Trebuie să ni-l închipuim pe Odysseu fericit

 

În fiecare dimineață, între 4 și 5, o fâșie minusculă de iarbă de pe strada noastră este udată abundent. Majoritatea apei se scurge pe asfalt pentru că nu există sub acea iarbă pământ nici cât pentru un ghiveci ca să o absoarbă. Mi se pare o risipă colosală, mai ales pentru vremurile noastre, dar îmi dau seama că e un nimic. Risipa face parte din ecosistemele noastre artificiale la fel cum clasicii fac parte din Hollywood. Ce sunt câțiva metri cubi de apă pe lângă cele 250 de milioane necesare realizării filmului Odyssey regizat de Christopher Nolan? Și ce sunt cei 250 de milioane pe lângă miliardele aruncate pe explozii de rachete și câte alte minunății? Este greu să găsești justificări pentru oricare dintre ele și nu poți decât să rămâi neconsolat, irosind tu însuți altă energie pentru a-ți spune oful.

Cu multe luni înainte de a fi lansat pe piață, risipa de comentarii binevenite a însoțit filmul lui Nolan. Unul dintre punctele fierbinți a fost alegerea actriței Lupita Nyong'o în rolul Elenei din Troia. Aici, specia noastră a devenit imediat plictisitoare, ca de obicei, împărțindu-se în două tabere vrășmașe, strict delimitate. Cei progresiști și cei care sunt iritați de faptul că Elena lui Nolan e neagră fiind imediat etichetați ca fiind rasiști, mai întunecați decât moartea în suflet. Mai, mai că ar trebui reeducați, interogați în piața publică cu privire la cum și-o închipuiau pe Elena înainte de a fi auzit de filmul lui Nolan ca să se vadă de cât timp erau atât de odioși. Li se reamintește de o puzderie de specialiști, mari clasiciști născuți instantaneu din acuplarea ChatGpt și rețelele sociale, că Homer n-a scris ce culoare avea pielea ei. E drept. Nu a scris. Ni se explică cum „brațele albe” și părul „blond” înseamnă luminos, strălucitor, nobil. De acord. Ceea ce este absolut sigur însă este că Elena era asemuită Zeițelor („Parcă lui Artemis, zâna cu fusul de aur, asemeni”). Este o ființă de o frumusețe suprapământească și pe deasupra vorbește cu „alese cuvinte". Ar putea fi chiar albinoasă și uite așa ne trezim cu o altă comunitate nedreptățită (cea a albinoșilor). Pentru mine culoarea pielii actriței a fost cea mai mică problema a acestui film. Nici soldații indieni și asiatici nu m-au stresat foarte mult. Cred totuși că și cel mai progresist suflet a tresărit fiind brusc scos din experiența imersivă a filmului când a văzut fețele lui Himesh Patel și Will Yun Lee. Oricât de avansat intelectual-ideologic ai fi simțurile tale au rămas probabil în urmă, fiind forjate în bătrâna cultură imperialist-occidentală și te trag de mânecă aducându-ți aminte de imaginile cu greci pe care le-ai depozitat până acum în creier. Ba unii s-au declarat deranjați și de numărul absolut amețitor de staruri hollywoodiene care împânzește filmul. Depășind însă aceste derive senzoriale trebuie să recunoaștem că până și în fundul Clujului am înțeles că Hollywoodul este o instituție nobilă cu suflet mare și frumos care vrea să reprezinte lumea întreagă (mai puțin Grecia, în cazul de față), că Odyssey este o poveste universală, una dintre Poveștile care au dat naștere felului nostru de a povesti. Este doar o coincidență că această reprezentare coincide cu procentele de diversitate necesare într-un film pentru obținerea unui Oscar. Gurile rele ar spune că e o simplă mascaradă cu iz electoral, dar merge și așa. O inclusivitate reală ar presupune susținerea unor regizori, filme, povești africane, asiatice sau chiar est-europene construite după un alt calapod, riscând aproape să fie neînțelese. Acestea rulează probabil la câteva festivaluri cu public limitat, poate primesc chiar niște premii dar nu au niciodată o reală distribuire. Câți își mai aduc aminte, de exemplu, de superbul film I am not a Witch al regizoarei zambiene Rungano Nyoni?

Trecând însă peste infinitele considerente ideologice care mai nou însoțesc orice produs cultural, fiind o modalitate de a ne aduce la zi cu „politica de partid” (cazul Fjord rămâne excepțional cu sutele de comentatori care recunoșteau că nici nu au văzut filmul dar știu exact care sunt hibele doctrinare) filmul lui Nolan e în primul rând un dezastru actoricesc. Cel puțin pentru mine asta a fost cel mai greu de suportat, mai greu chiar decât să-l aud pe Odysseu spunând „ten fucking years on this beach”(cât de ”hexametric”!!!) și să-l aud pe Telemach vorbind despre „mom and dad”. Rareori am văzut o nepăsare mai mare pentru arta interpretării și mi-a fost confirmată de însuși Matt Damon (Odysseu) care întrebat dacă Nolan poate fi catalogat drept un „regizor al actorilor” s-a fâstâcit cu douăzeci de expresii faciale, adică de zece ori mai multe decât folosește în film, pentru a scoate pe gură un „da, dar”... În sensul că Nolan a cerut fiecărui actor să devină un expert în personajul său astfel încât odată ajunși pe platou ei, actorii, să îl informeze despre rol. Nu mai comentăm nimic despre absurditățile pe care fiecare actor le scoate pe gură cu ocazia interviurilor.

Scena în care apare Elena cu „Menelau Păr-de-aur” (chel în film, dacă bine îmi aduc aminte) întâmpinându-l pe Telemah este greu de descris. Elena este pe jumătate desfigurată (nu se înțelege de ce). Menelau aduce foooooarte mult cu un Andrew Tate varianta mult mai „ripped”, mai dusă la sala de forță, iar dinamica de cuplu se aseamănă cu cea dintre un boss al manosferei și o Elenă care e dotată cu toate darurile divine exceptând darurile grației și vorbirii nobile. Să o ascultăm pentru câteva secunde pe Elena homerică, în traducerea lui Dan Slușanschi: „Iară pe soțul ei drag l-întrebă cu alese cuvinte:/ «Știm oare spiță a lui Zeus, Menelaos, slăvite, noi care/ Din muritori spun a fi cei ce vin azi în scumpa-ne casă?/ Neadevăr, sau curat grăiesc? Dară sufletul mie/ Tare-mi dă ghes: nu prea cred ca asemenea altul s-arate/ Nici fată și nici fecior – ci sfiala-mi cuprinde privirea!/ Că tare mult el cu fiul cel drag lui Odysseu, măritul,/ Cu Telemah, se aseamănă, vezi, cel pe care acasă/ El îl lăsase, un prunc nou-născut, când sub Troia Aheii/ Toți pentru mine, netrebnica, voi la război greu venit-ați!»”. Privind scena lui Nolan nu poți să-ți închipui decât că biata Elena și-a pierdut darurile fizice, intelectuale și sifletești după ce i-a tras o mamă de bătaie Andrew-Menelau. Iarăși, lucruri pe care Homer nu le-a scris dar sunt ok. Sunt acceptate imediat și lăudate ca fiind mari viziuni artistice. Ar trebui să se facă o listă ideologică clară să știm care din lucrurile pe care Homer nu le-a scris sunt ok să le acceptăm și care nu. Scenele dedicate lui Odysseu și Calypso în care ai senzația că îi dă de 30 de ori în 3 minute să consume floarea de lotus (floare a uitării care apare în cu totul altă parte în original, nu are de a face cu Calypso) pot fi cu greu deosebite de estetica din reclama la parfumul J’Adore Dior în care joacă la fel de bine tot Charlize Theron. Divina îl privește pe Odysseu de parcă ar fi sus numita sticlă de parfum și-i vorbește ca o consoartă care tocmai a descoperit beneficiile unui resort all inclusive pe care i-l oferă pe vecie. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu vorbesc unul cu altul, fiecare fiind acaparat de o altă recuzită din platou, Matt Damon frunzărea floarea de plastic, iar Charlize se gândea absolut sigur dacă șuvițele de păr rebele vor rămâne la fel de boho-cool pe ecranul imax 70mm.

Interpretarea actorului principal se reduce la două expresii: privirea în gol sau sau fața care urlă. Matt Demon pare fi teleportat din filmul unde stătea deosebit de calm și singur pe Marte cultivându-și roșiile... un vis de tihnă împlinit. Mutat la țară – viața fără ceas. Fondul sonor realizat pentru majoritatea filmului de niște tobe care bat în crescendo ar trebui să suplinească totala lipsă de expresivitate a actorilor dar nu cred că poate provoca altceva decât migrene. În finalul filmului eroul și mamprenoarea (Penelope care vorbește la un moment dat de „experiența” pe care a acumulat-o în câmpul muncii/conducerea cetății) își trăiesc binemeritatul aproape happy ending. După măcelul pretendenților sunt exilați dar se au unul pe altul, așa cum se au personajele principale din Titanic înainte de inconvenientul cu icebergul. Matt Damon livrează ultimele replici cu fața unui invitat Saturday Night Live care citește pentru prima dată niște glume nesărate de pe un prompter. Desigur, nu are nicio legătură cu finalul din Odysseia, dar trebuie să ne reamintim/ ni se reamintește constant că privim o adaptare.

Comprimarea textului inițial era inevitabilă, dar filmul devine o înșiruire mecanică de secvențe (bătaie-fugă) fără nicio dezvoltare simbolică. Pare un film de acțiune povestit de un copil de clasa a IV-a într-o compunere. Și după aia... și după aia... și după aia... iar la sfârșit pupă fata. Hybris-ul lui Odysseu nu se poate rezuma la scene de luptă în costume Marvel. Nu simți nicicând că e vorba de depășirea limitelor impuse muritorilor. Nici din kleos nu rămâne nimic după ce-l auzim pe Odysseu vorbind despre războiul Troian ca despre distrugerea întregii civilizații. Mai și pomenește de „sfârșitul epocii de bronz” (!!!), dar sunt convinsă că dorea să spună „sfârșitul capitalismului târziu”, acela care, după o celebră zicală, nu mai stimulează inovația. Nu putem decât să ni-l închipuim pe Odysseu fericit, plutind cu Penelopa spre soare, împingând bolovanul boxoffice-ului prin molcoma, emancipata și egalitara fericire casnică. Între timp noi vom uita să ne mai întrebăm de ce regizorii au nevoie de opere clasice și personaje istorice pentru a le pune în gură concepții de secol 21? Pare la fel de inutil și lipsit de logică precum folosirea atât de trâmbițatei tehnologii imax 70mm pentru a produce un blockbuster ce poate fi vizionat fără trunchieri doar în 41 de cinematografe din lume. Încă o dovadă de mare respect pentru publicul din toată lumea care, în sala lui de multiplex, pierde cel puțin jumătate din frizura broccoli a lui Telemah.

Foto și text: Oana Pughineanu