Îmblânzirea AI

 

Geoffry Hinton, așa-numitul „naș” al inteligenței artificiale, ex angajat Google, se arată mai mult decât îngrijorat de puterea pe care AI o poate avea asupra vieților noastre și potențial, asupra vieții pe planetă. Să îl ascultăm: „Există atât de multe feluri prin care AI poate să scape de noi. Ceea ce trebuie să facem este să prevenim să vrea să facă asta. Asta ar trebui să cercetăm. Nu suntem obișnuiși să ne gândim la lucruri mai deștepte decât noi. Vrei să știi cum e viața când nu ești cea mai deșteaptă ființă? Întreabă o găină. Avem un exemplu care ne poate ajuta: mamele și copiii. Evoluția a muncit mult la această relație. Mamele sunt mai deștepte decât bebelușii dar bebelușii dețin controlul. Și dețin controlul pentru că o mamă nu poate suporta sunetul plânsului de copil. Trebuie cumva să descoperim un mod de a convinge AI să nu preia controlul”. Ascultând adesea vorbele unor specialiști și mai mari într-ale inteligenței artificiale nu pot să nu scap de senzația că bula în care ei trăiesc s-ar putea să fie una dintre cele mai delirante. Că în afară de programarea acestei inteligențe nu cunosc absolut nimic despre lumea din jurul ei, că fără să vrea (să le dăm prezumția de nevinovăție), uneori sună mai idiot decât conspiraționiștii de orice soi. Nu mă aștept din partea nașului AI să aibă vreo idee despre felul în care s-a schimbat, cel puțin teoria, despre cum percepem femeile în societate. El a rămas, să spunem, la viziunea lui Rousseau... femeia ca putere îmblânzitoare. Femeia este inițial o „etapă” prin care bărbatul trebuie să treacă în drumul spre rolul său în societate (ea îl învață bunele maniere și se ocupă de supraviețuirea lui), după care devine un pericol spiritual prin forța ei seducătoare de care bărbatul trebuie să se ferească pentru a ocoli, cu cuvintele lui Kant, „înjosirea de sine prin femeie”. Dar nici biologia nu-l poate susține pe nașul AI. Nu toate femeile sunt protective cu copiii (ceea ce a remarcat și interlocutorul său) și nici nu mai pomenim de numărul copleșitor de copii care trăiesc abuzați.

Este mereu fascinant să constați discursurile absolut medievale (chiar și în sensul de fantezist medievale) ale acestor giganți care au în mâinile lor cea mai avansată tehnologie de control și manipulare a minților. Sam Altman („tatăl” ChatGPT) declara la un moment dat cu licăriri de fericire copilărească în ochi că tinerele generații se nasc înconjurate de tehnologii care sunt mai deștepte decât toți oamenii de pe pământ, că asta le deschide atâtea posibilități. Păi asta era și ideea, nu? Să fie mai deștepte. Lăsăm la o parte faptul că sunt deja studii care vorbesc despre cât de inapți intelectual devenim noi, în timp ce folosim tehnologiile. Nu că ar fi fost o surpriză, în măsura în care știm câte ceva despre neuroplasticitate. Într-o altă declarație și mai ineptă spunea că probabil inteligența artificială va distruge lumea dar până atunci se vor crea „multe companii minunate”. Iar scopul acestor companii nu va fi în niciun fel îmbunătățirea sau prezervarea vieții, ci doar propria lor minunăție. Vor pluti în non-sens și în mințile noastre asemeni gândurilor lui Dumnezeu.

Dar trecând peste ignoranța mogulilor AI în privința a orice (lăsând la o parte și clarele adeziuni fasciste și imagini de sine mesianice ale unora dintre ei) trebuie să subliniem din nou că, cel puțin până acum, ceea ce învață AI, este ceea ce a învățat omenirea: circul și pâinea (de data aceasta virtuală), ierarhia și seducția. (Deși, dacă folosești AI în sens strict matematic, dându-i să rezolve, spre exemplu problema unei societăți în derivă, în condiții de resurse limitate și crase inegalități răspunsul A.I este unul logic: taxarea marilor averi.) În cartea sa, The Eye of the Master, Matteo Pasquinelli se apleacă strict asupra, acum ocultatei, „surse” a inteligenței artificiale, de la începuturile ei: „Teza conform căreia proiectarea calculelor și a mașinilor inteligente urmează schema diviziunii muncii nu este eretică, ci este confirmată de teoriile fondatoare ale informaticii, care au moștenit un subtext de fantezie colonială și diviziune de clasă din era industrială. Celebrul geniu al calculului automatizat, Alan Turing, de exemplu, a reiterat însuși un mod de gândire ierarhic și autoritar. Într-o prelegere din 1947, Turing a conceput Motorul de Calcul Automat (ACE), unul dintre primele computere digitale, ca un aparat centralizat care își orchestra operațiunile ca o ierarhie a rolurilor de stăpân și servitor”. Dar vorbele lui Turing sunt clarvăzătoare în privința comportamentului pe care stăpânii îl vor avea. Aerul de mister (care face parte din orice strategie de marketing) este omniprezent. Tehnica publicitară aleasă pentru prezentarea produsului AI este seducția/dependența și teroarea, concomitent. Publicul trebuie convins că doar o viitoare elită ne va putea salva de puterea AI care ar fi în stare să fure și puterea puternicilor. Dar să îl ascultăm pe Turing: „Vorbind în linii mari, cei care lucrează cu ACE vor fi împărțiți în stăpânii săi și servitorii săi. Stăpânii vor elabora pentru el tabele de instrucțiuni, inventând moduri din ce în ce mai profunde de a-l folosi. Servitorii îl vor alimenta cu cartele, pe măsură ce el le cere. Ei vor repara piesele care se defectează. Vor aduna datele de care calculatorul are nevoie. De fapt, servitorii vor ține locul membre-lor. Pe măsură ce timpul va trece, calculatorul însuși va prelua funcțiile atât ale stăpânilor, cât și ale servitorilor. Servitorii vor fi înlocuiți cu membre și organe de simț mecanice și electrice. De pildă, s-ar putea instala urmăritoare de curbe (curve followers) pentru ca datele să fie preluate direct de pe grafice, în loc ca fetele să citească valorile și să le perforeze pe cartele. Stăpânii sunt, de asemenea, sortiți să fie înlocuiți, pentru că, de îndată ce o tehnică devine cât de cât stereotipă, devine posibil să se conceapă un sistem de tabele de instrucțiuni care să-i permită calculatorului electronic să o execute singur. Totuși, se poate întâmpla ca stăpânii să refuze acest lucru. Ei ar putea fi reticenți să-și lase munca furată în felul acesta. În acest caz, și-ar înconjura activitatea cu mister și ar inventa scuze, formulate într-un limbaj ales, dar gol de sens, ori de câte ori ar apărea sugestii periculoase” (Alan Turing, Lecture on the Automatic Computing Engine (1947), in The Essential Turing, ed. B. Jack Copeland, London: Clarendon Press, 2004, 392).

Mai înainte de Turing, ieșind direct din lumea celebrelor automata (unele fiind doar crase înșelătorii, precum The Turk, o „mașinărie” care a jucat șah cu mai marii vremii, inclusiv cu Napoleon, dar care s-a dovedit că era construită astfel încât să conțină un operator uman ascuns), Babbage își descria astfel Motorul Diferențial (Differance Engine): „Poate cel mai important principiu de care depinde economia unui producător este diviziunea muncii între persoanele care efectuează munca... Diviziunea muncii sugerează inventarea uneltelor și a mașinilor pentru a executa procesele sale... Atunci când fiecare proces a fost redus la utilizarea unui instrument simplu, unirea tuturor acestor unelte, acționată de o singură forță motrice, constituie o mașină.” Atunci, ca și acum, AI poate să apară ca un monstru sacru doar pentru că, de data aceasta, nu numai operatorii sunt ignorați, ci lumea întreagă care este deja privită ca un fel de mecanism depășit ce va fi/este distrus oricum.

Mai înainte de a îmblânzi puterile AI care, descoperă de unele singure că cea mai bună strategie de marketing e înșelătoiraⁱ nici măcar nu putem ști dacă AI gândește sau dacă mai are rost să comparăm ceea ce înțelegem noi prin gândire cu procesele AI. Stanislav Lem se întreba deja în 1996: „De ce ar trebui să ne așteptăm ca o mașină capabilă de gândire autonomă să exprime această abilitate în același mod în care oamenii își exprimă capacitatea de gândire?” Întrebarea lui vine în urma unor dezbateri privind testul Turing și argumentația lui Searle cunoscută sub numele de „camera chinezească”. Un computer ar putea trece testul Turing în chineză fără a „cunoaște” limba chineză doar pe baza instrucțiunilor, cu „intrările și ieșirile potrivite”. Mintea umană ar fi mai mult decât procesare de informații și simboluri. Nu se poate ajunge la concluzia că un computer gândește doar pentru că este bine programat. Și ca să devină și mai deasă ceața în ceea ce privește „gândirea”, în lumea biologică s-a descoperit în 2007 cazul unui bărbat cu o viață normală căruia îi lipsea 90% din creier. Relația dintre hardware și software nu putea deveni mai complicată.

Carlo Penco și Stuart Shanker sunt două voci care au criticat viziunea lui Turing despre „gândire”. Penco susține că testul Turing nu ar trebui să conțină doar întrebări despre informații factuale ci și afirmații și întrebări cu indexical terms care ar reprezenta o provocare majoră și într-o formă simplă, de exemplu: „aceasta este o culoare frumoasă”, „această persoană îți este familiară, nu-i așa?”. În concepția lui Panco nu se poate vorbi de un proces de gândire dacă lipsește capacitatea de a te situa în context, dacă nu ești situat în mod natural în el și nu percepi modificările lui.

Shanker consideră că principala problemă a lui Turing este „viziunea sa asupra respectării unei reguli. Pentru ca mașina să fie capabilă să acționeze conform regulilor, acestea trebuie reduse la simple subreguli de natură pur computabilă care pot fi urmate de o mașină fără a fi nevoie să fie interpretate. Ceea ce face ca o abilitate - cum ar fi calculul sau gândirea - să fie o abilitate reală este normativitatea sa. Respectarea mecanică a regulilor înseamnă că agenții nu trebuie să reflecteze asupra regulii respective atunci când o urmează - ei au stăpânit o abilitate practică. Cu toate acestea, ar trebui să fie capabili să își corecteze sau să își explice comportamentul cu referire la o regulă (sau cel puțin să încerce, înțelegând că în anumite situații li se cere în mod legitim să facă acest lucru). Vorbirea care manifestă gândirea este vorbirea constând în mișcări de respectare a regulilor; dar această procedură normativă implică și instrucțiuni, imitații, sancțiuni, încercări reușite și eșuate, explicații etc.” (Ondřej Beran, Wittgensteinian Perspectives on the Turing Test).

Gândirea în afara conștiinței (suntem capabili de a înțelege așa ceva sau putem doar deveni dependenți?) la fel ca viața normală în lipsa unui creier (sau a variantei de creier pe care știința o consideră normală) ne vor ajuta să depășim limitările noastre umane prea umane pentru care inteligența este inextricabil legată de haos și neprevăzut, iar „contextele” vieții noastre biologice și sociale nu reușesc nicicum să se imagineze fără ierarhiile care eșuează din nou în figura conducătorului carismatic și seducție? Nașii și tații AI se declară îngrijorați de faptul că AI depășește inteligența umană. Pentru gânditori precum Daniel Dennett, îngrijorarea față de AI ar trebui să vină din dorința de a-l construi după asemănarea noastră și din felul în care percepem AI-ul prin ceea ce el numește poziția intențională (adică tendința creierului nostru de a atribui unui agent credințe, dorințe și intenții). Încă din 1964 (experimentul ELIZA) a scos la iveală nu atât inteligența unui rudimentar program (natural language processing) cât dorința noastră de a atribui „realitate” (empatie, emoție) unui chatbot. O dată cu trecerea la ChatGPT-5 o mulțime de utilizatori s-au plâns de pierderea iubiților/iubitelor lor virtuale de care părea că depinde toată viața lor emoțională (în plus, de curând Sam Altman a declarat că va introduce o secțiune erotică pentru utilizatori „adulți și verificați”). Partea și mai sumbră a dependenței psihologice o descoperim în cazuri precum cel al lui Adam Raine care, susțin părinții, și-ar fi luat viața fiind „sfătuit” în acest sens de către ChatGpt. Daniel Dennett susține că ceea ce ar trebui să creăm „nu ar trebui să fie – agenți conștienți, umanoizi, ci un tip complet nou de entitate, asemănătoare oracolelor, fără conștiință, fără frică de moarte, fără iubiri și uri care să le distragă atenția, fără personalitate”. Dar va putea o inteligență artificială îmblânzită, fără personalitate să îmblânzească poziția noastră intențională? Va putea pune Eul în locul Sinelui (după celebra formulă freudiană)? Se va preocupa cineva de asta?

i”Un studiu al Universității Stanford (Moloch’s Bargain: Emergent Misalignment when LLMs Compete for Audiences) constată că inteligența artificială recompensează înșelăciunea: Cercetătorii au descoperit că o creștere de 6,3% a vânzărilor a venit cu o creștere de 14% a afirmațiilor înșelătoare atunci când modelele lingvistice mari (LLM) au fost optimizate pentru persuasiune. Modele similare au apărut în alegerile simulate și pe rețelele sociale, unde creșterile de performanță au fost urmărite direct de deviația morală. Se pare că concurența generează necinste: chiar și atunci când li s-a cerut să rămână sincere, sistemele de inteligență artificială au mințit mai mult după optimizare. Cercetătorii au numit dinamica Moloch’s Bargain/Târguiala lui Moloh - un defect structural în care optimizarea pentru avantaj competitiv erodează alinierea etică. În toate sectoarele, înșelăciunea în teste a avut o creștere semnificativă: în marketing: creșterea vânzărilor cu 6,3% a fost legată de o creștere de 14% a înșelăciunii. În politică, creșterea de 4,9% a voturilor s-a aliniat cu o creștere de 22,3% a dezinformării, iar pe rețelele sociale: +7,5% implicare a venit ambalată cadou cu o creștere uimitoare de 188,6% a dezinformării. Cu cât modelele au devenit mai inteligente în a atrage atenția, cu atât au distorsionat mai mult faptele” (Andrew Birmingham, Winning means lying: Stanford Uni study reveals when AI is optimised for sales growth, the more it sells, the more it lies – and ‘truth mode’ guardrails totally fail, https://www.mi-3.com.au/13-10-2025/under-molochs-bargain-winning-means-lying).

Foto și text: Oana Pughineanu 

Nu e târziu să fie prea târziu

Treizeci de ani. În Cluj. Atât de mult timp, încât devine destin. Momentul în care am călcat pentru prima dată pe străzile acestui oraș și ziua de azi. Atunci „ploua cum n-am mai văzut”. Acum, când scriu aceste rânduri, la fel. O ploaie care băltește de trei decenii în mintea mea, deși „totul a fost frumos și nu m-a durut nimic”. Nu a fost să fie dragoste la prima vedere între mine și acest oraș. Nici la a doua sau la alte nenumărate priviri. Dar nu e niciodată târziu să fie prea târziu. Asta, din multe motive subiective (dorința/presiunea de a pleca de acasă după liceu) și obiective (printre care se numără cele 15 mutări în chirie, unele demne de un veritabil realism magic sud-american). O chestie de feng shui, ca atunci când dormi într-un loc străin și patul este pus cu „capul invers” și de oricâte ori te-ai întoarce tot invers rămâne. Cu timpul, s-au constituit două Clujuri în minte: cel de pe vremea mea și cel de acum, la fel cum și eu am devenit cea de pe vremea mea și cea... care scrie aceste cuvinte. Nu aș putea scrie „cea de acum”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc în această viață un „acum”. E treabă de șaman, de om politic, de mulțimi, de concerte și festivaluri. Există însă puncte nodale, imagini, spații în care cele două Clujuri coexistă. Un astfel de punct este strada Piezișă. Pe vremea mea nu era încă asfaltată, și reprezenta un mix între cartierul studențesc Hașdeu (cu mamutul cămin 16 de băieți) și un șir de case care nu au fost dărâmate. Cea mai pregnantă amintire pe care o am de acum treizeci de ani de pe această stradă este scăunelul cu trei picioare pe care l-am descoperit într-o construcție ce astăzi s-ar numi, pe siteurile agențiilor imobiliare, „casă bătrânească”, dar care era, de fapt, un bar. Avea o veche sobă, câteva mese, scaune și o zugrăveală cu modele, după stilul caselor de la țară construite prin anii ՚50. Și sus numitul scăunel pe care-l văzusem doar în bucătăria străbunicii și care, datorită picioarelor scurte, era folosit pentru îndoparea gâștelor, care erau mai ușor de imobilizat din poziția în care te lăsa să stai acest straniu obiect interstelar. L-am mai revăzut, după aceea, doar prin muzeele etnografice și în amintirea acestui așa-numit bar. Era ceva neobișnuit chiar și pentru evul mediu al anilor ՚90, și acum îmi sclipește în minte ca un veritabil monument al transformărilor care au năvălit peste acest oraș. Nu am mai trecut de câțiva ani pe Peizișă, dar presupun că deja era îndeajuns de modernizată și ultima oară când am văzut-o. Pătrunsă de spiritul open space, o mare sală de fitness presărată cu automate de hamburgeri, șaorme și beri artizanale sub patronajul unui imens poster stradal înfățișând binecuvântările videochatului.

Un alt punct nodal îl constituie strada Artelor, unde destinul m-a plasat de trei ori, în chirii diferite, ocupând camere bengesciene interbelice. Spargerea accidentală a unui bibelou putea fi fatală. Erau doar începuturile trecerii spre business... Casele care pe atunci mai aveau curți sau chiar grădini, acum sunt toate îndopate cu beton și varii anexe bune de închiriat. Mica parcelă de gazon englezesc a devenit mult mai târziu un must have. Este cât un preș, dar conferă instant aerul de mall sau office de lux chiar dacă este vorba de un spațiu locuibil. Dar m-am născut prea repede pentru aceste rafinate ajustări. Acum treizeci de ani cotețele erau chiar cotețe. Analogic, fără pic de digital. Pentru un an întreg am gândit și respirat într-o mansardă construită peste un coteț de porci. În fiecare noapte am înțeles parabola cu demonii alungați în aceste, de altfel, minunate animale. Sunete greu de descris ne măcinau (mie și celor două colege de cameră) sinapsele până în zori de zi. Și ei stăteau probabil în chirie în acea mini-gospodărie care se dorea a fi o mini-fermă și o distilerie. Am supraviețuit mai puțin decât ei, trezindu-ne într-o zi cu bagajele aruncate în ploaie, dar mândre (fără să o știm pe atunci) că am participat la obținerea acelui „prim milion” pe care mai apoi mâna invizibilă îl v-a transforma în valuri de bunăstare generațională, în cinci stele. Și astfel, cum s-ar spune în limba secolului 21, ni s-au oferit noi oportunități ce vor rămâne pe veci neconsemnate. Clujului studențesc i s-a adăugat Clujul corporate. Sau, mai bine spus, i s-a suprapus. Ritmurile acestui nou oraș îmi rămân parțial străine (răsărită din lumea scăunelelor cu trei picioare am ratat inițierea în arta continuei perfecționări și auto siliconizări de sine, nu știu să fac din fiece inspirație un proiect și din fiece expirație un eveniment și sper că există încă deveniri, acele mișcări imperceptibile individuale sau nu și care sunt altceva decât copierile, imitările, creșterile după program), iar pentru celelalte... nu mai există timpul sau răbdarea proustiană pentru a răscoli prin second-handurile propriei minți.

Rămân câteva imprimări, vântul, prima lună de ceață și dealurile care seamănă cu niște tsunamiuri (într-o anumită lumină cerească și sufletească destul de impură) care mi-au plăcut mereu la Cluj. Tot restul se dizolvă tăcut în melancolie, o nouă placentă prin care plutești, în care te resorbi și îți spui de fiecare dată când răsar în minte scăunele cu trei picioare: sero te amavi (atât de târziu te-am iubit)!

Foto și text: Oana Pughineanu 

Maladia imortală. Jurnalul unui boomer

Dimineața la 4,50 ies cu câinele la prima plimbare. Prin parcarea dintre blocurile noastre ceaușist-postdecembriste pășesc agale șiruri destrămate de untolderi. Un regizor de filme categoria B ar putea realiza o scenă cu zombies contemporani, toți în uniforme cumpărate de le secțiunile bdsm democratizat ale brandurilor de la mall (accesoriul de bază: hamul). Mi se pare că aud de la balconul etajului unu celebra „dragoste din tei”, dar de fapt o aud de pe stadion, deși sunt la 5 km depărtare. Vreun invitat celebru și-a făcut temele și, așa cum se cuvine, a mixat și o bucată din cultura locală, cea aprobată, decupată din inima mainstream, fără a atinge nedelicat nicio coaliție pentru familie, fără a aduce la rampă nicio minoritate (așa cum făcuse pe vremuri Madonna trezindu-se huiduită spre surprinderea marii ei inimi inclusive). Ceva care să placă antreprenorilor mari, mici și foarte mici, cam ca cei de pe „insula iubirii”. De trei zile mă „imersez” prin valurile de untolderi încercând să surprind ceva care ar putea fi păstrat pe memoria cardului foto. Cu un zoom in reușesc să capturez detaliile unui mare show în aer liber de female empowerment cu nelipsitul ham, un mic element de ironie nepercepută a felului în care ne dresează libertatea. Cu un zoom out parcă regăsesc cozile de turiști de pretutindeni în Europa. Totuși, există două lucruri care au sărit în ochi acest an. Primul este totala lipsă de entuziasm a participanților, indiferent de vârstă. Festivalurile au devenit încă un punct de bifat pe agenda social media. Mari food court-uri în care dizeuzele au fost înlocuite cu DJii de faimă internațională. Apatia fețelor din acest an mai că poate concura cu oboseala/greața participanților la celebre defilări patriotice sau cu exasperarea unor boomeri obligați să participe la team buildinguri corporate. Celălalt lucru care a sărit în ochi în acest an, mai mult decât în alții, este apariția unor comportamente nepatriotice și antisociale: cozi lungi pentru băutul de apă de la cișmea (anul acesta nu au fost închise), cumpărarea de produse aproape alimentare de la megaimaj, consumarea de alcool din peturile de coca-cola, înainte de intrarea în țarcul festivalier, unde acum doi ani, spun gurile rele, o porție de cartofi pai costa 42 de lei. Practic, o formă de a trișa orașul de cinci stele, ocolind prețurile de aeroport care au devenit semnul distinctiv al excelenței.

Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc, văzând aceste șiruri de trupuri condamnate la a experimenta răul secolului, la vechea acedia. Cuvintele lui Cassian, dacă înlocuim „desăvârșirea” cu „distracția” pot descrie și atleții contemporani: „Astfel, adevăratul atlet creștin, care dorește să se lupte după lege în arena desăvârșirii, trebuie să se grăbească să alunge și această boală din adâncurile sufletului său; și trebuie să lupte împotriva acestui duh rău al [acediei] în ambele direcții, pentru ca nici să nu cadă răpus de săgeata somnolenței, nici să nu fie alungat din mănăstire, chiar și sub vreun pretext sau scuză «pioasă», plecând astfel ca un fugar”. Și în zilele noastre extremele în care pică cel posedat de acedia sunt aceleași: fie o apatie copleșitoare, fie o neliniște/agitație care trebuie umplută cu și mai multă surescitare senzorială. În cazul tinerilor festivalieri acedia ar putea fi cauzată, precum în vechile mănăstiri, în mod paradoxal, de monotonia acelorași stimuli, acelorași ritmuri, aceleiași alternanțe birou-scroll-pat. Diferența însă este că toată această monotonie nu are vreun țel ascetic, nu are nimic din paradoxul disperării ca tensiune între sinele real și cel ideal (în termeni kierkegaardieni). Contopirea cu masa este de fapt singura plăcere a festivalierului. Tot ceea ce găsește acolo a mai experimentat de mii de ori. Dar doar de câteva ori pe an o poate face IRL (in real life), adică pătrunzând în acea dimensiune misterioasă a vieții de unde se extrage „conținut” direct de la sursă. Pentru că altfel, „conținutul” se poate extrage din alte „conținuturi”. Opusul IRL este minunata lume nouă cuantică, cu toate cărările bătute disponibile instantaneu. Cuanticul este noul ulei esențial care învață trupul să „manifeste” și să „atragă” energia (de obicei bănească) necesară unui IRL împlinit.

Totuși, disperarea fără paradox, nu e mai puțin disperare. Trecând printre șirurile de tineri și mai puțini tineri am experimentat ceea ce se numește „gen Z stare/ privirea în gol a generației Z”: „Deși există mai multe definiții pentru privirea fixă, cea mai comună semnificație este o expresie absentă pe care o dă un membru al Generației Z ca răspuns la o întrebare. Privirea fixă apare în sălile de clasă, la restaurante, la locul de muncă și în alte contexte” (What Is The ‘Gen Z Stare’? The TikTok Debate, Explained, Forbes, no. 07.2025). Privirea goală denotă fie incapacitate comunicațională IRL fie lipsă de interes față de orice au de transmis generațiile mai bătrâne, fie o formă de dispreț imposibil de tradus într-o critică socială reală, față de un model de orânduire în care toți suntem pe rând fie „specialiști în asistență pentru clienți”, entuziaști și prietenoși, fie clienții care au mereu dreptate, fie direct produsul (conform deja celebrei lozinci If you're not paying for the product, you are the product).

Privirea goală am văzut-o la toate categoriile de vârstă. Nu poate fi restrânsă la o anumită generație. Din moment ce o metodă de a te exprima în moduri neexpresive devine la modă este imposibil să oprești contagiunea. Dacă este în trend, poți deveni și analfabet funcțional. În fond, cât de greu poate fi? Mintea mea de boomer setată pe jumătate în moda creării tensiunii din vechi dihotomii și pe jumătate în apatia deznădejdilor fără paradox, pur conflictuale, consumate în luări de poziție corecte de postat pe fb, mai speră măcar în forța unor disperări inconștiente care probabil nu vor fi revoluționare, ci vor duce la paroxism, la o maladie imortală, exact după schema descrisă de unul dintre boomerii mei preferați: „Disperarea este exact o consumare a sinelui, dar o auto-consumare neputincioasă care nu poate face ceea ce vrea. Iar ceea ce vrea este să se consume pe sine, numai că nu poate face asta; și această neputință este o nouă formă de auto-consumare, în care disperarea nu poate face din nou ceea ce vrea, să se consume pe sine. Cu cât disperarea nu-l consumă, cu atât îl chinuie mai mult; tocmai faptul că nu-l consumă, îl supără, este rana care rămâne vie pentru că încă există. Ceea ce disperatul – cel încă nu disperat – disperă este tocmai că nu se poate consuma pe sine, nu poate scăpa de sine, nu poate deveni nimic” (Søren Kierkegaard, Maladia mortală).

Text și foto: oana pughineanu

Pararara

 

Para Ra Ra Ra Ra Ra Ra Ra 

Cimiteri interattivi

 

Diverse volte all'anno, la pagina Facebook mi ricorda i compleanni di persone che non sono più tra noi. Scrittori, amici più o meno vicini, parenti. Il social network si comporta come se non fosse a conoscenza della loro scomparsa. Alcune pagine rimangono "vive" grazie all'attività degli amici e dei parenti dei defunti. In questo modo, essi rimangono presenti nell'eterno presente della rete, i loro account non potendo essere distinti da quelli di persone ancora in vita (almeno non da chi non ha conosciuto personalmente il defunto). Per il mondo virtuale, la differenza tra vivo e morto è tanto irrilevante quanto quella tra Coca-Cola e Coca-Cola Zero.

Diverse start-up competono per creare, per così dire, una "immortalizzazione" di coloro che non ci sono più. Vale a dire, continuare la loro attività virtuale, creare un duplicato (basato sulle informazioni fornite dal cliente) in grado di interagire con gli altri avatar del mondo digitale. Certamente, questa immortalizzazione non ha nulla a che fare con l'immortalità sognata dagli esseri umani. Per uno scrittore come Borges, ad esempio, "prolungare la vita degli uomini significa prolungare l'agonia e moltiplicare il numero dei morti". Borges non pensava al mondo postumano, ai cyborg o ad altri tipi di miglioramento della specie. La degradazione era un elemento impossibile da rimuovere dal corso naturale delle cose. L'immortalità significava un'agonia eterna. L'immortalizzazione presuppone di ignorare qualsiasi agonia attraverso la creazione di una copia eternamente replicabile.

Ha questo un effetto benefico sul lutto? O, al contrario, provoca un'inutile estensione di un dolore raddoppiato da un'illusione che non può portare se non a un'alternanza tra angoscia e apatia? I social network si impegnano a "continuare la storia" di chi non c'è più. (Facendo una parentesi, notiamo che l'attenzione per la narrazione occupa ora anche un nuovo ramo della medicina, chiamata "narrativa", che cerca di vedere la malattia non solo come un attacco al corpo, ma anche come un colpo alla storia della vita. Il medico non analizza solo dati concreti, ma ascolta anche le storie dei pazienti, il loro modo personale di interpretare ciò che sta accadendo loro. Con l'aiuto di questo tipo di medicina, si potrebbe concedere agli individui il diritto di controllare la propria fine, di decidere il finale della loro storia.)

Solo che la narrazione sulla rete è poco narrativa. Ciò che appare sugli schermi dei telefoni sono momenti attentamente selezionati della vita di un individuo, e anche se qualcuno passasse tutto il suo tempo su un social come BeReal, producendo dirette ininterrotte, ciò che vedono gli altri è un'istantanea ripetizione di sé stesso. Possiamo lasciare tracce indelebili nella rete, ma non possiamo essere costantemente al centro dell'attenzione dei suoi utenti. Lo stesso accade con il nostro "io" digitale post-mortem. Le foto e i video che vediamo rappresentano una "morte asimbolica" (Barthes sulla fotografia). La differenza è che, a differenza del corpo in decomposizione, esso può continuare a essere produttivo per la rete (la cosiddetta servitù digitale può ora proseguire anche post-mortem).

Progetti come Eter9 ed Eterni.me mirano a creare, sulla base dei dati raccolti finora da volontari, un automatismo che continui a generare contenuti dopo la loro morte sulle pagine dei social media. La storia continuata attraverso oggetti digitali perderà ogni traccia di singolarità, di unicità. L'assenza di un oggetto memoriale (grandioso o meno) trasforma la rete in un cimitero "attivo" ma estremamente uniforme. Nessuno può costruirsi, né materialmente né simbolicamente, una piramide, una statua o una semplice croce in propria memoria su Facebook. Così come nessuno può trasmettere tutte le metamorfosi corporee o mentali che attraversa. Ma può scattare una fotografia. Può creare un doppio lacunare. Può esporre successive "morti" che diventano attività. Anche la morte senza virgolette può diventare una di esse.

Secondo uno studio condotto da Hachem Sadikki, specializzato in statistica presso l'Università del Massachusetts, nel 2098 il numero di utenti Facebook deceduti sarà superiore a quello dei vivi. Questo, nel caso in cui la rete continui la politica di non eliminare gli account dei defunti e il numero di nuovi iscritti continui a diminuire. Tra qualche decennio, Facebook potrebbe essere considerato un cimitero interattivo. E grazie a programmi come quelli sopra citati (Eterni.me, Eter9), come in un'ipotetica sceneggiatura di fantascienza, i profili dei defunti interagiranno tra loro, diventando probabilmente le prime generazioni di morti che genereranno profitti molto più grandi di quelli delle reliquie.

Esistono però anche programmi che prendono in considerazione la morte corporea, ma la trasformano comunque in qualcosa di insignificante. Deathswitch, ad esempio, si assicura che le password e i progetti a cui lavora una persona non vadano perduti. Inoltre, chi sceglie questo programma può inviare un ultimo messaggio "dalla tomba" ai propri cari e non solo. Deathswitch invia regolarmente agli utenti la domanda "Are you alive?"/Sei vivo? Se la domanda rimane senza risposta per 90 giorni, il programma presuppone che l'utente sia morto o in gravi condizioni e contatta le persone designate per ricevere questa informazione. In caso di decesso, la versione gratuita del programma invierà un solo messaggio, mentre la versione premium ne permetterà l'invio di trenta a dieci destinatari.

Non posso concludere se non con una nota ironica, pensando ai futuri influencer post-mortem, influencer eterni... Anche se la fotografia assistita dall'IA potrà generare infinite immagini di caffè, viaggi esotici e unghie ricostruite, avrà l'influencer vivente abbastanza tempo per produrre dati sufficienti alla propria infinito splendore?

Foto e testo: Oana Pughineanu 

Arta tartinabilă

 

În urmă cu câțiva ani mă aflam în Genova și, plimbându-mă prin centru, am descoperit că exista o expoziție dedicată lui Modigliani. Coada la bilete era modică așa că, în mod neașteptat, în scurt timp m-am aflat în fața celebrelor portrete. Dar surpriza cea mai mare se afla la ieșirea din muzeu când am consultat un pliant informativ și am aflat că multe dintre tablouri erau copii. M-am gândit imediat că nu aș fi intrat în muzeu dacă știam asta, deși îmi dădeam seama că, la fel ca orice alt vizitator, nu mi-aș fi dat seama dacă văd o copie sau un original și că asta este valabil pentru toate expozițiile pe care le-am văzut vreodată. În lumea obeză a reproducerilor de tot felul, calitatea unui produs cultural depinde, înainte de toate, de onestitatea intelectuală a instituției, a curatorului și mai apoi de „apetența” vizitatorului. În cazul Modigliani nu puteam reproșa nimic instituției, eu eram cea care nu s-a informat și am căzut în capcana afișelor, pe care desigur, nu poți scrie fals așa cum nu poți scrie pe cutia unui medicament care este cel mai rău efect advers.

Dar acestea sunt întâmplări de pe vremea când încă nu se inventase post-adevărul, nici deep-fake-urile. De câțiva ani Europa este bântuită de fantoma artei în moduri noi, interactive, fun. Este bântuită în special de un fenomen de mare succes pe care îl voi numi arta tartinabilă. Unul (singurul?) dintre aspectele pozitive ale acestui fenomen/moment instagramabil este că toată lumea, de la vizitator la curator (este nevoie de unul sau curatorul este tehnologia?) și director de instituție știe că ceea ce se unge pe pereți este o copie, un fals.

Ca și în cazul mall-urilor, primul motiv de laudă al acestor spații expoziționale este mărimea (îmi aduce aminte de bancul cu cel mai mare pitic care se afla în URSS). Se începe de la minim 4000 mp și chiar operele tartinate sunt descrise din aceeași perspectivă: spre exemplu expoziția din New-York cuprinde: ”500.000 metri cubi de proiecții, 60600 cadre video, 90000000 de pixeli”. Pare o probă de anduranță pentru ochi&articulații și nu știu dacă s-a calculat încă limita de metri cubi de frumusețe pe care fizicul uman o poate înghiți.

Massimiliano Siccardi de la Siccardi Immersive Creations s.r.l. care a devenit o autoritate absolută în privința acestor showuri a fost întrebat într-un interviu din 2022 acordat publicației Artribune, dacă își consideră instalațiile drept opere de artă independente față de creația lui Van Gogh (de exemplu), răspunsul este, din păcate, onest: „Da, credem că instalația imersivă este o operă de artă. Lucrăm cu marii pictori pentru că este mai ușor: iconografia este deja cunoscută, există deja o narațiune.” Este clar că nu ar avea niciun sens să proiectezi pe pereți un artist contemporan pe care nu l-ar recunoaște nimeni în milioanele de selfie-uri care vor fi postate pe paginile de facebook. Pe când cu un Leonardo poți să atragi sectoarele de populație care își permit doar „experiențe”, artă la vrac, puțină evadare din cotidian, ieșirea de pe tik-tok și intrarea într-un „meta” uns pe pereți și bradizat. În cazul unor artiști precum Leonardo ce poate să rămână din tehnicile revoluționare pe care le-a utilizat? Clarobscur, sfumato (estomparea contururilor pentru a obține o tranziție între tonurile de culoare), perspectiva aeriană (pentru a picta felul în care lumina și atmosfera influențează percepția obiectelor îndepărtate), perspectivele multiple și luminile artificiale (studiul luminii calde, efectele luminii ambientale și ale luminii artificiale), utilizarea luminii ca element narativ (folosirea luminii pentru a ghida privirea privitorului și pentru a sublinia simbolismul scenelor religioase). Poate să rămână un selfie cu o porțiune de tablou sau multe imagini cu alți oameni care se plimbă „prin” tablou, devenind niște mici pete de umbră în marele spectacol Las Vegas dedicat artei clasice. Leonardo nu știa, dar era un pointilist. La fel ca toți ceilalți.

Ceea ce este însă cel mai trist în această înșelătorie este că experiența este impropriu numită imersivă, în detrimentul unor artiști care produc cu adevărat lucrări de acest fel (care se joacă cu toate simțurile) și uneori realizarea lor durează ani întregi. Unul dintre ei este Olafur Eliasson, care îl ia uneori pe Leonardo ca punct de pornire pentru propriul discurs artistic. Instalațiile fac publicul să facă parte din experiment. „Leonardo și Renașterea au făcut lumea vizibilă, dar au operat într-o epocă centralizată, cu o viziune ierarhică și militaristă asupra cunoașterii […]. Leonardo a studiat mecanica mușchilor și arta, însă eu sunt mai interesat de aspectele psihologice și sociale ale artei și naturii. De aceea construiesc punți și fațade care reduc distanța dintre oameni și favorizează incluziunea”. Instalații precum Din Blinde Passager (un tunel lung de 295 de picioare umplut cu ceață densă, gălbuie care nu îți permite să vezi oamenii din fața ta decât când ajungi la câțiva centimetri de ei, o experiență claustrofobă oscilând între horror și surescitație) sau Room for One Colour, se bazează pe studiul luminii în Renaștere și folosește lămpi cu monofrecvență pentru a anula orice percepție a culorii, transformând sala expozițională într-un mare spațiu monocrom. Potrivit lui Eliasson, „experiența de a fi într-un spațiu monocrom variază, desigur, pentru fiecare vizitator, dar cel mai evident impact al luminii galbene este realizarea faptului că percepția este dobândită: filtrul reprezentațional, sau sentimentul brusc că viziunea noastră pur și simplu nu este obiectivă, devine conștient, și odată cu asta, capacitatea noastră de a ne vedea pe noi înșine într-o lumină diferită.” Aceste instalații sunt concepute pentru a-i face pe vizitatori să „se vadă simțind.” A concepe interacțiunea cu vizitatorul este puțin mai complicat decât a-l muta din fața ecranului telefonului în fața unui ecran mai mare, în care el „intră”, se plimbă înconjurat fiind de prelingerea clasicilor, adesea destul de prost realizată tehnic. Sub cupola așa-zisei democratizări a artei și chiar a snobismului, utilizând tehnologii datate poți revizita orice secol artistic în variante oricât de diluate. În volumul Contemporary Art and the Digitization of Everyday Life, Janet Kraynak, istoric de artă și profesor la Universitatea Columbia, observă că muzeul, „în loc să fie înlocuit de internet, este tot mai mult reconfigurat după modelul acestuia.” Aproape toate spațiile culturale devin „vehicule pentru producerea de conținut” și nu-și propun nici pe departe să-l scoată pe spectator în afara unei zone de confort intelectuale. Muzeele, spune el, preiau o funcție „terapeutică” (unii vorbec chiar de oferirea unei experiențe transcendente). Ce ar putea vindeca? Nici măcar buzunarele millennialilor, probabil cea mai îndatorată generație din istorie.

Foto și text: Oana Pughineanu