuri în acest sens îl reprezintă personajul Levin din Anna Karenina. Levin, „omul sănătos, soțul și părintele fericit, fusese de câteva ori atât de aproape de sinucidere, încât ascundea funia, ca să nu se spânzure, și-i era frică să umble cu arma, de teamă să nu se împuște”. Levin este ros de non-sens deși nu trăiește niciuna dintre grozăviile prin care trece Anna. Ea ajunge la acest nimic, după ce a consumat toate bogățiile și toate întorsăturile pasionale pe care societatea i le permitea/tolera. Anna înțelege că nu mai poate suporta nicio „născocire”, Levin ajunge până la urmă să fie „beatificat” de una, după ce a căutat în zadar prin filosofi, oameni de știință și prieteni un răspuns. Aproape toate personajele lui Tolstoi pendulează între stări de beatitudine viscerală și hăuri mentale ale chestionării de sine și ale chestionării existenței în general. Anna, spre deosebire de Levin, atinge întunecimea epuizării totale pentru că nihilismul la care ajunge ea e o concluzie a tot ceea ce a trăit, o concluzie a vieții și nu invers, precum în cazul lui Levin, care nu poate să ajungă la vreo concluzie nici după o îndelungă chestionare intelectuală ce tulbură savoarea trăitului de care, de altfel, s-a bucurat „când nu s-a gândit la rostul vieții sale”. Dar să ascultăm ultimele gânduri ale Annei: „Ce rost au bisericile astea, dangătul clopotelor, minciuna asta? Numai să ne ascundem ura noastră împotriva tuturor că birjarii ăștia care se înjură cu atâta venin unul pe altul? (...) Lupta pentru existență, ura, ăsta e singurul lucru care-i unește pe oameni. (...) Pentru Anna era atât de limpede că nimeni nu are de ce să se bucure, încât râsetele acestea o enervau dureros. Ar fi vrut să-și astupe urechile ca să nu le audă. (...) Nu-mi pot închipui nicio situație în care viața să nu fie un chin pentru mine, că noi oamenii suntem născuți să ne chinuim, ceea ce cunoaștem cu toții, căutând veșnic a născoci mijloace să ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul?”
Adevărul, dacă este să ne luăm după filosofii „pesimiști” (așa îi numește bunăoară Thomas Ligotti în The Conspiracy Against the Human Race) este mereu prezent, iar descoperirea lui, precum la Schopenhauer ține doar de conștiință și de înaintarea ei în cunoaștere (o viziune perfect opusă vreunui destin eschatologic). „Pe măsură ce cunoașterea dobândește claritate și conștiința se înalță, durerea crește de asemenea și atinge gradul ei cel mai înalt în om”. A fi conștient înseamnă a fi conștient de măcelăria în care trăiești. Conform unuia dintre cei mai negri filosofi, norvegianul Peter Wessel Zapffe, există patru modalități de a anestezia conștiința: 1. izolarea (evitarea oricăror gânduri negative, imagini tulburătoare), 2. Ancorarea: „Fixarea atenției pe valori, idealuri sau instituții exterioare pentru a crea o iluzie de sens și stabilitate. Aceasta implică atașarea de concepte precum: Dumnezeu, Biserica, Statul, datoria, destinul sau viitorul” (”vin americanii”, ”vin rușii” etc.), 3. Distragerea: secolul nostru dispune de mai multe tipuri de distragere de cât poate duce creierul, 4. Sublimarea.
Problema sau ceea ce societățile așa-zis normale consideră problematic apare când niciuna dintre aceste strategii nu funcționează, adică acel moment în care indivizii (cel puțin așa cred filosofii pesimiști) rămân singuri cu adevărul, singuri cu conștiința. Ceea ce le apare în fața ochilor e greu de suportat. În cuvintele lui Zapffe: „Cu cât omenirea va îndrăzni mai repede să se armonizeze cu condiția sa biologică, cu atât mai bine. Iar asta înseamnă să se retragă de bunăvoie, cu dispreț față de termenii lumești ai existenței, așa cum speciile iubitoare de căldură au dispărut atunci când temperaturile au scăzut. Pentru noi, climatul moral al cosmosului este cel insuportabil, iar o politică a celor doi copii ar putea face ca dispariția noastră să fie lipsită de durere. În schimb, ne extindem și prosperăm pretutindeni, căci necesitatea ne-a învățat să mutilăm formula din inimile noastre. Poate cel mai irațional efect al acestei vulgarizări revigorante este doctrina potrivit căreia individul «are datoria» să îndure o agonie fără nume și o moarte teribilă dacă astfel își salvează sau își avantajează grupul. Cel care refuză este condamnat și trimis la moarte, în loc ca repulsia să fie îndreptată împotriva ordinii lumii care a generat situația. Pentru orice observator independent, aceasta înseamnă, limpede, să pui alături lucruri incomensurabile; niciun triumf viitor și nicio metamorfoză nu pot justifica mutilarea jalnică a unei ființe umane împotriva voinței sale. Pe un pavaj alcătuit din destine zdrobite înaintează supraviețuitorii, grăbindu-se către noi senzații fade și către noi morți în masă.”
Inundați de gândirea pozitivă, de nevoia de a comunica orice, oricând, oricui, revenind cu repeziciune la sisteme autoritate și populiste ne-am aștepta să găsim cu greu urme ale acestor negre adevăruri (pe care poate ar trebui să le numim mai simplu, „mecanisme” ale reproducerii vieții). Dar iată că o mulțime de tineri pentru care nu mai contează dacă ceea ce trăiesc e real sau nu, dacă sunt în peșteră sau în lumea ideilor, expun pe social media sentimentul de epuizare pe care îl trăiesc, senzația de non-sens, lipsa oricăror dorințe de care erau animate generațiile anterioare (nu-și doresc cariere, case, mașini, relații, căsătorii, copii etc.). Sunt tineri care în general vorbesc din hăul lor personal (nu plănuiesc nicio revoluție pentru că nu există un viitor). Sunt atât de mulți încât ar putea fi o armată, dar nu găsesc nimic pentru care să lupte și, mai ales, nu găsesc nici măcar energia de a ieși din propria cameră. Repetă, fiecare dintre ei, aproape aceleași cuvinte: ”nu vreau să fac nimic, nu vreau să văd pe nimeni, nu mă simt trist, mă simt letargic, vreau doar să stau într-o stare comatoasă, nu ma mai atrage niciunul din hobbyurile pe care le aveam, nu sunt suicidar dar nu văd niciun motiv pentru care să trăiesc”. Anne Karenine care ajung în gară fără să-l fi cunoscut pe Vronsky. Levini care dacă ar da de sensul vieții ar scrolla mai departe. Răspândirea acestei apatii/epuizări a devenit un fenomen. A căpătat mai multe denumiri, începând cu japonezul Hikikomori și continuând cu Quiet quitting, Languishing, Lying flat. Îi privesc zi de zi și uneori văd în apatia lor o speranță... Speranța că măcar simțurile încă mai pot capta absurdul, indiferent dacă acesta e în Matrix sau în afara lui. Pentru acești tineri nu mai funcționează nicio „născocire” despre „mai bine”. Nu și-l mai doresc și probabil nici nu și-l mai pot imagina. Epuizarea lor este antirevoluționară și singurul lucru după care tânjesc e un mare „stop”, un nimic. Ceva ce societatea, ca fabrică de produs ancorări, nu le va oferi niciodată. Mi-ar plăcea să cred că refuzul/epuizarea lor va contra într-un fel sau altul. Că nu vor fi medicalizați sau criminalizați. Că vor fi atât de mulți încât, la un moment dat, vor pune în carantină această societate.
Foto și text: Oana Pughineanu
