CITITOR ÎN MĂRUNTAIE

  
 „De mic copil mi-a plăcut să mănânc căcat. Pândesc de după colțul casei ca un hoț. Inima-mi bate cu putere în gât”. Când am citit primele propoziții din romanul lui Nicolae Avram m-a speriat gândul că aș putea descoperi încă un autor „teribilist”, un adolescent etern care face literatură cu puseurile lui de inadaptabilitate și cu nesfârșite biografisme care rămân, în fond, semnificative doar pentru cel care le scrie. Devine însă evident chiar din felul în care se continuă primul paragraf că mizeria, fecalele, corpurile sfârtecate sunt ale lumii noastre comune, ba mai rău, că sunt niște „nutrienți” pentru supraviețuire, iar defavorizații societății nu sunt decât o oglindă atroce a îngurgitării lor. Poate motivul pentru care această carte este socotită greu digerabilă este, ca și în cazul fotografiilor cu torturații de la Abu Ghraib, faptul că ea se dovedește mărturia societății care face posibilă această realitate. În apărarea comentariilor lui Susan Sontag despre imaginile cu torturați batjocoriți, Judith Butler observă că „văzând fotografiile, ne vedem pe noi înșine văzând că noi suntem acei fotografi în măsura în care împărtășim normele care oferă cadrele prin care acele vieți sunt nenorocite sau umilite și sunt, uneori, în mod evident, lovite până la ultima suflare”. Citind „Mamé”, devenim fotografii unui univers în care tocmai elementele care ar trebui să susțină cadrele vieții sunt cele care iau figura dușmanului sau atacatorului.

Cine își asumă riscul lecturii devine spectatorul unui dans macabru, populat de reprezentările grotești pe care le găsim nu atât în figurile prea alegorizate ale lui Bosch și Bruegel, ci mai degrabă în reprezentările ecorșeelor care însoțesc corpurile vii. Ceea ce copleșește e „prezența” acestor apariții. Defilarea de corpuri mutilate la care autorul își supune cititorul este menită să-l scoată pe acesta din procesul de sublimare, alegorizare, evaziune sau meditație filosofică la adresa naturii umane. Ecorșeul este prezență pură și pură teroare. Numai că, desigur, această scatologie escatologică nu este dublată de o metanarațiune care ar vedea în lume doar decăderea sau neatingerea unui ideal. Nu. Lumea este un abator, o măcelărie, fără să fie reversul alteia. Peste tot, oriunde ai întoarce privirea, un unic semn te așteaptă: „No Exit”.

Limbajul pe care cu siguranță pudibonzii sau evazioniștii l-ar considera neșlefuit sau chiar vulgar nu este o însă un artificiu gratuit. El susține această defilare în singurul mod autentic posibil. Ceea ce trece drept vulgaritate este aici cinism, într-un sens apus: ea este demascatoare, nu doar lipsită de iluzii. Cinicul se folosește de nuditate, de propria corporalitate, de „neaoș”, pentru a se opune unei lumi de idei etern neîntrupate sau pentru a face vizibil eșecul acestei întrupări. Poruncile pedagogului Szanto (repetate de copii) sunt exemplare în acest sens: „Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Teme-te de Szanto și păzește poruncile lui! Dumnezeul meu e Szanto. Dumnezeul meu e Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să-i slujesc numai lui Szanto. Să nu râd de Szanto. Să nu râd de Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. Să-mi aduc aminte de ziua lui Szanto. S-o iau în gură. S-o iau în gură. Să ucid. Să ucid. Să babardesc. Să babardesc. Să manglesc. Să manglesc. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu-l fraieresc pe Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto. Să nu poftesc la banii și curvele lui Szanto”.

În ciuda defilării macabre a personajelor, a bucăților de trupuri, animale, excremente etc., tonul este al cuiva care consemnează, care își consemnează până și propria frică. Am văzut în motoul cărții un fel de cheie de interpretare pe care autorul ne-o oferă. Este vorba de un citat din Bataille, un teoretician al excesului și al cruzimii ca modalități de a ieși din izolare, din individualitate, din discontinuitate. Iar această ieșire e întotdeauna un viol sau un sacrificiu, este trecerea de la trup, la organe pletorice, „ale căror jocuri oarbe continuă dincolo de voința conștientă”. Numai că în „Mamé” lucuruile stau invers. Nu individul este cel care dorește să iasă, prin exces, din „cadrele formelor constituite”, ci aici tot ce-l înconjoară este deja un imens corp sacrificat. Organele pletorice îl copleșesc, sufocă, și insuportabilă e tocmai continuitatea acestui măcel din care nu există ieșire, a acestei lumi din care se percepe doar palpitul cărnii dezmembrate fără posibilitatea de a reconstrui un întreg sau o frumoasă poveste cu morală. Nevoia de afecțiune subzistă, coexistă și, uneori, se confundă cu acest continuu viol în care organicul se confundă cu inorganicul. Gălbejitul se îndrăgostește de o hintă de fier pe care o transformă în mireasă cu ajutorul perdelelor. Sentiment se îndrăgostește până peste urechi de o bombă. Rareori apar puncte luminoase: vreo femeie care seamănă cu o icoană, Mamé și cărțile care sunt locul în care nimeni nu te poate „umili”: „Îmi recâștig demnitatea cu fiecare carte citită”. Scrisul și scriitorul nu pot juca, în această de neoprit indistincție viață-moarte, erotism-violență, decât rolul unui profet, în sensul cel mai arhaic al termenului: cel care interpretează bâiguielile fără sens, delirul preotesei în transă, după citirea răspunsurilor în organele animalelor sacrificate. Iar imaginația, dacă ne apare ireverențioasă, trecând peste orice tabu, ne apare așa tocmai pentru că izvorăște din punctul în care ceea ce este simțit se transformă în imagine, dar într-un fel sălbatic, netrecut prin disconfortul în cultură sau cinic, nesocotindu-l, aruncându-i în față eșecul.

Finalul este un soi de anticlimax, antideznodământ, și tocmai prin asta, atât de intens. În măcelărie totul continuă ca de obicei. Ce s-ar putea schimba în limba cuțitelor care spintecă, a organelor care penetrează, a linsului, împinsului... a evidențelor care nu pot fi transformate oricât de mult ar fi interpretate? Doar cinicul este transformat. Acum este un cinic evlavios: „Nu spun nimic. Mă întorc în odaia slab luminată de lumânări. Mă pun în genunchi, în pielea goală, pe pardoseala de pământ. Prin brișca de porc spartă intră aerul rece. Bărbatul se deshceie la prohab și mi-o bagă toată în gură. Mă ridică de jos și mă răsucește cu curu-n sus pe marginea patului. Intră în mine cu toată snaga. Împinge până i se umple pula de lacrimi. Mi-o dă după aceea să o ling. Sceptrul tatălui meu e plin de rahat, de sloboz și de sânge. Mănânc și sorb totul până la ultima picătură”.

                                                                             Oana Pughineanu

TRUDA DE A FI DOI

          În ciuda unui limbaj tributar metafizicii și pe alocuri chiar unei mistici ca rezultantă involuntară a unei retorici în care concepte moderne se lovesc de celebra ”diferență” postmodernă, cartea lui Luce Irigaray este dedicată în întregime dificultății întâlnirii, stranietății întânirii între două entități care sunt, fiecare în parte, Celălalt. Bărbatul și femeia trăiesc în lumi separate. Este o evidență pe care istoria proiectului unic masculin de acaparare și ordonare a lumii a ignorat-o. Dar recuperarea acestei evidențe și încercarea de împărtășire a lumii devine cea mai grea trudă, un soi de asceză perceptivă la capătul căreia nu găsim nici divinul, nici o fuziune cu celălalt, nici măcar ceea ce suntem, ci o continuă fisurare a unui ”sens comun”, care odată stabilit, ne ferește de dificultatea întâlnirii. De regîndirea acestei relații depinde, pentru Luce Irigaray, totul. Este o regîndire a felului de a fi om de la care s-ar putea construi o altă raportare la tot ceea ce ne înconjoară. Nu e vorba ”doar de o simplă devenire individuală în cadrul unui orizont deja definit de o cultură, o limbă, un popor, ci o devenire umană care pune în discuție ce i s-a întâmplat deja umanității”.

          Împărtășirea lumii este o meditație asupra felului în care întâlnirea ar putea fi ferită de varii capcane: a dependenței, apetenței, convențiilor, anonimizării sociale, a perpetuării speciei, a unui gen de evazionism extatic care nu este nici el decît o formă de consum. Această întâlnire te duce cu gândul la apusa prietenie grecească în care cei doi se cunosc în virtutea a ceva care-i depășește (în cazul lor era vorba de drumul către ființă). Dar întâlnirea între cele două sexe nu vizează un transcendet vertical, ci unul orizontal, a cărui miză e o continuă centrare prin descentrare. Devenim umani în măsura în care putem menține atenția față de ceea ce iese din familiar și devine intim tocmai prin imposibilitatea de a-l poseda, încorpora, canibaliza. Diferența e percepută într-o formă dacă nu traumatică, atunci cel puțin ironică, în cel mai pur sens filosofic. Celălalt dărâmă ceea ce crezi despre tine și despre lume, dar menirea lui nu este doar aceea de a spulbera oglinzile netede pe care le construiești sistematic, ci de a te face să conștientizezi că ele sunt sursa lipsei de autenticitate, iar dacă ar fi să continuăm dialogul autoarei cu Heidegger, am putea spune că Identicul este, mai degrabă sursa lui ”se”, în măsura în care orice întâlnire e redusă la un exercițiu vanitos, fără pericolul niciunei alterări. Întâlnirea cu celălalt este o experiență extremă, la limita autonhilării, căci odată scos din cele familiare minții niciun zeu nu se apleacă spre tine părintește transmițînd vreun adevăr, nicio iluzie romantică nu vine să-l transforme pe doi în unu, iar crucea acestei dezrădăcinări nu poate fi transferată pe umerii altuia. Cu siguranță, acest extaz negru aduce pentru occidental mai degrabă cu o alienare, dar pentru Luce Irigaray este însăși punctul de pornire al întâlnirii. Suspensia, depeizarea și deriva în care nu descoperim vreun fundament sau eu pur (ca în îndoielile metodice sau reducțiile fenomenologice) ne plasează într-un ”întuneric radiant”. Celălalt poate fi menținut viu, doar în măsura în care reușim să păstrăm contactul cu acest întuneric. Problema cea mai spinoasă în tot acest echilibru fragil cu ceea ce ne dezechilibrează e dorința. Pentru că aici nu e vorba de celebra dorință ca lipsă, nici de forme sofisticate de egoism altruist, practicat de dragul unui confort psihic și moral. Întâlnirea cere ceva mai subtil, ceva ”suprauman”: să ne abandonăm fără resemnare pentru a face posibilă apariția celuilalt și, mai mult, să acceptăm fie și o respingere din partea lui. Aproape ca într-un parcurs meditatitv în care se perindă iluziile minții, celălalt ar trebui să apară curățat de trebuințele noastre, iar noi, la rândul nostru, ar trebui să ne desprindem de fantasmele proiective ale falselor întâlniri. Cred că acesta este sensul pe care Luce Irigaray îl acordă ”transcendentului” sau, mai bine spus, celor două tipuri de transcendent, masculin și feminin. Un parcurs în care fiecare descoperă cum celălalt nu e doar ”plăcerea de a fi cu” sau un mod de a umple timpul sau, în cazurile fericite, o afinitate paradisiacă care ne ocrotește de tot ceea ce nu suntem noi, iar în cazurile nefericite, un ”conflict colaborativ” adictiv. Acest continuu ”nu doar asta” e cel care menține posibilitatea unei generozități care depășește durata unei ”iubiri-pasiune” (”În întâlnirea cu celălalt, ține de fiecare să-și suspende propria devenire pentru a sprijini devenirea celuilalt. Nu prin a se interesa de un aspect sau altul al existenței actuale a acestuia, ci prin a se face o prezență care îl sprijină pe celălalt în întoarcerea la sine, în dezvăluirea a ceea ce sau cine est el/ea și în fidelitatea față de această revelație”). Cu siguranță găsim aici o sursă a moralei care nu se bazează pe imperative pentru a face față fluctuațiilor emotive și sentimentale, ci pe truda ascetică de a ajune și de a ne menține în preajma alterității celuilalt, care este greu perceptibilă. Doar această reîntoarcere la o percepție purificată de reprezentrările viciate de dorință depășește jocul atracției-respingerii, al seducției și al iubirii-pasiune pentru a le îngloba într-un proiect existențial total în care, de întâlnire, depinde felul nostru de a fi, gândi, simți și chiar urma de demnitate pe care ne-o putem construi în cazul respingerii. Întâlnirea între lumea bărbatului și cea a femeii trebuie deparcelată, scoasă din cușca discursurilor extatic-evazionist-romanțioase sau din cea a unui pragmatism dominat de unica viziune masculină. De-a lungul timpului, felul în care occidentalul a gândit dorința nu a făcut de multe ori decât să trivializeze și, după cum se exprimă Durand să eufemizeze dificultatea gândirii lui a fi. Antropologul observă cum miturile despre existență, în măsura în care se îndepărtează de origini, devin moraliste și ”în numeroase tradiții apare o interpretare sexuală a căderii, substituind cunoașterii morții și angoasei în fața timpului, problema mai anodină a cunoașterii binelui și răului, care, puțin câte puțin, s-a sexualizat în mod grosolan.” Întâlnirea între bărbat și femeie care devine paradigmă pentru orice întâlnire (în special într-o societate care se dorește multiculturală, o societate a străinilor care conviețuiesc) nu poate avea loc în măsura în care cultura noastră nu face decât să continue acest drum al trivializării prin dorință și al trivializării dorinței care exclude, din start tocmai ”obiectul” dorinței, adică acel subiect care nu sunt eu, oricâte afinități am găsi între noi: ”Fără rezolvarea contextului relațional în care apare, dorința rămâne sau redevine instinct, ale cărui conotații par să fie uneori mai needucate la oameni decât în lumea animală însăși. Atracția pentru celălalt își pierde orice măsură. Rămâne un simplu impuls vital, doar dacă nu este determinat de elemente culturale care nu au nimic de-a face cu intrarea în relație cu celălalt subiect: posedare, supunere, apropiere.”

         Imaginarul care adesea nu este decât o preluare și continuare a dresajelor culturale cu alte mijloace, inflamează un proces de auto-infectare cu ceea ce ne închipuim sau ne-am dori să fie celălalt și întâlnirea cu el. Ori a spera ca întâlnirea să decurgă într-un fel sau altul este deja un soi de anihilare, de proiecție iluzorie sau chiar prejudecată. Dar unde putem găsi energia necesară pentru a ne menține mereu în acest deschis care pare de-a dreptul utopic? Cum putem să ne întoarcem mereu la acel ”întuneric radiant” în care încă celălalt nu a devenit o proiecție, un sclav sau un stăpân? Răspunsul cu siguranță nu este unul mulțumitor: în răbdare, fidelitate față de libertatea celuilalt și a mea, în truda de a fi cu ceea ce nu sunt eu (în ciuda asemănărilor sau neasemănărilor). Drumul celor doi este la fel de dificil ca orice parcurs spiritual, sau poate mai dificil, în măsura în care nu promite o stare de identificare beatificată, ci tocmai continua dislocare și practicarea asimetriei raportului etic (eu sunt pentru tine, chiar dacă tu nu ești pentru mine). La ce ne folosește un astfel de răspuns? Și, în fond, la ce ne-ar folosi întâlnirea care este ”interogarea de sine, despre ce sau cine suntem după ce ne-am detașat de lumea înconjurătoare care ne-a construit și unit, mult prea amețitoare pentru ca o ființă umană să se hazardeze într-o astfel de întreprindere”? Cu siguranță nu ne folosește la a mai construi metanarațiuni sau la a mai scrie un capitol în mitologiile decăzute ale iubirii. Privesc întâlnirea ca pe un soi de ecologie, de exercițiu de anamneză, în care nu regăsim fericirea lumii ideilor sau paradisul pierdut, ci o prezență pură la care ne întoarcem pentru a rezista împreună degradării a ceea ce începe și se termină între bărbatul și femeia cu roluri atribuite (hormonal și social) sau între localnic și străin, între integrat și alienat. Întâlnirea este regăsirea acelui exterior care să ne permită să renunțăm, să modificăm să reconstruim acele determinări culturale care devin sufocante, obsedate de ierarhii sau eșuate în dramolete emotive, este un prototip de umanitate pe care autoarea vrea să îl extindă la scara societății. Luce Irigaray ne propune să depășim stadiul primei mirări filosofie și să o înlocuim cu alta, altele. Mai de mirare decât a fi, e a fi doi, iar întâlnirea e crescendoul acestei mirări: a fi împreună. 

                                                                                     Oana Pughineanu