Giovane e esaurito

 

In un brevissimo video (che ho trovato per caso su internet), l’attore Keanu Reeves della serie Matrix racconta come, trovandosi in compagnia di alcuni adolescenti (i figli di alcuni amici) che non avevano visto i film della celebre saga, abbia cercato di spiegare loro le inquietudini del suo personaggio, convinto che il mondo in cui viveva non fosse reale, che dovesse esistere qualcosa dietro quelle forme. Gli adolescenti hanno risposto: «E a chi importa se è reale oppure no?». L’attore, stupito, chiede loro se davvero non importi affatto sapere se ciò che vivono sia reale oppure no. La risposta è sempre la stessa: «No». Probabilmente questo «no» rappresenta un limite mentale e percettivo per le generazioni più anziane, che hanno vissuto la propria giovinezza senza essere intrappolate nel meccanismo dell’«anello dopaminico» della rete. Ma questo cambia qualcosa nel clima morale della specie? Difficile dirlo. Un drone colpisce un edificio in Romania e, improvvisamente, persino all’interno della tua cerchia di persone non violente, vedi una moltitudine di voci pronte alla lotta, pronte a strapparsi le vesti – e soprattutto a strapparle agli altri – in nome di un poderoso riarmo. Per irritare grandi masse di persone non è poi così importante ciò che è reale e ciò che non lo è. E nemmeno per divertirle, o per irritarle e divertirle allo stesso tempo.

Eppure ciò avrebbe importanza a un livello che, per il momento, chiamerò «nichilistico»: un livello nel quale l’individuo (mai le società) si domanda: «A che pro tutto questo?». A un certo punto, almeno alcuni individui finiranno per irritarsi della stessa minestra servita con un’altra etichetta. Troveranno ridicolo entusiasmarsi ogni quattro anni per un politico o per un altro, per una riforma o per un’altra, per una politica di austerità o per un’altra, perfino per una guerra o per un’altra. Il ridicolo dell’attivismo performativo consiste proprio nella scelta di uno dei conflitti in corso: Ucraina? Gaza? Sudan? Congo? Siria? Nigeria? Dove si trovano gli esseri umani più salvabili?

Anche in condizioni confortevoli, il livello «nichilistico» fa sentire la propria presenza. Forse una delle figure più straordinarie in questo senso è Levin di Anna Karenina. Levin, «uomo sano, marito e padre felice, era stato più volte così vicino al suicidio che nascondeva la corda per non impiccarsi e aveva paura di portare con sé un fucile, per timore di spararsi». Levin è divorato dal non-senso pur senza attraversare nessuna delle tragedie vissute da Anna. Lei giunge al nulla dopo aver consumato tutte le ricchezze e tutte le passioni che la società le consentiva o tollerava. Anna comprende di non poter più sopportare alcuna «invenzione»; Levin, invece, finisce per essere quasi «beatificato» da una di esse, dall’invenzione della «legge del bene», benché sia il primo ad ammettere, in qualsiasi conversazione, di non sapere nemmeno che cosa significhi il bene per il popolo. Dopo aver cercato invano una risposta nei filosofi, negli scienziati e negli amici, sperimenta una mite rivelazione: quella della vita quotidiana vissuta come la vivono tutti. Quasi tutti i personaggi di Tolstoj oscillano tra stati di beatitudine viscerale e abissi mentali di interrogazione su se stessi e sull’esistenza in generale. Anna, a differenza di Levin, raggiunge l’oscurità della stanchezza assoluta perché il nichilismo cui approda è una conclusione di tutto ciò che ha vissuto, una conclusione della vita e non il suo punto di partenza. Levin, invece, mette sotto accusa la propria esistenza idilliaca, scoprendo di aver vissuto bene «quando non pensava al senso della propria vita». Ma ascoltiamo gli ultimi pensieri di Anna: «A che servono queste chiese, il suono delle campane, tutta questa menzogna? Solo a nascondere il nostro odio reciproco, come questi cocchieri che si insultano con tanto veleno... (...) La lotta per l’esistenza, l’odio: è questo l’unico legame che unisce gli uomini. (...) Ad Anna appariva così evidente che nessuno aveva motivo di essere felice, che quelle risate la ferivano dolorosamente. Avrebbe voluto tapparsi le orecchie per non sentirle. (...) Non riesco a immaginare alcuna situazione nella quale la vita non sia una tortura per me, che noi uomini siamo nati per soffrire, e che tutti lo sappiamo, inventando continuamente mezzi per ingannare noi stessi. Ma che cosa fare quando si vede la verità?»

La verità, se dobbiamo dar credito ai filosofi «pessimisti» (così li chiama Thomas Ligotti in The Conspiracy Against the Human Race), è sempre presente, e la sua scoperta dipende, come in Schopenhauer, soltanto dalla coscienza e dal suo avanzare nella conoscenza (una visione diametralmente opposta a qualsiasi destino escatologico). «Man mano che la conoscenza acquista chiarezza e la coscienza si eleva, cresce anche il dolore, che raggiunge nell’uomo il suo grado più alto». Essere coscienti significa essere coscienti della macelleria nella quale si vive. Secondo uno dei più cupi filosofi del Novecento, il norvegese Peter Wessel Zapffe, esistono quattro modalità per anestetizzare la coscienza. La prima è l’isolamento: l’evitamento di qualsiasi pensiero negativo o immagine perturbante. La seconda è l’ancoraggio: «la fissazione dell’attenzione su valori, ideali o istituzioni esterne, al fine di creare un’illusione di senso e di stabilità». Ciò implica l’attaccamento a concetti come Dio, la Chiesa, lo Stato, il dovere, il destino o il futuro («arrivano gli americani», «arrivano i russi», e così via). La terza è la distrazione: il nostro secolo dispone di più forme di distrazione di quante il cervello sia in grado di sopportare. La quarta è la sublimazione.

Il problema – o ciò che le società cosiddette normali considerano problematico – emerge quando nessuna di queste strategie funziona; quando, cioè, gli individui (almeno secondo i filosofi pessimisti) rimangono soli con la verità, soli con la propria coscienza. E ciò che appare davanti ai loro occhi è difficile da sopportare. Con le parole di Zapffe: «Quanto prima l’umanità oserà armonizzarsi con la propria condizione biologica, tanto meglio sarà. E questo significa ritirarsi volontariamente, con disprezzo per le condizioni mondane dell’esistenza, così come le specie amanti del calore si estinsero quando le temperature diminuirono. Per noi è il clima morale del cosmo a essere intollerabile, e una politica dei due figli potrebbe rendere indolore la nostra scomparsa. Invece continuiamo a espanderci e a prosperare ovunque, perché la necessità ci ha insegnato a mutilare la formula custodita nei nostri cuori. Forse l’effetto più irrazionale di questa rinvigorente volgarizzazione è la dottrina secondo cui l’individuo “ha il dovere” di sopportare un’agonia senza nome e una morte terribile se ciò può salvare o favorire il proprio gruppo. Chi si rifiuta viene condannato e mandato a morire, invece di rivolgere la propria repulsione contro l’ordine del mondo che ha generato tale situazione. Per qualsiasi osservatore indipendente, ciò significa accostare cose incommensurabili; nessun trionfo futuro e nessuna metamorfosi possono giustificare la miserabile mutilazione di un essere umano contro la sua volontà. Su un selciato fatto di destini infranti, i sopravvissuti avanzano verso nuove e insipide sensazioni e verso nuove morti di massa».

Inondati dal pensiero positivo, dalla necessità di comunicare qualsiasi cosa, in qualunque momento e a chiunque, tornando con sorprendente rapidità a sistemi autoritari e populisti, ci aspetteremmo di trovare ben poche tracce di queste cupe verità (che forse sarebbe più semplice chiamare «meccanismi» della riproduzione della vita). E invece ecco che una moltitudine di giovani, ai quali non importa più se ciò che vivono sia reale oppure no, se si trovino nella caverna o nel mondo delle idee, espone sui social media il sentimento di esaurimento che sperimenta, la sensazione di non-senso, l’assenza di quei desideri che animavano le generazioni precedenti. Non desiderano carriere, case, automobili, relazioni, matrimoni, figli. Sono giovani tra i venticinque e i trentacinque anni, intrappolati nel programma del «nine to five», gravati da affitti esorbitanti, giovani che, in generale, parlano dal proprio abisso personale. Non progettano alcuna rivoluzione, perché non esiste alcun futuro. Sono così numerosi da poter costituire un esercito, ma non trovano nulla per cui combattere e, soprattutto, non trovano nemmeno l’energia per uscire dalla propria stanza. Ripetono, uno dopo l’altro, quasi le stesse parole: «Non voglio fare nulla. Non voglio vedere nessuno. Non mi sento triste, mi sento letargico. Voglio soltanto restare in uno stato comatoso. Nessuno degli hobby che avevo mi attrae più. Non sono suicida, ma non vedo alcuna ragione per vivere». Anne Karenine che arrivano alla stazione senza aver mai conosciuto Vronskij. Levini che, anche se trovassero il senso della vita, continuerebbero semplicemente a scorrere lo schermo. La diffusione di questa apatia, di questo esaurimento, è diventata un fenomeno. Ha assunto diversi nomi: dall’hikikomori giapponese al quiet quitting, dal languishing al lying flat. Li osservo ogni giorno e, talvolta, intravedo nella loro apatia una speranza. La speranza che almeno i sensi siano ancora capaci di percepire l’assurdo, indipendentemente dal fatto che esso si trovi dentro Matrix oppure fuori. Per questi giovani non funziona più alcuna «invenzione» del «meglio». Non lo desiderano più e, probabilmente, non riescono nemmeno più a immaginarlo. Il loro esaurimento è antirivoluzionario e l’unica cosa che sembrano desiderare è un grande «stop», un nulla. Qualcosa che la società, fabbrica inesauribile di ancoraggi, non offrirà loro mai. Mi piacerebbe credere che il loro rifiuto, la loro stanchezza, finiranno per contare in un modo o nell’altro. Che non saranno medicalizzati o criminalizzati. Che saranno così numerosi da riuscire, un giorno, a mettere in quarantena questa società.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

Tânăr și epuizat

 

Într-un foarte scurt videoclip (pe care l-am găsit la întâmplare pe internet) actorul din seria Matrix povestește cum aflându-se în prezența unor adolescenți (copiii unor prieteni) care nu au văzut filmele din celebra serie, a încercat să le explice frământările personajului său care simțea că lumea în care trăiește nu e reală, că trebuie să existe ceva în spatele acestor forme. Adolescenții au răspuns: „cui îi pasă dacă este reală sau nu?”. Actorul uimit îi întreabă dacă nu le pasă chiar deloc dacă ceea ce trăiesc e real sau nu? Răspunsul e același: „nu”. Probabil acest „nu” reprezintă o limită mentală și de simțire pentru generațiile mai în vârstă, care și-au trăit tinerețea fără a fi prinse în mecanismul „buclei dopaminice” a rețelei. Dar schimbă asta cu ceva climatul moral al speciei? Greu de spus. O dronă atinge un bloc din România și brusc, chiar în bucla ta de oameni non-violenți, vezi o mulțime de voci gata să iasă la luptă, gata să rupă hainele de pe ei și mai ales de pe alții pentru o strașnică înarmare. Pentru a irita mase mari de oameni nu prea are importanță ce e real sau nu. Nici pentru a le amuza sau pentru a le irita și amuza în același timp. Ar avea însă importanță la un nivel pe care îl voi numi deocamdată „nihilist”, un nivel la care individul (niciodată societățile) se întreabă: „la ce bun toate astea?” La un moment dat, cel puțin câțiva dintre indivizi, vor deveni destul de iritați de aceeași Mărie cu altă pălărie. Li se va părea rizibil să se entuziasmeze din 4 în 4 ani pentru un politician sau altul, pentru o reformă sau alta, pentru o austeritate sau alta, ba chiar și pentru un război sau altul. Penibilul activismului performativ constă tocmai în alegerea unui conflict dintre cele active... Ucraina? Gaza? Sudan? Congo? Siria? Nigeria? Unde sunt de găsit cei mai salvabili oameni?

Chiar și în condiții confortabile nivelul „nihilist” își face simțită prezența. Poate că una dintre cele mai fantastice figuri în acest sens îl reprezintă personajul Levin din Anna Karenina. Levin, „omul sănătos, soțul și părintele fericit, fusese de câteva ori atât de aproape de sinucidere, încât ascundea funia, ca să nu se spânzure, și-i era frică să umble cu arma, de teamă să nu se împuște”. Levin este ros de non-sens deși nu trăiește niciuna dintre grozăviile prin care trece Anna. Ea ajunge la acest nimic, după ce a consumat toate bogățiile și toate întorsăturile pasionale pe care societatea i le permitea/tolera. Anna înțelege că nu mai poate suporta nicio „născocire”, Levin ajunge până la urmă să fie „beatificat” de una, de născocirea „legii binelui”, deși în orice conversație el este primul care să admită că nu știe bunăoară ce înseamnă binele pentru popor. După ce a căutat în zadar prin filosofi, oameni de știință și prieteni un răspuns care să pună capăt frământărilor sale are parte de o revelație molcomă, a vieții de zi cu zi pe care ști să o trăiești așa cum știe toată lumea. Aproape toate personajele lui Tolstoi pendulează între stări de beatitudine viscerală și hăuri mentale ale chestionării de sine și ale chestionării existenței în general. Anna, spre deosebire de Levin, atinge întunecimea epuizării totale pentru că nihilismul la care ajunge ea e o concluzie a tot ceea ce a trăit, o concluzie a vieții și nu invers, precum în cazul lui Levin, care își ia la întrebări existența idilică descoperind că a trăit bine „când nu s-a gândit la rostul vieții sale”. Dar să ascultăm ultimele gânduri ale Annei: „Ce rost au bisericile astea, dangătul clopotelor, minciuna asta? Numai să ne ascundem ura noastră împotriva tuturor că birjarii ăștia care se înjură cu atâta venin unul pe altul? (...) Lupta pentru existență, ura, ăsta e singurul lucru care-i unește pe oameni. (...) Pentru Anna era atât de limpede că nimeni nu are de ce să se bucure, încât râsetele acestea o enervau dureros. Ar fi vrut să-și astupe urechile ca să nu le audă. (...) Nu-mi pot închipui nicio situație în care viața să nu fie un chin pentru mine, că noi oamenii suntem născuți să ne chinuim, ceea ce cunoaștem cu toții, căutând veșnic a născoci mijloace să ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul?”

Adevărul, dacă este să ne luăm după filosofii „pesimiști” (așa îi numește bunăoară Thomas Ligotti în The Conspiracy Against the Human Race) este mereu prezent, iar descoperirea lui, precum la Schopenhauer ține doar de conștiință și de înaintarea ei în cunoaștere (o viziune perfect opusă vreunui destin eschatologic). „Pe măsură ce cunoașterea dobândește claritate și conștiința se înalță, durerea crește de asemenea și atinge gradul ei cel mai înalt în om”. A fi conștient înseamnă a fi conștient de măcelăria în care trăiești. Conform unuia dintre cei mai negri filosofi, norvegianul Peter Wessel Zapffe, există patru modalități de a anestezia conștiința: 1. izolarea (evitarea oricăror gânduri negative, imagini tulburătoare), 2. Ancorarea: „Fixarea atenției pe valori, idealuri sau instituții exterioare pentru a crea o iluzie de sens și stabilitate. Aceasta implică atașarea de concepte precum: Dumnezeu, Biserica, Statul, datoria, destinul sau viitorul” („vin americanii”, „vin rușii” etc.), 3. Distragerea: secolul nostru dispune de mai multe tipuri de distragere de cât poate duce creierul, 4. Sublimarea.

Problema sau ceea ce societățile așa-zis normale consideră problematic apare când niciuna dintre aceste strategii nu funcționează, adică acel moment în care indivizii (cel puțin așa cred filosofii pesimiști) rămân singuri cu adevărul, singuri cu conștiința. Ceea ce le apare în fața ochilor e greu de suportat. În cuvintele lui Zapffe: „Cu cât omenirea va îndrăzni mai repede să se armonizeze cu condiția sa biologică, cu atât mai bine. Iar asta înseamnă să se retragă de bunăvoie, cu dispreț față de termenii lumești ai existenței, așa cum speciile iubitoare de căldură au dispărut atunci când temperaturile au scăzut. Pentru noi, climatul moral al cosmosului este cel insuportabil, iar o politică a celor doi copii ar putea face ca dispariția noastră să fie lipsită de durere. În schimb, ne extindem și prosperăm pretutindeni, căci necesitatea ne-a învățat să mutilăm formula din inimile noastre. Poate cel mai irațional efect al acestei vulgarizări revigorante este doctrina potrivit căreia individul «are datoria» să îndure o agonie fără nume și o moarte teribilă dacă astfel își salvează sau își avantajează grupul. Cel care refuză este condamnat și trimis la moarte, în loc ca repulsia să fie îndreptată împotriva ordinii lumii care a generat situația. Pentru orice observator independent, aceasta înseamnă, limpede, să pui alături lucruri incomensurabile; niciun triumf viitor și nicio metamorfoză nu pot justifica mutilarea jalnică a unei ființe umane împotriva voinței sale. Pe un pavaj alcătuit din destine zdrobite înaintează supraviețuitorii, grăbindu-se către noi senzații fade și către noi morți în masă.”

Inundați de gândirea pozitivă, de nevoia de a comunica orice, oricând, oricui, revenind cu repeziciune la sisteme autoritate și populiste ne-am aștepta să găsim cu greu urme ale acestor negre adevăruri (pe care poate ar trebui să le numim mai simplu, „mecanisme” ale reproducerii vieții). Dar iată că o mulțime de tineri pentru care nu mai contează dacă ceea ce trăiesc e real sau nu, dacă sunt în peșteră sau în lumea ideilor, expun pe social media sentimentul de epuizare pe care îl trăiesc, senzația de non-sens, lipsa oricăror dorințe de care erau animate generațiile anterioare (nu-și doresc cariere, case, mașini, relații, căsătorii, copii etc.). Sunt tineri, între 25-35 de ani prinși în programul 9 to 5, asezonat cu chirii enorme, tineri care, în general, vorbesc din hăul lor personal (nu plănuiesc nicio revoluție pentru că nu există un viitor). Sunt atât de mulți încât ar putea fi o armată, dar nu găsesc nimic pentru care să lupte și, mai ales, nu găsesc nici măcar energia de a ieși din propria cameră. Repetă, fiecare dintre ei, aproape aceleași cuvinte: „nu vreau să fac nimic, nu vreau să văd pe nimeni, nu mă simt trist, mă simt letargic, vreau doar să stau într-o stare comatoasă, nu ma mai atrage niciunul din hobbyurile pe care le aveam, nu sunt suicidar, dar nu văd niciun motiv pentru care să trăiesc”. Anne Karenine care ajung în gară fără să-l fi cunoscut pe Vronsky. Levini care dacă ar da de sensul vieții ar scrolla mai departe. Răspândirea acestei apatii/epuizări a devenit un fenomen. A căpătat mai multe denumiri, începând cu japonezul Hikikomori și continuând cu Quiet quitting, Languishing, Lying flat. Îi privesc zi de zi și uneori văd în apatia lor o speranță... Speranța că măcar simțurile încă mai pot capta absurdul, indiferent dacă acesta e în Matrix sau în afara lui. Pentru acești tineri nu mai funcționează nicio „născocire” despre „mai bine”. Nu și-l mai doresc și probabil nici nu și-l mai pot imagina. Epuizarea lor este antirevoluționară și singurul lucru după care tânjesc e un mare „stop”, un nimic. Ceva ce societatea, ca fabrică de produs ancorări, nu le va oferi niciodată. Mi-ar plăcea să cred că refuzul/epuizarea lor va contra într-un fel sau altul. Că nu vor fi medicalizați sau criminalizați. Că vor fi atât de mulți încât, la un moment dat, vor pune în carantină această societate.

Foto și text: Oana Pughineanu 

La răscruce de orice cu orice

 

Întâmplarea face ca La răscruce de vânturi să fie primul roman pe care l-am citit în această viață. Am uitat de-a lungul timpului aproape tot în afară de atmosfera lui de o întunecime rar întâlnită. Acum câteva luni am regăsit cartea la anticariat și mărturisesc că am recitit-o ca pregătire pentru vizionarea noii adaptări cinematografice a acestei povești de dragoste fără niciun moment de împlinire și aproape fără niciun moment de bucurie. Nici că se poate ceva mai antihollywoodian. Regizoarea Emmerald Fennell s-a arătat surprinsă că unii spectatori nemulțumiți nu au fost atenți când au citit titlul filmului. Acesta este „Wutering Heights”, nu Wutering Heights. Ghilimele sunt justificarea pentru tot ceea ce în această peliculă nu cade sub termenul de „adaptare”. Este o revizitare a cărții conform fanteziilor erotice pe care ea (Fennell) le-a avut la vârsta de patrusprezece ani când a citit cartea. Sau, mai bine spus, este o revizitare directă a acelor fantezii erotice care dacă nu ar fi îmbrăcate în rochii de epocă la fel de fanteziste ar putea foarte bine să se muleze pe orice tipăritură romance din anii ’80-’90. Așa că am intrat în sala de cinema știind cu siguranță că filmul va gravita în jurul unor scene de sex care, desigur, nu există în roman. Nici măcar erotism (în sens modern) nu s-ar spune că există. Cathy și Heathcliff se percep ca fiind o singură ființă, iar parcursul lor prin lume e imposibil să ducă la altceva decât la distrugere. O puzderie de influenceri au luat cu asalt internetul plângând că nu sunt bine reprezentate clasele (ba chiar lupta marxistă avant la lettre dintre ele), rasele, că Heathcliff nu este alb etc. etc. În paranteză fie spus m-a distrat ceea ce eu am considerat o ironie la adresa hollywoodului inclusiv, alegerea unei actrițe tailandeze pentru servitoarea Nelly și a unui actor pakistanez care să-l înfățișeze pe deosebit de frumosul și deosebit de blondul (în carte) aristocrat Linton care devine soțul lui Cathy.

Dacă în roman, pasiunea dintre Cathy și Heathcliff continuă să existe și să crească la scara monstruoasă a post-mortem-ului în ciuda rasei, clasei, averii, ploii continue, vântului și a oricăror convenții sociale de secol XIX, ea este diluată în film până la dimensiunile unei dramolete adulterine care golește personajele de brutalitatea lor, de obsesia care îi consumă. Romanul lui Brontë nu poate nicicum fi redus la o chestiune de apetit. Catherine mărturisește: „El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.” Cred că La răscruce de vânturi duce la consecințele extreme mitul lui Tristan și Isolda, fiind și ei două figuri care nu au nicio șansă să împărtășească o viață reală, ci doar dorința de nu pierde experiența extremă pe care o simt când sunt împreună. Obstacolul nu este un accident, așa cum este văzut prin atât de banala relație dintre Cathy și plictisitorul Linton, în opoziție cu un Heathcliff scos parcă din reclamele coca-cola (tot din anii ’80-’90) în care un mușchiulos muncitor le înfierbântă pe doamnele deosebit de elegante de la birou. În buna tradiție a mitului, obstacolul este doar o condiție necesară pentru a demonstra forța acelui în ciuda a toate. Împlinirea adulterină pe care Fennell o fantazează blochează intriga. Am fost curioasă să văd ce se poate face cu aceste personaje care se „consumă”. Unde poți purta de aici povestea? Nicăieri. Într-o moarte „copy-paste”, o consecință biologică care nu mai are nimic de-a face cu acea moarte ca singura formă de răspuns pentru o relație excesivă, inumană. Dar această detensionare a dimensiunii mitice din roman prin câteva poze semi-pornografice nici nu reprezintă partea cea mai penibilă a filmului, căci există la un moment dar o ruptură de registru atât de grosolană încât nici măcar coerența acestui Heathcliff-brută needucată (ceea ce nu este în roman) nu este respectată. Îl descoperim la un moment dat debitând banalități post-freudiene despre plăcere, de parcă tocmai ar fi fost parașutat dintr-o sesiune de cunoaștere de sine și acceptare a propriilor dorințe. Nimic nu rămâne opac în sentimentele dintre cei doi. Le lipsește doar o ședință de cuplu cu un sexolog. De ce să nu cufundăm toate personajele istorice în seolul 21, în plictiseala ultrarecogniscibilului? 

Estetica filmului, cu excepția primelor zece minute, lasă mult de dorit. Rămâi consternat nu doar decorurile de carton (unele roci par resturi prăfuite teleportate din Jurassic Park), cu o casă a cărei portic, din rațiuni necunoscute, este placat cu faianță aducând aminte de triste toalete de autogară sau rochia de chelneriță oktober-fest pe care o poartă eroina înainte de căsătorie, ci și de pierduta artă a încadrării și construirii unei imagini care să fie compusă și din altceva decât din prim-planul cu fețele personajelor și eternul efect bokeh (estomparea fundalului), atât de abuzat încât nu poate fi decât semnul eșecului unei compoziții. Prim-planurile extreme pe care le folosește Fennell ar fi avut logica lor, în măsura în care Heathcliff și Catherine trec prin viețile celorlalți și prin propriile vieți ca o tornadă, dar abuzul lor sfârșește în artificial. Această lizibilitate emoțională a fețelor este o soluție de avarie, dorind să creeze o intensitate pe care toate alegerile de interpretarea a romanului au făcut-o imposibilă. Lumea în care Catherine și Heathcliff trăiesc este imensă și în același timp dur circumscrisă. Natura sălbatică, grădinile din roman se joacă constat cu acest deschis-închis în care toate personajele, cu excepția celor doi, își fac mișcările de pion. Nu pot să nu-mi aduc aminte de cadrele cu care Jane Campion începe filmul The Piano, felul în care folosește vastitatea și furia naturii pentru a încadra micile ființe care își cară greutatea, se încăpățânează să existe. În filmul lui Fennell natura este un mare rateu și oricât de mult ar uda hainele personajelor nu poate să le scoată din atmosfera de videoclip boy band.

Nu știu cum aș fi privit acest film dacă îmi era necunoscută cartea. Nu cred că altfel decât ca pe o modă sezonieră de produs imagini instagram. Dar cunoscând cartea nu am putut să nu mă întreb: de ce? De ce ai nevoie de un roman clasic pentru această înșiruire de fantezii? Ar fi funcționat și fără, poate chiar mai bine. Răspunsul nu e ușor de dat. Nu e vorba doar de crearea unui mare clickbait, o momeală pentru spectatorul care are nevoie de cultură așa cum influencerul fitness are nevoie, o dată pe an, de un selfie cu Mona Lisa. Simt că are de-a face cu o stare generală de degradare nu doar intelectuală, ci aproape mentală pe care obsesia creării de conținut o aduce cu sine în acest secol. Poți amesteca orice cu orice, poți trece peste orice. Nimic nou. Este acel anything goes postmodern, dar devenit atmosferă generală de dereglare sinaptică, nu doar un joc intelectual de respingere a valorilor universale. Trăim în timpul în care președintele american poate posta un video generat AI, înfățișându-l pe fostul președinte Obama și soția lui pe post de maimuțe. E același timp în care un influencer s-a editat pe sine într-un video care îl înfățișează alături de Epstein în avionul său privat pentru a obține mai multă vizibilitate și a promova produse. Aproape că devine o rușine să nu exiști în aceste dosare. Înseamnă că erai/ești un nimeni. Nimic nu poate să bagatelizeze mai mult vreun scandal decât lansarea lui pe internet, acestă mașină de aplatizat orice criză morală și, prin urmare, de evitat orice consecință reală. Indignările se rezolvă cu redistribuiri. A te întreba de ce o regizoare are nevoie de un roman clasic pentru a filma o înșiruire de descărcări sexuale înseamnă a nu înțelege logica vremurilor în care trăim, logica engagementului, înseamnă a fi total nepregătit pentru ceea ce urmează: un mare orice combinat cu orice, un mare de ce nu? Este singurul mod în care s-ar putea explica și de ce o puzderie de edituri au republicat romanul lui Emily Brontë nu doar având pe copertă, în mod atât de previzibil, imaginea de pe afișul filmului ci și cu titlul pus între ghilimelele (!) lui Fennell. Singurul lucru care rămâne de neînțeles e de ce nu au în mână ultimul tip de iphone lansat pe piață.

Cime muscolose

Per caso, Cime tempestose è stato il primo romanzo che ho letto in questa vita. Col tempo ho dimenticato quasi tutto, tranne l’atmosfera di una cupezza raramente incontrata. Qualche mese fa ho ritrovato il libro in un antiquariato e confesso di averlo riletto come preparazione alla visione del nuovo adattamento cinematografico di questa storia d’amore senza alcun momento di compimento e quasi senza alcun momento di gioia. Non potrebbe esserci nulla di più anti-hollywoodiano. La regista Emerald Fennell si è detta sorpresa che alcuni spettatori insoddisfatti non abbiano fatto attenzione quando hanno letto il titolo del film. Questo è “Wuthering Heights”, non Wuthering Heights. Le virgolette sono la giustificazione per tutto ciò che in questa pellicola non rientra nel termine di “adattamento”. Si tratta di una rivisitazione del libro secondo le fantasie erotiche che lei (Fennell) aveva a quattordici anni quando lo lesse. O meglio, è una rivisitazione diretta di quelle fantasie erotiche che, se non fossero rivestite di abiti d’epoca altrettanto fantasiosi, potrebbero adattarsi perfettamente a qualsiasi romanzo romance degli anni ’80-’90. Così sono entrata in sala sapendo con certezza che il film avrebbe gravitato attorno a scene di sesso che, ovviamente, nel romanzo non esistono. Non si potrebbe nemmeno dire che vi sia erotismo (in senso moderno). Cathy e Heathcliff si percepiscono come un’unica entità, e il loro percorso nel mondo non può condurre ad altro che alla distruzione. Una miriade di influencer ha invaso internet lamentando che non siano adeguatamente rappresentate le classi (persino la lotta marxista ante litteram tra di esse), le razze, che Heathcliff non sia bianco, ecc. ecc. Tra parentesi, mi ha divertito quella che ho percepito come un’ironia nei confronti di Hollywood stessa: la scelta di un’attrice thailandese per la domestica Nelly e di un attore pakistano per interpretare l’aristocratico Linton, descritto nel libro come particolarmente bello e biondo, che diventa il marito di Cathy.

Se nel romanzo la passione tra Cathy e Heathcliff continua a esistere e a crescere fino alla scala mostruosa del post-mortem, nonostante razza, classe, ricchezza, pioggia incessante, vento e tutte le convenzioni sociali del XIX secolo, nel film essa viene diluita fino alle dimensioni di un melodramma adulterino che svuota i personaggi della loro brutalità, dell’ossessione che li consuma. Il romanzo di Brontë non può in alcun modo essere ridotto a una questione di appetito. Catherine confessa: “Lui è sempre, sempre nella mia mente, non come un piacere, così come io non sono un piacere per me stessa, ma come il mio stesso essere.” Credo che Cime tempestose porti alle conseguenze estreme il mito di Tristano e Isotta, anch’essi due figure che non hanno alcuna possibilità di condividere una vita reale, ma solo il desiderio di non perdere l’esperienza estrema che provano quando sono insieme. L’ostacolo non è un incidente, come appare nella relazione tanto banale tra Cathy e il noioso Linton, contrapposto a un Heathcliff che sembra uscito da una pubblicità Coca-Cola (sempre anni ’80-’90), in cui un operaio muscoloso infiamma eleganti signore d’ufficio. Nella buona tradizione del mito, l’ostacolo è solo una condizione necessaria per dimostrare la forza di quel “nonostante tutto”. Il compimento adulterino che Fennell fantastica blocca l’intreccio. Ero curiosa di vedere cosa si potesse fare con personaggi che si “consumano”. Dove si può portare la storia da qui? Da nessuna parte. In una morte “copia-incolla”, una conseguenza biologica che non ha più nulla a che vedere con quella morte come unica forma di risposta a una relazione eccessiva, inumana. Ma questa detensione della dimensione mitica del romanzo attraverso alcune immagini semi-pornografiche non rappresenta nemmeno la parte più imbarazzante del film, perché a un certo punto si verifica una rottura di registro così grossolana da non rispettare nemmeno la coerenza di questo Heathcliff-bruto incolto (che nel romanzo non è). A un certo punto lo scopriamo mentre pronuncia banalità post-freudiane sul piacere, come se fosse stato appena paracadutato da una sessione di auto-conoscenza e accettazione dei propri desideri. Nulla rimane opaco nei sentimenti tra i due. Manca solo una seduta di coppia con un sessuologo.

L’estetica del film, fatta eccezione per i primi dieci minuti, lascia molto a desiderare. Si rimane sconcertati non solo dai set di cartone (alcune rocce sembrano residui polverosi teletrasportati da Jurassic Park), da una casa il cui portico, per ragioni ignote, è rivestito di piastrelle che ricordano i tristi bagni delle autostazioni, o dal vestito da cameriera Oktoberfest che l’eroina indossa prima del matrimonio, ma anche dalla perdita dell’arte dell’inquadratura e della costruzione di un’immagine composta da qualcosa di più del primo piano dei volti e dell’eterno effetto bokeh (sfocatura dello sfondo), abusato al punto da diventare il segno di un fallimento compositivo. I primissimi piani estremi usati da Fennell avrebbero una loro logica, nella misura in cui Heathcliff e Catherine attraversano le vite altrui e le proprie come un tornado, ma il loro abuso sfocia nell’artificiale. Questa leggibilità emotiva dei volti è una soluzione di emergenza, che tenta di creare un’intensità resa impossibile da tutte le scelte interpretative del romanzo. Il mondo in cui Catherine e Heathcliff vivono è immenso e al tempo stesso rigidamente circoscritto. La natura selvaggia, i giardini del romanzo giocano costantemente con questo aperto-chiuso in cui tutti i personaggi, tranne loro due, si muovono come pedine. Non posso non pensare alle inquadrature con cui Jane Campion apre The Piano, al modo in cui usa la vastità e la furia della natura per incorniciare le piccole creature che portano il proprio peso, che si ostinano a esistere. Nel film di Fennell la natura è un grande fallimento e, per quanto bagni i vestiti dei personaggi, non riesce a sottrarli all’atmosfera da videoclip di boy band.

Non so come avrei guardato questo film se il libro mi fosse stato sconosciuto. Probabilmente non diversamente da una moda stagionale di produzione di immagini da Instagram. Ma conoscendo il romanzo non ho potuto non chiedermi: perché? Perché hai bisogno di un classico per questa sequenza di fantasie? Avrebbe funzionato anche senza, forse persino meglio. La risposta non è facile. Non si tratta solo di creare un grande clickbait, un’esca per lo spettatore che ha bisogno di cultura come l’influencer fitness ha bisogno, una volta all’anno, di un selfie con la Gioconda. Sento che ha a che fare con uno stato generale di degradazione non solo intellettuale, ma quasi mentale, che l’ossessione per la creazione di contenuti porta con sé in questo secolo. Si può mescolare tutto con tutto, si può passare sopra ogni cosa. Nulla di nuovo: è quel anything goes postmoderno, ma diventato atmosfera generale di deregolarizzazione sinaptica, non più solo un gioco intellettuale di rifiuto dei valori universali. Viviamo in un tempo in cui il presidente americano può pubblicare un video generato dall’IA che raffigura l’ex presidente Obama e sua moglie come scimmie. È lo stesso tempo in cui un influencer si è montato in un video che lo ritrae accanto a Epstein nel suo jet privato per ottenere maggiore visibilità e promuovere prodotti. Quasi diventa una vergogna non comparire in questi dossier: significa che eri/ sei un nessuno. Nulla banalizza uno scandalo più della sua diffusione su internet, questa macchina che appiattisce ogni crisi morale e quindi evita ogni conseguenza reale. Le indignazioni si esauriscono in condivisioni. Chiedersi perché una regista abbia bisogno di un romanzo classico per filmare una sequenza di scariche sessuali significa non comprendere la logica del tempo in cui viviamo, la logica dell’engagement, significa essere del tutto impreparati a ciò che verrà: un grande tutto mescolato di tutto con tutto, un grande “perché no?”. È l’unico modo per spiegare perché una miriade di case editrici abbia ripubblicato il romanzo di Emily Brontë non solo con l’immagine del film in copertina, ma anche con il titolo racchiuso tra le virgolette (!) di Fennell. L’unica cosa che resta inspiegabile è perché non tengano in mano l’ultimo modello di iPhone.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

Caverna, salvarea iubirii

 

Se pare că AI poate suferi de demență. Datorită faptului că datele de care are nevoie sunt atât de imense, rămâne fără hrană mentală de calitate. Dar asta se întâmplă și la case mai mari, la scenariștii Materialists/Materialiștii. Se pare că în acest film în care s-au concentrat nu un fabulos număr de clișee, frapează printr-o superficialitate deosebit de profundă, dacă ni se permite acest barbarism. Poți simți momentul în care clișeele devin complet devitalizate, nu mai funcționează nici măcar pe post de scurtături mentale, ci devin o mlaștină în care toate personajele abia de pot face un pas. Și nu doar personajele. Prin ele se întrevăd actorii care nici nu-și mai dau silința. Nu e greu de înțeles. Practic, nu au roluri. Un power-point împănat cu emojiuri ar fi fost mai „vital” decât această incursiune prin lumea match-makingului, aproape total mecanizată, dar folosind mașinării datate de găsire de similarități și de subliniat puncte care nu se pot supune negocierilor. În teorie, filmul ar fi fost despre ea (materialista) care trebuie să aleagă între doi pretendenți, unul perfect și bogat, iar altul perfect și sărac (dispus mereu să aștepte în fața ușii, să-i rezolve problemele pe care nu le-ar fi avut dacă perfectul bogat ar fi fost puțin mai perfect). Dar nu este vorba de un triunghi amoros (totul este curat și corect din acest punct de vedere. Materialista s-a despărțit de ani buni de fostul sărac care se întâmplă să fie chelner la petrecerea unde îl cunoaște pe bogat). În acest film nu e timp de tulburări precum în Portretul unei doamne bunăoară (care avea pe cap trei pretendenți și un soț), pentru că se vorbește despre înălțime mai mult decât orice altceva. Înălțimea devine un personaj în sine, după ce a fost bifat contul în bancă. Pretendentul perfect și bogat (numit „unicorn”, datorită rarității lui) dezvăluie că și-a făcut o operație de alungire a picioarelor. Altfel, ar fi rămas milionarul uitat de femei, nevoit să plângă seară de seară singur în fața unor ecrane cu scorurile de la bursă și cu ultimul hit netflix, așa cum știm că fac toți milionarii scunzi. Nici măcar nu ni-l mai putem imagina înconjurat de sticle de șampanie Crystal. Orice uitare de sine este strict interzisă. Ar suferi pe o bandă de alergare pentru că nimic nu l-ar fi putut împiedica să facă rai din ce nu are. Scena în care unicornul își îndoaie genunchii pentru a deveni scund, pentru a-i arăta materialistei care a fost adevărata lui înălțime și, prin urmare, cât era de nesemnificativ pe piața sentimentală ar trebui să rămână pe veci neegalată pentru o concentrare atât de mare de ridicol încât nu mai provoacă nici râsul, ci direct o tristețe aproape metafizică, cea a timpului pierdut.

Iubirea apare într-un dialog de 10 secunde ca unul dintre „ingredientele de pus pe tavă” când se face tocmeala căsătoriei. Și cam atât. Este atât de greu de intuit cam cum s-ar exprima această iubire încât regia are nevoie de două scene (la începutul și finalul filmului) cu oamenii cavernelor (pe care îi visează materialista) pentru a introduce puțin „neînțeles”, puțin je ne se qua în nesfârșita listă de negocieri necesare formării unui cuplu. Astfel un el preistoric (dar coafat după ultima modă hipsterească) pune pe degetul ei (o femeie a cavernei care arată de parcă ar fi ieșit dintr-o cavernă) un inel făcut dintr-o floare. Scena e repetată în secolul 21 de către el, cel perfect și sărac, care pune aceeași floare pe degetul materialistei, de data aceasta IRL (in real life). Cu ajutorul cavernei spectatorul care a rezistat scenei cu genunchii îndoiți poate să răsufle ușurat, spunându-și în minte „totuși iubirea”, după ce a urmărit toate schemele procedurale contractuale ale cuplurilor care funcționează întru optimizarea partenerului.

M-am întrebat dacă după anii ʼ70 există filme de dragoste generaționale. Ultimul la care mă pot gândi este Love story, în care obstacolul este moartea. Un alt film este Tootsie cu travestiul. Desigur, s-au făcut filme excepționale despre subiect (In the mood for love, Silent Lights, Amour, The piano teacher), dar nu filme menite pentru un public larg care să își recunoască noi sensibilități în ele. Probabil ultimul blockbuster a fost Pacientul englez, dar farmecul lui consta în aerul de „epocă” pe care îl aveau eroii unui model de iubire-pasiune apus. Orice urmă de confruntare cu o alteritate, de pierdere de lume, ieșire din sine pare să se fi evaporat din iubirea care dacă este gândită în termenii lui Bell Hooks, de exemplu, ar fi cu greu de deosebit de o ședință plictisitoare de psihanaliză sau chiar un team building, în care partenerii devin medici/pacienți unii pentru alții, se mențin funcționali și în formă pentru toate sistemele care-i înghit, o iubire care pentru a fi salvată de abuz, este salvată de ea însăși, devine o formă de autoîngrijire asistată. Orice formă de risc, de transgresiune este topită într-o cultură organizațională de cuplu. Sentimentele sunt niște competențe. Este o narațiune fără obstacol și nu e de mirare că devine cel mai mare eșec hollywoodian. În afara înălțimii și vârstei bieții scenariști nu mai pot miza pe nimic pentru a tărăgăna „povestea”. Se pare că mitul lui Tristan și Isolda care a modelat secole de suferințe din dragoste își dă obștescul sfârșit. „Iubirea fericită nu are istorie” declara Rougemont în celebrul lui studiu, Dragostea și Occidentul. Acum nu mai are nici măcar zvâcul unei comedii romantice. „Nu s-au scris romane – continuă același autor – decât despre iubirea fatală, adică despre iubirea amenințată şi condamnată chiar de viață. Înălțătoare, în lirica occidentală, nu este nici plăcerea simțurilor, nici pacea fecundă a cuplului. Mai degrabă este pasiunea iubirii decât iubirea împlinită. Iar pasiunea înseamnă suferinţă. Iată ideea principală. [...] Avem nevoie de mit pentru a exprimа faptul obscur și imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte și că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul. Înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă.” Privind eșecurile hollywoodiene în producerea unui nou love story (un simptom pentru o boală încă nenumită) nu putem decât să admirăm încă o dată felul în care modelele de consum pacifică până și forțele inconștiente. Cu ajutorul mass-media ne-am obișnuit să trăim într-un conflict generalizat fără să-l mai putem transforma într-o tragedie, fără să-l mai filtrăm printr-un mit prin care trasează o culme, o limită, o „artă a pierderii”. Privim zi de zi oameni uciși fără motiv pe stradă pentru că nu mai sunt „compatibili” cu o societate. În cuplu ca și în societate acest anti-mit al optimizării nu ne mai permite nicio formă autentică de a trăi unii cu alții în măsura în care asta presupune un risc. Pentru scenariștii hollywoodieni caverna a devenit un fel de rezervor simbolic pentru a explica inexplicabilul întâlnirii, posibilitatea conviețuirii între, hai să le spunem, non-identici. Este nevoie de cavernă pentru a introduce un dram de gravitate cosmică, „destinală”, la fel cum în politică mai este nevoie de pupat cruci și roluri de salvatori ai sufletului nației. Poate asta fi de ajuns pentru împărtăși lumea printr-o întâlnire care nu e, în cuvintele lui Luce Irigaray „doar de o simplă devenire individuală în cadrul unui orizont deja definit de o cultură, o limbă, un popor, ci o devenire umană care pune în discuție ce i s-a întâmplat deja umanității”? Deocamdată pare să fie doar un mod de a disemina violența și în același timp de a aplatiza organele cu care o percepem.

Mărturisesc că aștept curioasă ecranizarea Wuthering Heighsts/ La răscruce de vânturi care a lansat pe piață deja trailerul. Nu pot să îmi imaginez o poveste de dragoste mai întunecată și antihollywoodiană, practic fără niciun moment de bucurie, o poveste făcută din continue pierderi și căderi în abis. Din ceea ce am văzut, pare un fel de Frankenstein cu personaje care au călătorit în timp și au petrecut mulți ani vizionând prezentări de modă Balenciaga, după care s-au întors în secolul lor pentru a transforma în recuzită Vogue însăși iubirea-pasiune.

Foto și text: Oana Pughineanu

La caverna, salvezza dell’amore

 

Sembra che l’AI possa soffrire di demenza. Poiché i dati di cui ha bisogno sono così immensi, finisce per restare senza nutrimento mentale di qualità. Ma questo accade anche ai piani alti: agli sceneggiatori di Materialists. Pare che questo film, nel quale si è concentrato un numero non trascurabile di cliché, colpisca per una superficialità particolarmente profonda, se ci è consentito questo barbarismo. Si può avvertire il momento esatto in cui i cliché diventano completamente devitalizzati: non funzionano più nemmeno come scorciatoie mentali, ma si trasformano in una palude in cui tutti i personaggi riescono a malapena a fare un passo. E non solo i personaggi. Attraverso di loro si intravedono anche gli attori, che non sembrano più fare alcuno sforzo. Non è difficile capirli. In pratica, non hanno dei ruoli. Un PowerPoint infarcito di emoji sarebbe stato più “vitale” di questa incursione nel mondo del matchmaking, quasi totalmente meccanizzato, che utilizza però macchinari datati per individuare somiglianze e sottolineare punti non negoziabili.

In teoria, il film avrebbe dovuto essere la storia di lei (la materialista), chiamata a scegliere tra due pretendenti: uno perfetto e ricco, l’altro perfetto e povero (sempre disposto ad aspettare davanti alla porta e a risolverle problemi che probabilmente non avrebbe avuto se il perfetto ricco fosse stato un po’ più perfetto). Ma non si tratta di un triangolo amoroso (tutto è pulito e corretto da questo punto di vista: la materialista si è separata da anni dall’ex povero, che per caso fa il cameriere alla festa dove lei incontra il ricco). In questo film non c’è tempo per turbamenti come quelli del Ritratto di signora (che aveva ben tre pretendenti e un marito), perché qui si parla di altezza più che di qualsiasi altra cosa. L’altezza diventa un personaggio a sé, una volta spuntata la casella del conto in banca. Il pretendente perfetto e ricco (definito “unicorno” per la sua rarità) rivela di essersi sottoposto a un intervento di allungamento delle gambe. Altrimenti sarebbe rimasto il milionario dimenticato dalle donne, costretto a piangere sera dopo sera da solo davanti agli schermi con le quotazioni di borsa e l’ultimo successo Netflix, come sappiamo che fanno tutti i milionari bassi. Non riusciamo nemmeno più a immaginarlo circondato da bottiglie di Cristal. Ogni forma di perdita di sé è severamente proibita. Avrebbe sofferto su un tapis roulant, perché nulla avrebbe potuto impedirgli di fare del paradiso con ciò che non aveva. La scena in cui l’unicorno piega le ginocchia per diventare basso, per mostrare alla materialista quale fosse stata la sua vera altezza e dunque quanto fosse insignificante sul mercato sentimentale, dovrebbe restare per sempre ineguagliata per una tale concentrazione di ridicolo da non provocare più nemmeno il riso, ma direttamente una tristezza quasi metafisica: quella del tempo perduto.

L’amore compare, in un dialogo di dieci secondi, come uno degli “ingredienti da mettere sul tavolo” durante la contrattazione matrimoniale. E poco altro. È così difficile intuire come potrebbe esprimersi questo amore che la regia ha bisogno di due scene (all’inizio e alla fine del film) con gli uomini delle caverne (sognati dalla materialista) per introdurre un po’ di “incomprensibile”, un po’ di je ne sais quoi nella lista interminabile di negoziazioni necessarie alla formazione di una coppia. Così un lui preistorico (ma pettinato secondo l’ultima moda hipster) infila al dito di lei (una donna delle caverne che sembra appena uscita da una... caverna) un anello fatto con un fiore. La scena viene ripetuta nel XXI secolo da lui, il perfetto povero, che mette lo stesso fiore al dito della materialista, questa volta IRL (in real life). Grazie alla caverna, lo spettatore che ha resistito alla scena delle ginocchia piegate può tirare un sospiro di sollievo, dicendosi mentalmente “eppure, l’amore”, dopo aver assistito a tutti gli schemi procedurali e contrattuali delle coppie che funzionano in vista dell’ottimizzazione del partner.

Mi sono chiesta se, dopo gli anni ’70, esistano film d’amore generazionali. L’ultimo che riesco a ricordare è Love Story, dove l’ostacolo è la morte. Un altro è Tootsie, con il travestimento. Certo, sono stati realizzati film eccezionali sull’argomento (In the Mood for Love, Silent Light, Amour, La pianista), ma non film pensati per un pubblico vasto che potesse riconoscere in essi nuove sensibilità. Probabilmente l’ultimo blockbuster è stato Il paziente inglese, ma il suo fascino risiedeva nell’aria “d’epoca” dei protagonisti di un modello di amore-passione ormai tramontato. Ogni traccia di confronto con l’alterità, di perdita del mondo, di uscita da sé sembra essersi evaporata dall’amore che, se pensato nei termini di Bell Hooks, per esempio, sarebbe difficilmente distinguibile da una noiosa seduta di psicoanalisi o persino da un team building, in cui i partner diventano medici/pazienti l’uno dell’altro, si mantengono funzionali e in forma per tutti i sistemi che li inglobano: un amore che, per essere salvato dall’abuso, viene salvato da se stesso, diventando una forma di auto-cura assistita. Ogni forma di rischio, di trasgressione viene fusa in una cultura organizzativa di coppia. I sentimenti diventano competenze. È una narrazione senza ostacolo, e non stupisce che diventi il più grande fallimento hollywoodiano. Al di là dell’altezza e dell’età, i poveri sceneggiatori non possono più contare su nulla per tirare in lungo la “storia”.

Sembra che il mito di Tristano e Isotta, che ha modellato secoli di sofferenze d’amore, stia esalando l’ultimo respiro. “L’amore felice non ha storia”, dichiarava Rougemont nel suo celebre studio L’amore e l’Occidente. Ora non ha più nemmeno lo slancio di una commedia romantica. “Non si sono scritti romanzi – continua lo stesso autore – che sull’amore fatale, cioè sull’amore minacciato e condannato dalla vita stessa. Ciò che eleva, nella lirica occidentale, non è né il piacere dei sensi né la pace feconda della coppia. È piuttosto la passione amorosa che l’amore compiuto. E la passione significa sofferenza. Ecco l’idea fondamentale. […] Abbiamo bisogno del mito per esprimere il fatto oscuro e inconfessabile che la passione è legata alla morte e che trascina con sé la distruzione di coloro che le si consacrano anima e corpo. Ciò significa che desideriamo salvare questa passione e che amiamo questa infelicità, sebbene la morale ufficiale e il nostro pensiero le condannino.”

Osservando i fallimenti hollywoodiani nel produrre un nuovo love story (sintomo di una malattia ancora senza nome), non possiamo che ammirare ancora una volta il modo in cui i modelli di consumo pacificano persino le forze dell’inconscio. Con l’aiuto dei mass media ci siamo abituati a vivere in un conflitto generalizzato senza più riuscire a trasformarlo in tragedia, senza filtrarlo attraverso un mito che tracci una vetta, un limite, un’“arte della perdita”. Guardiamo ogni giorno persone uccise senza motivo per strada perché non sono più “compatibili” con una società. Nella coppia come nella società, questo anti-mito dell’ottimizzazione non ci consente più alcuna forma autentica di vivere insieme, nella misura in cui ciò implichi un rischio. Per gli sceneggiatori hollywoodiani, la caverna è diventata una sorta di serbatoio simbolico per spiegare l’inesplicabile dell’incontro, la possibilità della convivenza tra – diciamolo pure – non-identici. C’è bisogno della caverna per introdurre un minimo di gravità cosmica, “destinale”, così come in politica c’è ancora bisogno di baciare croci e assumere il ruolo di salvatori dell’anima della nazione. Può essere sufficiente questo per condividere il mondo attraverso un incontro che non sia, nelle parole di Luce Irigaray, “una semplice divenire individuale all’interno di un orizzonte già definito da una cultura, una lingua, un popolo, ma un divenire umano che mette in questione ciò che è già accaduto all’umanità”? Per ora sembra soltanto un modo di disseminare violenza e, allo stesso tempo, di appiattire gli organi con cui la percepiamo.

Confesso che attendo con curiosità l’adattamento cinematografico di Wuthering Heights / Cime tempestose, che ha già lanciato il trailer. Non riesco a immaginare una storia d’amore più oscura e anti-hollywoodiana: praticamente priva di qualsiasi momento di gioia, una storia fatta di perdite continue e cadute nell’abisso. Da ciò che ho visto, sembra una sorta di Frankenstein con personaggi che hanno viaggiato nel tempo, hanno trascorso molti anni a guardare sfilate Balenciaga, per poi tornare nel loro secolo e trasformare in oggetto di scena Vogue propiro lʼamore-passione.

Foto e testo: Oana Pughineanu 

Contractio animi

 

Timpul a devenit un raft de hipermarket. Decembrie e magie și sclipici. Februarie, iubire etc. Timpul liber, un timp ikea umplut cu fericiri prefabricate: „Italia”, plaja, poza cu îngerii luminoși de Crăciun. Nimic nou. Mașinăria care ne-a înghițit nu dă semne de oboseală și senzația de cușcă îi deranjează pe câțiva dar nu îndeajuns de mult sau de puternic. Pentru că mașinăria produce prin propria-i repetiție, în același timp, devitalizare și nostalgie. Tensiunea timpului nostru e maxim cea a nostalgiei, iar timpul sărbătorii poate fi descris foarte bine cu aceleași cuvinte cu care Baudrillard descria timpul liber: „timpul liber al vacanţei rămâne proprietatea privată a turistului, un obiect, un bun câştigat cu sudoarea frunţii de-a lungul unui an întreg, posedat de el, de care se bucură ca de orice alt obiect - şi de care nu s-ar putea dispensa pentru a-1 dărui, a-1 sacrifica (cum se întâmplă cu un obiect-cadou), pentru a-1 destina unei disponibilităţi absolute, absenţei de timp care ar însemna adevărata libertate. Turistul este legat de timpul lui ca Prometeu de stâncă, este legat de mitul prometeric al timpului ca forţă productivă”. Când te plimbi printr-un târg de Crăciun (oricare dintre ele, fie că e la Craiova sau Viena) devii, mai degrabă un Sisif care suportă revenirea unui aceluiași atensional și a unor simboluri devenite obiecte, nu invers. Privești Sfânta Familie, pe cei trei magi și cel mai șocant nici nu mai este că stau lângă niște cuburi luminoase care fac reclamă BT, iar din față ar putea fi încadrate de un fotograf iscusit împreună cu reclama roșie Home Garden, ci rămâi consternat de aspectul lor de recuzită a unui bâlci demult apus. Fețele lor de gips (presupun) sunt ciupite și singurul care scapă acestei coroziuni este sfântul copil de plastic (o păpușă oarecare) ce va dăinui mult timp în virtutea „indestructibilității” materialului din care este făcut.

Anul acesta am hotărât să fac un experiment mental. Am încercat să-mi imaginez ce ar spune despre târgul de Crăciun un personaj care încă nu a trăit în vremurile timpului obiect, timp-abstract de ale cărui aplatizări abia scapă boala și moartea. Așa că l-am invitat în mintea mea la o plimbare pe Sfântul Augustin, deoarece el a rămas unul dintre cei mai sensibili gânditori în privința timpului și a finalității lui, rupându-se de timpul ciclic antic, făcându-l să fie o calitate a sufletului care se întinde, prin memorie, de la trecut spre viitor (distensio animi), dar tânjind spre veșnicie ca absență a timpului. Ar spune despre noi că suntem administratorii unui timp lipsit de orice așteptare (dar plin de așteptări), că timpul nostru este dezintegrat în festivism și nu mai poartă cu sine nicio promisiune, nici între ceea ce suntem și am putea fi, și cu siguranță nicio promisiune de salvare. De fapt, de ce ar avea nevoie de salvare niște succesiuni mecanice? Această lipsă de sens/ așteptare/tensiune s-ar traduce pentru Sfântul Augustin (mai ales la vederea moșilor Crăciuni încastrați în globuri de sticlă cu zăpadă se plastic și a globurilor tricolore) prin distrugerea a ceea ce el numea omul ordonat în care iubirile sunt „așezate corect” (ordo amoris), o totală cădere în cupiditas prin această inversare a ierarhiei prin care se risipește afecțiunea noastră: iubirea lumii (a lucrurilor), apoi a trupului niciodată îndeajuns de îngrijit, a sufletului care nu găsește niciodată metoda se self-help definitivă și poate, la final, a lui Dumnezeu devenit un mănunchi de exerciții spirituale atât de eterogene încât nici un computer cuantic nu le-ar mai găsi originea. Această risipire de sine ar provoca doar anxietate și bucuriile efemere ale degustării unor false noutăți. „Trebuie să vă închipuiți că sunteți fericiți” mi-ar spune probabil în timp ce i-aș arăta noile decorațiuni și i-aș da să guste din nemavăzutul kurtoskalacs sărat, l-aș plimba prin toate cele cinci târguri prin care ne deșertăm orice urmă de timp interior. Pentru că totul este deja montat și strălucește. Poate mi-ar aduce aminte minunatele lui vorbe: „inquietum est cor nostrum donec requiescat in te/ inima noastră rămâne neliniștită până ce se odihnește în Tine”. Ar înțelege că odihna noastră este această oboseală colorată, că este vital pentru noi să fim mereu ocupați, dar niciodată treziți, că orice am înțelege noi prin viață spirituală nu mai lasă loc acelei neliniști abisale în care este posibil să dispărem cu totul. Conștiința noastră devine (cu ajutorul multor specialiști), de fapt, legată de obișnuință. Conștiința nu se mai înstrăinează de lume, iar dacă o face, ne duce în pustiu sau, mai rău, în noile trenduri de „manifestare la nivel cuantic” fără de care nu mai pot trăi nici „psihoterapeuții”, nici fashionistele.

Și-ar pierde oare speranța văzându-ne? Cred că nu. În universul descris de Augustin este loc și pentru staza mentală. „Chiar și lucrurile particulare sunt bune, de vreme ce admirabila frumusețe a universului e alcătuită din ele toate. În acest univers până și ceea ce este numit răul e bine-ordonat și așezat la locul lui și astfel ne recomandă cu atât mai apăsat lucrurile bune, pentru ca ele să ne placă tot mai mult și să fie și mai demne de slavă atunci când sunt comparate cu lucrurile rele. Dumnezeu a făcut toate naturile, nu doar pe cele care au perseverat în virtute și dreptate, ci și pe cele care aveau să păcătuiască, iar pe acestea din urmă El le-a făcut nu ca ele să păcătuiască, ci ca să împodobească universul, indiferent dacă voiau să păcătuiască ori să nu păcătuiască”. Ne-am despărți probabil voioși. El s-ar întoarce în timpul devenit „ca fantoma unui prieten drag, mort” („like a ghost of a dear friend dead”)... iar eu aș rămâne să împodobesc.

Oana Pughineanu