Se pare că AI poate suferi de demență. Datorită faptului că datele de care are nevoie sunt atât de imense, rămâne fără hrană mentală de calitate. Dar asta se întâmplă și la case mai mari, la scenariștii Materialists/Materialiștii. Se pare că în acest film în care s-au concentrat nu un fabulos număr de clișee, frapează printr-o superficialitate deosebit de profundă, dacă ni se permite acest barbarism. Poți simți momentul în care clișeele devin complet devitalizate, nu mai funcționează nici măcar pe post de scurtături mentale, ci devin o mlaștină în care toate personajele abia de pot face un pas. Și nu doar personajele. Prin ele se întrevăd actorii care nici nu-și mai dau silința. Nu e greu de înțeles. Practic, nu au roluri. Un power-point împănat cu emojiuri ar fi fost mai „vital” decât această incursiune prin lumea match-makingului, aproape total mecanizată, dar folosind mașinării datate de găsire de similarități și de subliniat puncte care nu se pot supune negocierilor. În teorie, filmul ar fi fost despre ea (materialista) care trebuie să aleagă între doi pretendenți, unul perfect și bogat, iar altul perfect și sărac (dispus mereu să aștepte în fața ușii, să-i rezolve problemele pe care nu le-ar fi avut dacă perfectul bogat ar fi fost puțin mai perfect). Dar nu este vorba de un triunghi amoros (totul este curat și corect din acest punct de vedere. Materialista s-a despărțit de ani buni de fostul sărac care se întâmplă să fie chelner la petrecerea unde îl cunoaște pe bogat). În acest film nu e timp de tulburări precum în Portretul unei doamne bunăoară (care avea pe cap trei pretendenți și un soț), pentru că se vorbește despre înălțime mai mult decât orice altceva. Înălțimea devine un personaj în sine, după ce a fost bifat contul în bancă. Pretendentul perfect și bogat (numit „unicorn”, datorită rarității lui) dezvăluie că și-a făcut o operație de alungire a picioarelor. Altfel, ar fi rămas milionarul uitat de femei, nevoit să plângă seară de seară singur în fața unor ecrane cu scorurile de la bursă și cu ultimul hit netflix, așa cum știm că fac toți milionarii scunzi. Nici măcar nu ni-l mai putem imagina înconjurat de sticle de șampanie Crystal. Orice uitare de sine este strict interzisă. Ar suferi pe o bandă de alergare pentru că nimic nu l-ar fi putut împiedica să facă rai din ce nu are. Scena în care unicornul își îndoaie genunchii pentru a deveni scund, pentru a-i arăta materialistei care a fost adevărata lui înălțime și, prin urmare, cât era de nesemnificativ pe piața sentimentală ar trebui să rămână pe veci neegalată pentru o concentrare atât de mare de ridicol încât nu mai provoacă nici râsul, ci direct o tristețe aproape metafizică, cea a timpului pierdut.
Iubirea apare într-un dialog de 10 secunde ca unul dintre „ingredientele de pus pe tavă” când se face tocmeala căsătoriei. Și cam atât. Este atât de greu de intuit cam cum s-ar exprima această iubire încât regia are nevoie de două scene (la începutul și finalul filmului) cu oamenii cavernelor (pe care îi visează materialista) pentru a introduce puțin „neînțeles”, puțin je ne se qua în nesfârșita listă de negocieri necesare formării unui cuplu. Astfel un el preistoric (dar coafat după ultima modă hipsterească) pune pe degetul ei (o femeie a cavernei care arată de parcă ar fi ieșit dintr-o cavernă) un inel făcut dintr-o floare. Scena e repetată în secolul 21 de către el, cel perfect și sărac, care pune aceeași floare pe degetul materialistei, de data aceasta IRL (in real life). Cu ajutorul cavernei spectatorul care a rezistat scenei cu genunchii îndoiți poate să răsufle ușurat, spunându-și în minte „totuși iubirea”, după ce a urmărit toate schemele procedurale contractuale ale cuplurilor care funcționează întru optimizarea partenerului.
M-am întrebat dacă după anii ʼ70 există filme de dragoste generaționale. Ultimul la care mă pot gândi este Love story, în care obstacolul este moartea. Un alt film este Tootsie cu travestiul. Desigur, s-au făcut filme excepționale despre subiect (In the mood for love, Silent Lights, Amour, The piano teacher), dar nu filme menite pentru un public larg care să își recunoască noi sensibilități în ele. Probabil ultimul blockbuster a fost Pacientul englez, dar farmecul lui consta în aerul de „epocă” pe care îl aveau eroii unui model de iubire-pasiune apus. Orice urmă de confruntare cu o alteritate, de pierdere de lume, ieșire din sine pare să se fi evaporat din iubirea care dacă este gândită în termenii lui Bell Hooks, de exemplu, ar fi cu greu de deosebit de o ședință plictisitoare de psihanaliză sau chiar un team building, în care partenerii devin medici/pacienți unii pentru alții, se mențin funcționali și în formă pentru toate sistemele care-i înghit, o iubire care pentru a fi salvată de abuz, este salvată de ea însăși, devine o formă de autoîngrijire asistată. Orice formă de risc, de transgresiune este topită într-o cultură organizațională de cuplu. Sentimentele sunt niște competențe. Este o narațiune fără obstacol și nu e de mirare că devine cel mai mare eșec hollywoodian. În afara înălțimii și vârstei bieții scenariști nu mai pot miza pe nimic pentru a tărăgăna „povestea”. Se pare că mitul lui Tristan și Isolda care a modelat secole de suferințe din dragoste își dă obștescul sfârșit. „Iubirea fericită nu are istorie” declara Rougemont în celebrul lui studiu, Dragostea și Occidentul. Acum nu mai are nici măcar zvâcul unei comedii romantice. „Nu s-au scris romane – continuă același autor – decât despre iubirea fatală, adică despre iubirea amenințată şi condamnată chiar de viață. Înălțătoare, în lirica occidentală, nu este nici plăcerea simțurilor, nici pacea fecundă a cuplului. Mai degrabă este pasiunea iubirii decât iubirea împlinită. Iar pasiunea înseamnă suferinţă. Iată ideea principală. [...] Avem nevoie de mit pentru a exprimа faptul obscur și imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte și că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul. Înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă.” Privind eșecurile hollywoodiene în producerea unui nou love story (un simptom pentru o boală încă nenumită) nu putem decât să admirăm încă o dată felul în care modelele de consum pacifică până și forțele inconștiente. Cu ajutorul mass-media ne-am obișnuit să trăim într-un conflict generalizat fără să-l mai putem transforma într-o tragedie, fără să-l mai filtrăm printr-un mit prin care trasează o culme, o limită, o „artă a pierderii”. Privim zi de zi oameni uciși fără motiv pe stradă pentru că nu mai sunt „compatibili” cu o societate. În cuplu ca și în societate acest anti-mit al optimizării nu ne mai permite nicio formă autentică de a trăi unii cu alții în măsura în care asta presupune un risc. Pentru scenariștii hollywoodieni caverna a devenit un fel de rezervor simbolic pentru a explica inexplicabilul întâlnirii, posibilitatea conviețuirii între, hai să le spunem, non-identici. Este nevoie de cavernă pentru a introduce un dram de gravitate cosmică, „destinală”, la fel cum în politică mai este nevoie de pupat cruci și roluri de salvatori ai sufletului nației. Poate asta fi de ajuns pentru împărtăși lumea printr-o întâlnire care nu e, în cuvintele lui Luce Irigaray „doar de o simplă devenire individuală în cadrul unui orizont deja definit de o cultură, o limbă, un popor, ci o devenire umană care pune în discuție ce i s-a întâmplat deja umanității”? Deocamdată pare să fie doar un mod de a disemina violența și în același timp de a aplatiza organele cu care o percepem.
Mărturisesc că aștept curioasă ecranizarea Wuthering Heighsts/ La răscruce de vânturi care a lansat pe piață deja trailerul. Nu pot să îmi imaginez o poveste de dragoste mai întunecată și antihollywoodiană, practic fără niciun moment de bucurie, o poveste făcută din continue pierderi și căderi în abis. Din ceea ce am văzut, pare un fel de Frankenstein cu personaje care au călătorit în timp și au petrecut mulți ani vizionând prezentări de modă Balenciaga, după care s-au întors în secolul lor pentru a transforma în recuzită Vogue însăși iubirea-pasiune.
Foto și text: Oana Pughineanu