Marea frumuseţe a sfinţilor de eprubetă

La grande bellezza este un film pe care nu pot să-l văd. Chiar dacă l-aş derula de zeci de ori, pentru mine, „povestea” (este vreuna?) şi „personajele” (există vreunele?) nu au decât consistenţa străinilor întâlniţi pe stradă. Pe unii îi cunosc vag şi ne salutăm nehotărâţi. Parcă ne-am dat cîteva likeuri pe fb, în viaţa asta sau în altele. De alţii mă împiedic cerându-le scuze. Iar restul sunt mii şi milioanele de turişti veniţi să ateste cu flashuri locurile care există mai abitir decât altele. Ziduri care au rezistat, traversând timpul ca monolitul din Odiseea Spaţială 2001. Resturi de ridicări şi căderi fosilizate în marmură şi mozaic, un mille feuille de epoci în care purtătorii de aparate foto îşi sting setea lângă caii pelerinilor medievali, dintr-un sarcofag roman transformat în adăpătoare sau fântână  (după Porta Flaminia, capătul celebrei Via Francigena, în Piazza del Popolo, cum treci de Basilica Santa Maria del Popolo, pe sânga). Tot filmul nu este decât murmurul acestor necunoscuţi care mă însoţesc într-o plimbare prin Roma. Încă una şi încă una. Aproape a mia plimbare. De fapt, exact a 781-a. (-Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!; -Copii! Vreţi să auziţi o poveste? -Da! vrem!... şi tot aşa pe o placă de pikup blocată... eterna întoarcere a aceluiaşi, un spirit puţin oligofren care nu învaţă nimic pentru că-i place, cât îi mai place, să repete. Oricum, mecanic sau ritmat,  numai să [se] mai repete. „Diferenţa fără concept” face diferenţa. Chiar dacă de la un timp, cât suntem noi, nu mai este ea şi cât e ea, nu mai suntem noi).

            Iar în această a 781-a plimbare (pe lângă cele zilnice făcute cu buricele degetelor peste Pantheon şi Colosseo, pe via Regina Margherita până la intersecţia cu Nomentana... pe unde trece numărul 90 care ajunge în Largo Labia... jur!) sunt însoţită de Jep Gambardella. Un turist care ţine să-mi prezinte turiştii din viaţa lui. Şi mai ales alte încăperi. Pe unele le ştiu parţial. Le-am văzut tavanul luminat. Recunosc! Jep îmi atrage atenţia: pare un dandy plictisit de oglinzi care se regăseşte doar în marea din tavan sau în „trenuleţele” dansante în care crema înaltei societăţi se copilăreşte, cele mai frumoase trenuleţe, perche non vadono da nessuna parte. Duce o viaţă puţin prea bună printre alţi mari burghezi îmbătrâniţi care duc o viaţă puţin prea bună, trăindu-şi ultimele nostalgii în stil appasionato. O decadenţă fără outsideri fellinieni. Cu toţii intră în tabloul unei lumi eco-deco. Indiferent de provenienţă, fiecare ocupă un spaţiu alocat în funcţie de nevoile unei arhitecturi modulare: mici piese funcţionale care se compun şi recompun cu fiecare cadru, astfel încât Roma, ruinele „marii culturi”, showurile „artă pentru artă” (pentru că nimeni nu ştie ce e aia o „vibraţie”) să se asorteze la paharul de whiskey care e asortat la costum, care e asortat la inel, care e asortat la hamacul cu vedere la semnul Martini (un al doilea soare, de noapte) de pe Via Veneto. Dintr-un simplu turist, Jep devine un însoţitor de calitate. Din mai multe puncte de vedere. Nu doar pentru că-ţi arată cum se trăieşte bogăţia la Roma. Sofisticat. Nu e doar cu yacht-uri şi lobster ca pe Wall Street. Nu e doar simplul what you see is what you get. Jep e prieten cu Pincipessele împănate în botox şi maeştri lor taxidermişti, poate deschide, în noapte, Castelul Cavalerilor de Malta sau alte clădiri, apartamente de lux în care nu ai acces decât dacă te faci servitoarea vietnameză sau infirmiera româncă.

Aici se face încă jocul aparenţelor şi esenţelor, din inerţie, pentru că încă nu s-a inventat altul, pentru că încă e un bun mod de a intra pe piaţă. Aici e totul puţin mai mult, fie din snobism, fie din obişnuinţă, răsărind din gesturile fiecăruia care se crede un ministru la tejgheaua lui cu tabacchi sau vânzîndu-şi prezenţa nobiliară cu ocazia meselor sofisticate, unde comesenii au nevoie de atestate, de blazoane reduse la un şirag de perle sau o agrafă pentru coc (250 de euro reprezentaţia/persoană). Aduce puţin nu doar cu un remake fellinian (în care personajul principal nu mai e vizibil căci s-a făcut una cu decorul), ci şi cu Primăvara Doamnei Stone la Roma, numai că aici un gigolo îl atestă pe altul. Toţi sunt, mai înainte de orice proprii lor clienţi. Jep cunoaşte jocul. De tânăr şi-a dorit să-l practice, mai ales pentru a le lăsa altora un gust amar. Se amuză uneori demascându-şi prietenii de hârjoană. Dar dincolo de toate astea, el este acolo pentru a stabiliza şi destabiliza în acelaşi timp arhitectura modulară din care face parte. Cadrele lungi pe care regizorul le filmează având în prim plan expresivitatea personajului (cu un Toni Servillo își permite) au, cel puţin pentru mine, un dublu înţeles: în primul rând mă fac să retrăiesc un soi de sufocare, de comă călduţă pe care, un oraş precum Roma în care totul pare că s-a spus şi mai ales s-a făcut (în cărămizi, arcade, marmură şi sanpietrini), ţi le induce uşor şi pe nepusă masă. Dacă stai îndeajuns de mult acolo, te trezeşti într-un altundeva. Există un punct în care parcă treci de bariera sunetului, a atmosferei şi nu mai rămâne decît să-ţi savurezi propria inutilitate, devenită pe nepusă masă un soi de fruct exotic, lejer, aproape dietetic. O inutilitate care te ţine în formă şi care te deschide către perceperea continuă a „unei prezenţe ce nu are nicio semnificaţie şi totuşi e o revelaţie” (Pasolini). Repetiţiile devin reînnoiri, Yonvillurile sunt pe veci alungate şi ceva din timp poate fi recuperat tocmai acum. Fiecare clipă este deja o madlenă pierdută şi regăsită (dovadă, seria de portrete făcute zilnic).

Dar cadrele acestea lungi, precum şi unele dialoguri (în special cel cu cardinalul) care se termină întotdeauna într-un grande nulla ţin să-mi arate pe lângă Roma din care nu mai ies, un Jep care vrea să-şi scoată la iveală propriile-i ziduri antice, propriile-i monumente, ghidul lui esenţial cu cele mai importante 5-10 locuri&momente de vizitat, care există mai abitir decât altele. Asta pare să fie punctul de pornire pentru un nou roman. O colecţie de epitafuri pentru ceea ce se face simţit dedesubtul lui „bla bla bla”, pentru ceea se transfigurează din miile de gesturi având consistenţa unor supe campbell în artefactele preţioase care vor lua forma textului doar pentru a rămîne şi pentru a-şi păstra punctul orb care le produce. Jep se descie ca fiind, de mic, un condamnat la sensibilitate. Este cumva replica acelei „Sfânte Tereza” care nu poate vorbi despre sărăcie pentru că sărăcia „se trăieşte, nu se povesteşte”. Ori scriitorul este un sfânt de eprubetă: transformă nimicul în bla bla bla şi bla bla bla-ul în nimic, înscenând, cu puţin noroc, câteva ieşiri din scenă. Sensibilitatea care-şi caută punctul orb e asemeni crucii care se loveşte de scările sacre cu un sunet sec. Când nu mai stă nimic între noi şi... şi ce? lume? dumnezeu? amintiri? o bucată de piele? între noi şi crucea noastră, între noi şi orice, în fond... atunci putem începe. Un alt bla bla. Mascat de entuziasme ridicate, cu artă, la rangul de pasiuni ale bilei negre.

                                                                                        Teodora Anao

Dragă Hannibal Lector Lecter

Scrisoare-n oglindă

Dragă Hannibal Lecter Lector,

Îţi scriu ţie care ar trebui să fi un Altul, depăşind sfera fatal de controlată a Celuilalt care mă obligă la negocieri (sau, mai ştiinţific: „punctare în comunicare”) mascate în dans&joc&voie bună sau, pur şi simplu, în vorbele care se arcuiesc după soare şi după orice ar putea să le transforme în monedă de schimb. Te investesc pe durata acestor propoziţii cu puterea de a fi Altul, deşi nu eşti decât încă o ilustrată cu „ecce homo”. 50 de eurocenţi cu plic cu tot. Saliva inclusă.

Cu ce să încep? M-am cam delăsat în ultima vreme. Dar o să-ţi povestesc, pe post de aperitiv, despre câteva din cărţile săptămânii. Ele sunt acompaniatoarele tăcute (vezi Nina Berberova), gata tranşate şi amestecate în metabolismul delirant dintre „minte şi lume”. Retina e primul loc al ideologiei (ha! nici la revistele mai glossy nu găseşti slogane de-astea). Conurile şi bastonaşele chicotesc ca nişte copii lăsaţi singuri la grădiniţă. Când Educatoarea nu-i acasă Imaginile fac streaptease pe masă (despre greaţa de a trăi cu ele, în altă scrisoare). 

Dar să începem cu începutul. Balzacian. Start: cărţile stau pe canapea desfăcute, una peste alta, ca un stol de păsări împuşcate şi stivuite pentru plăcerea vreunei case regale. Violenţă şi rafinament între tacâmuri de argint. Multe. Cât nu visează toată clasa dominată la un loc. Multe, cât pentru sute de proteze şi coroane (plastic simplu – 100 ron dintele; plastic regal, nu lasă gust  – 300 ron dintele). Colţi înrămaţi. Sau preferi cărţile desfăcute ca nişte actriţe porno într-un film în care bugetul era îndeajuns de mare încât să alunge dragostea? Doar pentru tine actriţele porno sunt ceea ce sunt. O salată. 

Al doilea paragraf despre cărţi (amplasat conform regulii portretizării prin tehnica cercurilor concentrice): și cărţile pe care le aleg sunt ceea ce sunt. Sau sper să le găsesc aşa, din când în când, la vreun autor care nu dă doi bani pe preţiozităţi, ci vrea numai să ţi-o spună verde-n faţă. Obsesii pentru antieroii care nu pun mandale şi alte fengşuiuri între suferinţă şi corp, între suferinţă şi cap, între suferinţă şi a o suferi. N-ajung prea departe niciunul. Sunt simpli. Ca nişte planete pe orbită. Titireze obeze în mâinile domnului care a dat şi a luat. Ca nişte metafore ticluite întru gloria logicii fatale, impacabile, de te şi ia la palme ca un iubit cu sangre caliente (atât de greu de convertit la o personalitate obosită), preferabil marca Almodóvar (ex: „un arbitru şi un altar sunt identice, căci răufăcătorul îşi află refugiul atât alături de unul, cât şi de celălalt”). Înainte să le deschid îmi reglez ceasul după vecinii de la 6 (etajul). Când ea-i face nodul şi i-l apropie de gât e 7 fără 15. Când pupă copilul e tot pe-acolo. Când mănâncă singură, la fel. Abia după ce mai fură un somn de 2 (1+1) ore începe să se facă 7 fix. Atunci îmi aduc aminte că trebuie. Viaţa între melancolii şi facturi. Între domnie şi prostie. Se plătesc amândouă. La ghişeele de depuneri în contul speciei. Mic moment seducător (pauza mare, cornuleţ cu lapte): rămurelele copacilor lipsă din faţa blocului se sumeţesc după modelul unui accident cerebral fosililzat. Salvat. Docx.

Al treilea paragraf despre cărţi (compus din mai multe paragrafe). Balzacianism de corporaţie. Barcod: cărţile cu 8-10 lei de la book corner sau cu 5-10 de la humanitas, str. Universităţii 1, sub Tribuna, revistă de cultură apărută prin bunăvoinţa Consiliului Judeţean Cluj, respectiv Universităţii 4, puţin după Insomnia apărută prin bunăvoinţa poeţilor şi a tuturor oamenilor care au ceva de spus sau au treabă prin centru):

-  William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie. Autorul: „lumina palidă a înserării – înrudită cu celebra «lumină oblică» de care vorbea Emily Dickinson şi care îi evoca ei moartea, eternitatea glacială – nu mai avea nimic din blândeţea ei autumnală binecunoscută, ci mă prindea în capcana unei tristeţi care mă sufoca”. Cititorul: 1. Dickinson? Parcă mai ştiu pe cineva cu numele ăsta, dar în română. Râsete în bucătărie. 2. Nici vorbă. Autorul nu ştie. Construirea unui mic cerc vicios (sau hermeneutic, după gust): de ce n-a scris despre depresie când era deprimat? Pentru că nu poţi face nimic când eşti deprimat. Şi-atunci de ce să faci după, încercând să împănezi cu citate, să marchezi locurile care fac alergie la marcaje? Şi de ce să mai publici genul acesta de critică literară perversă a autopsihanalizei? (lasă! Lasă! Nu-i asta cel mai grav lucru de pe lume. Alţii-s pedofili sau aruncă bombe sau fac talk showuri). Ca să spui, de fapt, un singur lucru: „staţi calmi. depresia trece”. Numai că până trece nu vă mai puteţi agăţa de nicio „scenă de limbaj” (dumnezeiască formulă din Barthes). Depresia merge mână în mână cu oligofrenizarea. Disiparea în pură senzaţie. Un fel de dragoste fără obiect. Nu. Nu iubirea de iubire. Aia e deja ceva. E posibilitatea tuturor obiectelor, a foamei continue, a laşităţilor de tot felul (a autoşantajului cu responsabilităţile care cresc ura între semeni întru consevarea speciei), a iluziei unei intensităţi care să scape dorinţa de meschinăria ei evazionistă (că e uşor să ai dorinţe când stai închis într-un ţarc, dar sunt nesemnificative, predefinite, ca marcajele pentru alpinişti). Iar când trece, nu face decât să se aşeze ca un animăluţ obosit în cutiuţa lui, cu greu construită (după modelul creierului masculin cu sertate separate pentru fiecare catastrofă. Sisteme anti-inundaţie, anti-crash  financiar). Îl auzi cum toarce încontinuu, egal cu sine. Asta e poate cel mai înnebunitor. Egaliatatea cu sine a senzaţiei (unica) din depresie. Băltire. Orice memorie se şterge, dar lucrurile nu dispar. Din contră, contururile lor devin tot mai clare clarissime pe măsură ce nu-ţi mai aduci aminte la ce folosesc. Simt nevoia să repet asta: contururi iritant de clare peste o puzderie de inutilităţi. E ca şi cum lumea ar deveni o adunătură mai colorată, mai ţipătoare de jucării gonflabile care au ieşit la suprafaţă dintr-o grădiniţă scufundată sub apă. Înghiţi lumea asta cu ochii şi ea intră pe „haia parte”, aia pe care te îneci. Şi totuşi, nu poţi să nu admiri acest proces de epurare perfectă. Lucrurile degresate de sens şi tu cu numărul de identificare la vedere. Pe degetul mic de la picior. AXN crime. Te pasc toate florile. 

(Ipoteză ştiinţifică: unul dintre cele mai semnificative studii asupra creierului „demonstrează” că, în general, el nu poate identifica în mod corect excitaţia. O atribuie primului stimul pe care-l conștientizează și o explică prin prima poveste care-i cade la îndemână folosindu-se aproape 100% de principiul cauzalităţii: „e de la soare”, „e de la filmul de aseară”, „e de la amandină”, „e de la faptul că azi nu-mi vorbeşte”. Poate creierul deprimat e cufundat într-un soi de „luciditate” dementă în care devine conştient de faptul că nu poate atribui corect sursa excitaţiei. În termeni cauzali asta se numeşte disperare. Pentru rafinaţi: nihilism).

- Aldous Huxley, Porţile Percepţiei. Raiul şi iadul. Efectele mescalinei între limbajul ermetic misticoid care ne place! place! place! doar când e al nostru şi aceeaşi critică literară interminabilă. Început promiţător despre Cugetul Fără Limite continuat cu Brecht, Van Gogh, Alban Berg, Platon, Socrate, Hesiod, Wordsworth, George Russell, Sf. Antonie, Goethe, Buddha, H. G. Wells, John Constable, Seurat şi restul enciclopediei. Imposibil de citit după pagina 116. O demonstraţie perfectă a faptului că „revenirea la lucrurile însele” este imposibilă. Nevoia de logică poate fi eradicată, dar nu şi nevoia de ornament şi ritual. Sau e vina cercetătorului? Dacă Huxley lua mescalină în cuşca câinelui şi nu în „Cea mai Mare Alimentară din Lume” discursul său ar fi devenit mai greu colaj? 

- re re re citiri: Trei discursuri edificatoare, S. Kierkegaard. Despre dragostea apostolică fără de care nu creşte şi nu crapă niciun fir de iarbă, „dragostea care nu e niciodată altceva” (fără idealismul de latrină al hormonilor care iubesc în orice doar portjartierele, crema, vişina din vârf), „iubirea care acoperă o sumedenie de păcate” şi iarăşi oligofrenizarea ca lipsă de forţă, ca băltire ce aneantizează ura şi egoismul tautologic al lui vreau asta! acum! vreau pentru că vreau, sân – ne-sân, sunt – nu sunt. „Când în inimă locuieşte iubirea, omul înţelege încet şi nici măcar nu aude un cuvânt spus în grabă, nepricepând nici repetarea lui, pentru că îi acordă un loc bun şi un sens bun, nepricepând lungul discurs al mâniei sau al batjocurii, pentru că încă aşteaptă un cuvânt care să dea sens discursului”. O inimă oligofrenă înţelege sacrificiul instantaneu. Sacrificiul e instinctul ei de consevare. Adună trecutul-prezentul-viitorul în același căuș.

- alte re re re citiri: Barthes vs. Deleuze şi Guattari. Ultima apariţie a Unicităţii (Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, o carte tolstoiană, pe principiul „iubirea romantică va fi ultima iluzie a secolului”, ultimul show al Unicității) faţă în faţă cu Anti-Oedip, cu Producţia care exclude cuplul fericire-nefericire şi pe alocuri chiar pe cel format din plăcere-neplăcere. De rescris, pe foi ministeriale, ambele cărţi, cuvânt de cuvânt. 

- compunere liberă: (fragment tăiat), (fragment şi mai mare tăiat, vezi că ţi l-am trimis pe mail. E cu înjurături.) Acestea fiind spuse dragă Hannibal, cititorul se lăsă pradă senzaţiei cf. (sau apud. sau chiar sic!) căreia becul din hol vroia să-l înjunghie. De obicei stătea cuminte cu lumina lui chioară şi liniştită, ca un organ intern mulţumit de sine, cufundat în nesimţirea de sine. Cititorul speriat de aşa o grozăvie se pierdu pe sine şi mai aprinse un bec înainte să o zbughească pe uşă spre şine. Spera că astfel, se va naşte o concurenţă între lumini, ca între câinii care uită de stăpâni şi, prin urmare, în modul cel mai cauzal posibil, se vor înjunghia între ele. 

                               Oana Pughineanu

O seară de Crăciun (Heineken, de fapt Ambrosius Gold)

Stau sub pătură şi ascult o muzică pe care nu o mai cunosc. A tinerei generaţii. Ceva mai complicat decât simplul underground cu care eram obişnuiţi acum 15 ani. Polarităţile au fost de mult depăşite de un aleatoriu fin pulverizat peste orice alegere, astfel încât „trăirea cu artă” a devenit o utopie de teribilist în metastază. Toţi Bazarovii s-au pierdut pe Piezişă, pe sub ultimele scaune cu trei picioare. Ca dintr-o troacă, de pe orice stradă, dă pe dinafară o paletă de noutăţi şi denumiri aferente cărora nu le-aş mai putea face niciodată faţă. Sau poate... arareori în vreun club în care dansul începe îngrozitor de târziu. Când eu am obosit şi am combinat unicul heineken cu 2 cafele şi o cola. Am auzit că aşa poţi părea o mulatră infatigabilă, cu muşchi speciali, mitici. 

Între scrolurile de pe fb şi eternele „fomei” disperate, perfect machiate în orice uragan, se îngrămădesc decoraţiunile de crăciun. Orice cameră, oricât de simplă devine un soi de mormânt etrusc în care s-a construit un mall. Chiar dacă te abţii şi pui pe televizor doar doi ursuleţi polari care se pupă, efectul e acelaşi, devastator. Oricât pussy riot ai avea în inimă, se topeşte ca o cremă de işler pe care din raţiuni de vârstă înaintată nu-l mai desfaci ca să te alegi doar cu umplutura. Îl priveşti docilă şi te gândeşti că cel puţin de vreo 10 ani trebuia să fi fost dresat, alăptând la casa ta hălci de viitor (nu e un dezacord; când nu-mi convine ceva trec la masculinul autonom şi spiritual). Al tău, al altora, al speciei. Ori asta, ori o înţelepciune de Stăpân intangibil, postat pe stânca singuratică a cosmosului care deep down e armonios şi nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic. Toţi suntem chiriaşii aceleiaşi pulberi de stele care ne face pulbere. Chiar dacă acum cerul nu e în stare să horcăie niciun fulg, o iubire albă ne scârţâie tradiţional în suflete. Spiritul tras prin maţul porcului trezeşte şarpele kundalini care-şi dă singur refresh la 2 sau 10 secunde. Dacă din greşeală îţi mai ies şi vârfurile picioarelor de sub pătură eşti salvat. Te simţi brusc emoţionat, un Mr. Bean care a descoperit singur felicitarea pe care şi-a trimis-o tot singur de peste mări şi ţări.

Dar dacă te uiţi pe geam vezi. Împungi casele înecate în toba cerului cu furculiţa. Le ungi cu muştar şi le înfuleci. În continuarea programului visezi ceva care se termină cu „dacă trimiteţi salvarea să aduceţi şi păsările”. Cu pornografia asta tandră dintre sinapse moare omul singur. De asta e nevoie pentru stoarcerea unui gram de căldură. De milioane de hectare de singurătate. După ce le parcurgi, orice eşuare îţi va apărea graţioasă. Şi totul va decurge normal. Fără să-ţi bagi degetul în gât. Pe ultimul bileţel stă scris: „Crăpi. Crăpăm. Te-aş mângâia. Am rămas fără cuvintele de duzină care mă însoţeau la fel cum ultima jucărie de pluş alina un oligofren”. Ne stăm în preajmă extirpaţi, dar încă nu morţi. Casa noastră seamănă cu materialul de disecţie al unei facultăţi de medicină sărace, care nu-şi permite cadavre întregi. Din când în când ne scoatem dintr-o găleată cu formol un cap, o mână, un picior. Tot ceea ce se cere cu ocazia sarmalelor.
      Ultimul gând: n-are nicio importanță dacă te valorizezi sau devalorizezi. Ai deja sădită în tine preferința pentru valori joase sau înalte. Cu asta le-a tăiat filosoful cu ciocanul craca la toți. Unii se nasc cu bordelul în suflet. De obicei sunt cei care au tendința să se valorizeze. Dar nu contează. Noroiul strălucește mai abitir printre diamante, morală și abnegație. E cea mai răspândită formă de viață. Inconștientă și reactivă. 
        Fără iubire ne luptăm în dorinţe. A mea. Ba nu, a mea! Le purtăm ca pe nişte bucăţi de puzzle încercând să le îndesăm în vieţile aproapelui. Îl irităm şi ne irită. Am putea crăpa într-un grandios şoc anafilactic. Dar dacă nenorocitele alea de dorinţe s-ar potrivi cumva (aşa cum se potriveşte oxigenul cu plămânii, brusc, miraculos şi insignifiant) am putea uita de egoismul care ne împinge de la spate şi ne programează nişte sacrificii comode, cât să credem că suntem umani. S-ar opri puţin şi istoria din loc. Atât cât ne trebuie să o facem şi pe asta. 

Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla

De la anul n-o să mai scrii niciodată aşa ceva. De la anul nu o să te mai plângi. De la anul o să fi toată ISI, PISI! Pupă o icoană. Şterge-te pe gură. Trage-ţi gluga pe cap şi taci. De fapt, e bine.

Oana Pughineanu

Trist şi brutal. O amintire cu Freud.

Prima urmă mnezică, prima satisfacţie, prima scenă a seducţiei. După toate acestea, o vastă, interminabilă reţea de proiecţii fantasmatice, un paravan colorat, un abajur cu decor rotitor care proiectează peşti şi animale fantastice (exact ca acelea pe care mi le doream cu disperare când eram mică). Un mic decor care explodează în tot spaţiul. O peşteră a ideilor mecanică ejaculată pe pereţi. Totul pentru a reveni la prima plăcere din care dorinţele izvorăsc ca cele Patru Râuri ale Raiului Pierdut. Nelimitate înscenări pregătind decorul pentru a face loc posibilităţii reluării plăcerii (dresorul universal de dragul căruia devenim nevrotici, psihotici, psihopaţi sau mai rău, dacă avem noroc, de-a dreptul îndrăgostiţi), din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou şi din nou. Nu facem cu lucrurile, cuvintele şi oamenii pe care-i întâlnim în viaţă decât să-i introducem în această piesă a narcisismului (sau să-i spunem pe nume? egoistă) şi disperată a personajelor care-şi caută autorul (sânul, prima atingere a unei raze de soare, o privire, una singură şi nu alta, alta care să fie exact ca aceea... singulară). Mii de pitici care vor să-l ţintuiască pe Guliver. Asta, spune Freud, este la bază unica semnificaţie a acţiunilor noastre. Între excitaţie şi scăderea tensiunii suntem dispuşi să îndesăm orice: tocuri cui, filme cu lezbiene (de-a lui De Palma sau altele), poezii, dumnezei şi chiar obsesia pentru un singur obiect. Sau, mai rău: copii şi câini maltrataţi, thailandeze care ştiu aproape totul la un preţ de nimic, bombe şi decapitări on line. Lumea eului libidinal e o adunătură de ustensile demonice (Freud foloseşte imaginea pseudopodului) care devorează tot, intoriectând „obiectele parţiale” (descoperite în freudiană de Melanie Klein) de care avem nevoie în piesa noastră de teatru, jucată şi rejucată numai pentru a ajunge momentul de totală descărcare în care nu mai este nevoie să jucăm nimic. Aşa pare la prima vedere. Dar totul e puţin mai complicat. Pulsiunea de moarte vrea reluarea jocului. În fond ea e cea mai treatrală. Ea este cea care vrea retrăirea insatisfacţiei. O actriţă ratată, de perieferie. Dar ratarea ei e răsunătoare. Îi pândeşte pe toţi, culpabilizându-i. Freud o descoperă în compulsia la repetiţie, în rezistenţă, în formele de melancolie morbidă, în nevroza obsesională. O plasează în corp şi o ridică, încet, încet la rang de motor al culturii. Cultura e un imens, labirintic, aparat represiv, care împinge în inconştient pulsiunea de moarte. E doar un soi de medicament care pentru a vindeca boala, omoară organul. Această moarte, spune Freud, e viaţa noastră supusă instinctului de conservare. Cultura impune anumite căi şi nu altele pentru atingerea satisfacţiei. Ea e cea care „alege” măştile „potrivite” pentru dorinţele noastre, altfel îngrozitor de sălbatice, agresive, narcisiste. Ea este pornografia unanim acceptată, care deturnează pulsiunea de la sălbăticia ei, de la „demonia” ei. Societatea nu se poate construi în adevărul acestor forţe care-şi caută descărcarea. Teatrul şi masca sunt singurele „soluţii” pe care le-am găsit pentru a le stăpâni. Soluţii precare, fragile, oricând explodând în nevroze, psihoze (dacă suntem pe-atât de delicaţi să fim masochişti) sau agresivităţi domestice, lagăre de concentrare şi orice alte forme de violenţă (în caz că avem norocul să fim preponderent sadici). În vise, mai putem fi poeţi, desprinzându-ne de pornografiile social acceptate pentru a plonja în altele, personalizate. Aceste lucruri triste şi brutale le spune Freud. Acestea şi multe altele. Lucruri pe care nu le poţi spune mamelor care ocupă asfaltul şi galaxia cu ale lor cărucioare, nu le poţi spune politicienilor cu mai binele între buze, trăindu-şi fabuloasele potenţe şi impotenţe prin viaţa popoarelor, şi nu le poţi spune nici popoarelor. După cum abserva atât de bine Pontalis (în minunata lui carte „După Freud”) nici psihanaliştii nu mai sunt dispuşi să le audă. Ei s-au transformat în „administratorii unei cunoaşteri”, în roboţeii care asistă autiştii contra cost. Nu mai sunt dispuşi să-l pună pe pacient faţă în faţă cu adevărul său brutal, ci joacă rolul ideologic al celui care te reconectează cu societatea, adică, tocmai cu sursa nevrozei. E un psihanalist care te învaţă să refulezi, şi nici pe departe să pui eul acolo unde era sinele, să pui conştiinţa acolo unde era inconştientul, marele deziderat freudian (e adevărat, utopic mai ales pentru felul în care plasează eul în ultima sa topică, o fină pojghiţă care ţine piept unei triple agresiuni: din partea exteriorului, a inconştientului şi a Supraeului culpabilizant). E un psihanalist adaptat timpurilor moderne şi pacientului obişnuit cu altceva: just give me the pill and forget about the truth.

M-am întrebat adesea ce e depresia sau mai bine spus cum poţi fi şi altfel decât deprimat, în caz că sporadice momente de luciditate te traversează? Unul dintre răspunsurile, nu foarte „personalizate”, la care am ajuns este că depresia e poate conştiinţa faptului că oricine e dispus să pună orice între mai sus numita excitaţie şi descărcare, că oricine e în mod ocazional o piesă în decorul altora (un Cambpell Soup printre altele). Că oricine e prins în capcana acestor „maşinuţe dezirante” (în care Deleuze şi Guattari bunăoară văd, aproape optimist, sursa creativităţii schizoide) pe care nu le poate administra şi nici nu-şi poate recunoaşte eşecul dacă vrea să supravieţuiască. Lumea lui Freud este acest lanţ de mortăciuni al Fiinţei, Orice în Orice, la Infinit. O cosmologie a împănării. Cultura nu face decât să restrângă oriceurile perversului polimorf (copilul) reducându-l la o tristă genitalitate. Dar în fond – şi aici e scandalul introdus de Freud – nu există o posibilitate de impunere a normalităţii şi bunăoară, din perspectiva fondului pulsional, e indiferentă monogamia, infidelitatea sau „infidelitatea joasă” (faţă de corpuri fără perspective spirituale, după o vorbă de-a lui Noica). E indiferentă heterosexualitatea, homosexualitatea sau pedofilia. Ceea ce poate Freud nu a prevăzut e că însăşi cultura devine un astfel de orice. Sau nu a prevăzut magnitudinea cu care, pentru mase vaste de oameni, ea devine un orice. Pierzându-şi capacitatea regulatoare se transformă cel mult într-un fetiş. Am atins momentul în care disconfortul în cultură ia o nouă turnură? Poate nu mai e vorba de acel hommo demens (cum îl numeşte Edgar Morin) care se autocastrează pentru a supravieţui, ci de acel hommo demens care plăteşte scump lipsa de sens a confortului. În fond, Bataille observa tocmai acest lucru: abundenţa societăţilor Occidentale este desprinsă de orice formă de sacralitate. Lipsă pe care o suplineşte, în mod clasic, prin explozia de agresivitate. Numai că parcă nu mai e vorba de eternul rău care construieşte şi face să curgă povestea, ci pur şi simplu de un rău care nu se mai articulează în nimic, decât în el însuşi. Iar teatrul e mai generalizat decât oricând. Actorii, de duzină, incapabili să aleagă între o formă de represiune sau alta. Practicându-le pe toate aleatoriu şi sălbatic. Săltând legea-n normă şi norma-n lege. Orice, pentru „o stare de excepţie”.

     Oana Pughineanu

Maximilian a recunoscut

Câteva dintre versurile hitului underground Like a boss pentru petrecerile de bloc şi pentru Balul Bobocilor, în special “ai curu like gold / do u know what I mean”, au fost sponsorizate de compania Gold Corporation. Pentru ca reclama să rămână mascată, restul structurii narative epic fail din lirica déjà vu atât de îndrăgită se bazează pe distorsionări clasice (v. deplasare şi condensare în dicţionarul de psihanaliză) combinate cu burgheze verosimilităţi de cartier şi problematica mobilităţii sociale în tenişi: susul e jos, albul e negru, viaţa e moarte şi invers. În această cheie, putem descifra urcatul scărilor ca fiind, de fapt, coborârea în mină, lipsa de aer şi lingerea (lick) fiind păstrate în registrul unui realism feroce care sugerează însăşi prezenţa omnipalpabilă a stăpânului (Boss). Planul ontic, pur şi simplu, expediază chestionările ontologice argheziene (“vreau să te pipăi şi să urlu este”). Tocmai pentru a nu mai recădea în vechi pseudoprobleme metafizice, versuri precum “Girl u are just like a bomb” se înscriu cu succes în linia descriptivist autohton postmodernă nepermiţând niciun salt interpretativ către “evidenţa e cel mai greu lucru de explicat” sau mai flexibilul “trupul e relativ”. Senzorialitatea însă îşi urmează cursul normal explodând într-un final mai apropiat decât ne-am aştepta din partea unor vedete hip-hop, în spiritualismul atât de distinctiv, marca hommo erectus-sapă-n-sens: “hai, doar ştii că merit / cu sau fără cărţi de credit / te pupă tati”. Evidentul conflict oedipian, al întâlnirii dintre pulsiune şi lege este în mod subtil rezolvat. În locul unei anevoioase sublimări, subiectul alege pur şi simplu calea cea mai scurtă: satisfacerea Tatălui în absenţa recompensei (se observă de asemenea şi spulberarea unui vechi fals cerc vicios construit pe măsura moralei sclavilor care adesea nu ştiu dacă “satisfacerea e recompensa” sau “recompensa e satisfacerea”). În acest fel, necesitatea epatării bughezului, exigenţele artei pentru artă precum şi o subtilă critică la adresa instrumentalizării raţiunii sunt satisfăcute prin vârful îndesat.

Întrebat dacă acceptarea acestei sponsorizări a constituit un compromis pentru integritatea sa artistică, Maximilian a răspuns că da în măsura în care nu. Nu! nu l-a acceptat pentru el. Banii obţinuţi din sponsorizare au fost investiţi în totalitate în cumpărarea decorului (cocaină, curvă şi carduri reale) necesar realizării videoclipului Turbofin al prietenului Grasu XXL. “Vă daţi seama, dacă lucrurile acelea nu ar fi fost reale, fanii s-ar fi prins că artiştii din ro. sunt nişte bufoni, că umblă cu scamatorii”.

Cociana cumparată a fost atât de bună încât nu se mai ştie dacă videoclipul lui XXL a fost facut înaite sau după oferta Gold Corporation şi nici dacă Maximilian apare sau nu în el.

Picate la proba picioarelor apropiate

• Conversazione iniziata 19 novembre
• 

  19/11/2013 22:25

  Surse neoficiale confirmă că înainte de Van Damme, au fost contactate pentru realizarea viralei reclame la camioanele Volvo două vedete autohtone: Bianca Dr. și Elena Ud. Au picat la proba picioarelor apropiate. Deși pare puțin probabil oficialii Volvo au căutat în lung și-n lat persoana ideală pentru realizarea reclamei: ”Ne-a interesat cel mai mult și mai mult flexibilitatea. Un corp care să se poată mula, să devină una, nu doar cum se obișnuiește în mod tradițional, cu un obiect de mare tonaj, ci cu două. Ne-am gândit că în România, țara care, în fond, a dat lumii cea mai mare gimnastă, ar fi cel mai probabil să descoperim așa ceva. După o îndelungă survolare pe Lipscani ne-am hotărât totuși să apelăm la persoane flexibile atestate deja de opinia publică. Altfel, căutarea risca să se prelungească la infinit și să depășească bugetul alocat acestui proiect. Din păcate, cele două candidate erau supracalificate pentru ceea ce ne-am propus noi să realizăm. Gradul lor de deschidere era mult mai mare decât ceea ce puteau să suporte camioanele”. După ce au fost demontate de pe oglinzi, cele două starlete s-au plâns presei, simțindu-se jignite de faptul că nu mai sunt apreciate atunci când dau tot ce e mai bun din ele. Elena Ud. a declarat chiar că ”dezastrul din politica românească de datorează tocmai acestui gen de lipsă de fair play și de transparență a celor care deși au o deschidere mult mai mică vor să urce mereu pe cai mari”. Bianca Dr. a rămas tăcută, fiind cuprinsă de un spasm muscular facial apărut în urma suprasolicitării buzelor superioare. Ea înțelesese inițial că e vorba de niște camionagii Volvo care ar trebui ținuți la distanță cu gura.

Dumnezeu e ca Sergiu Nicolaescu

Vreau să scriu deja de vreo săptămână despre „relaţia mea cu Dumnezeu”. Primele propoziţii pe care le-am tastat şi le-am şters, le-am tastat şi le-am şters, le-am tastat şi le-am şters au fost: „m-am întâlnit adesea cu Dumnezeu. Mereu la fel. Şi eu şi el.” Le-am recitit de câte ori a fost nevoie pentru a le percepe din acea sănătoasă absurditate la care ajungi când priveşti îndeajuns de mult un lucru sau înşirui, una după alta, trei „ce ce”-uri (de la o vreme ajung şi atâtea) care te transportă instantaneu în starea de sinistră deconectare pe care ţi-o provoacă somnul de după-masa. Cum adică m-am întâlnit cu Dumnezeu? Cu siguranţă nu l-am văzut plimbându-se pe uliţă. M-am născut prea târziu pentru asta. Satul străbunicilor era deja automatizat, iar zorii se auzeau înainte de a se vedea. De fapt, crăpau ajutaţi de buciumul de la 7, un muget mecanic iţit dintre cele trei frunale ale combinatului chimic. Nu contest totuşi că Dumnezeu s-ar fi putut ascunde la lăptărie sau chiar la „bolda” cooperativei unde Moşu bea duminica un deţ. Cimitirul l-am verificat de mai multe ori. Era linişte şi pace. Acum îmi pare a fi un soi de Auchan al lui Dumnezeu... rafturi-rafturi de conserve cu datele între care sunt consumabile înscrise pe capac. Biserica veche era şi a rămas închisă. Cea nouă e a preotului.

Nici la 13 ani când a explodat în mine prima bubă mistică nu l-am întâlnit. Era, de fapt, doar prima criză de „imotivare” şi dorinţa adolescentină de a reveni la sensurile pline ale copilăriei. Nu găsisem pe-atunci nicio altă modalitate de a suporta genul acesta de dezastru şi confuzie decât prin a dori să cred sau să cred că cred cu o ardoare demnă de un condamnat la moarte. Am ajuns să iau până şi strălucirile aleatorii ale geamurilor de pe stradă drept semne. Altfel de semne. De-a dreptul indiciale. De parcă Dumnezeu era un animal fabulos care lăsa urme pe drumul spre şcoală, spre alimentara sau spre punctul de colectare a sticlelor goale. Le lăsa numai pentru mine. Mai târziu le-am redescoperit în literatură, dar ştiam deja că nu aparţin nimănui.

De revelaţii cu conţinut explicit divin n-am avut niciodată parte deşi, am trăit multe momente de intensităţi care se transformau pentru câteva săptămâni, luni sau chiar ani într-un soi de adevăruri, de „absoluturi de buzunar” (voba lui Tournier). Multe dintre ele au fost legate, mai ales în copilărie de lecturi sau de inoportuna mea prezenţă printre adulţii care din motive absurde şi meshine continuau să-şi împartă viaţa, să o facă felii. Ţin minte perfect cum stăteam pe un soi de laviţă tare în bucătăria bunicii strigându-mi până la sughiţ, prima „revelaţie”: „nimeni nu se gândeşte la sufetul lui”. Sună melodramatic, eram în era lui Fram... dar, până în ziua de azi privesc cu o mirare la fel de intensă şi simt cu un sughiţ la fel de acut felul în care oamenii acceptă docil orice formă de „anonimizare”, şi orice formă de a-şi trăi agoniile şi defulările în moduri cât mai comode (da, există şi agonii comode). Drumul spre maturitate seamănă cu un soi de chiverniseală psihică: mintea, la fel ca şi spaţiile modulare în care ne fâţâim trebuie mobilată cu fotolii, paturi moi, ustensile de curăţat funcţionale, detergenţi eficienţi, intrarea în rol şi eliminarea totală a corozivului „da ce dracu facem eu/noi aici (în jobul ăsta, în căsnicia asta, în dorinţele astea, în ratele astea)? Pentru ce?”. O să mi se spună că „aşa merg lucrurile”, că e vorba până la urmă de brutala programare genetică care asigură însăşi măreţia speciei: nevoia de coerenţă. Numai că sunt puţine formele de coerenţă care nu funcţioneză în gol, de dragul lor, excluzând tocmai materialul pe care se prespunune că ar trebui să-l ordoneze (fie sufletul melodramatic, fie celebra viaţă pe care până şi artiştii o scapă printre degete). Am înţeles foarte greu (la modul organic, aproape celular) că „virtutea” vechilor forme de înţelepciune la asta se referă. Nu e vorba de sensul moralist, shizoid care desparte datoria de sentimente, ci din contră, de găsirea (adeseori şi pentru cei mai mulţi printr-o practică) unui reglaj fin în care datoria, sentimentele, lumea şi sufletul melodrmatic nu se mai despart, orbitând autist sau consumându-se catastrofic, pornografic şi isteric în momentul în care se întâlnesc. Cu siguranţă, arta reglajelor fine e una pierdută. Poate dintodeauna ea a aparţinut celor născuţi cu har. Ei au, dacă nu un soi de răspuns la Pentru ce?, cel puţin o formă energie care-i propulsează prin viaţă ca printr-o lume plutitoare. Pentru restul coerenţa se reduce la modurile de anonimizare şi chiverniseală (coextensive) şi, foarte rar, la forme atroce de evaziune, practicate de ceea ce literatura de specialitate desemnează prin figura antieroului. Sunt cei lipsiţi de har, de talentele speciale şi probabil, chiar testele IQ i-ar defavoriza teribil. Au un singur „fix”:  sunt incapabili să suporte coerenţa mecanică a „socializării”, „pentru ce”-ul le sfredeleşte capul când ţi-e lumea mai dragă. Duminica când parcurile se umplu de hamacuri. Seara când comediile curg gârlă. De la primul sărut când deja se simt abandonaţi şi traversaţi de viitorul entorpic ştiind că nu pot fi pentru ceilalţi decât o altă minune care se repetă de 3 ori. În şedinţele care ctitoresc cincinalele creşteri ale producţiei, ba chiar şi în cele 8 ore legale de muncă, şi-n cele 8 legale de somn.

Nu l-am zărit pe Dumnezeu nici în justificările peudo-ştiinţifice, cu nimic mai puţin amăgitoare decât o liturghie, cu nimic mai puţin frumoase decât o icoană rusească care încearcă să cuprindă în ea toate trupurile. Conform celebrul mit modern NDE (near death experience), milioane de oameni au parte de ceea ce biologii cred că ar fi o simplă şi ultimă descărcare de energie intraneuronală (adesea luând forma celebrului tunel şi a derulării vieţii prin faţa ochilor). Un prieten îmi spunea că natura de obicei nu se ocupă cu genul ăsta de „risipă”, că nu oferă pe degeaba niciun fel de compensaţie de acest gen... că poate, poate... Părea un argument tare. Dar şi florile sunt frumoase degeaba. Şi păsările. Au şi ele un rai al lor?

Nici în după-amiezile trăite pe post de nopţi walpurgice, când stăteam paralizată de frică privind în geamul de la bibliotecă reflecţia veiozei ca o cască de soldăţel de-a dreapta şi modelul cu vinişoare roşii, de accident cerebral al unei perne decorative, de-a stânga, nu l-am văzut pe Dumnezeu. Aşteptându-i pe bunici să se întoarcă de la şedinţele de partid m-am specializat în vânarea semnelor de viaţă. Cu o concentrare de halterofil, spărgeam liniştea care îmi ţiuia în urechi lăsând să vină la mine uşile trântite, plănsetele de copii plezniţi, certurile vecinilor, genericul telejurnalului şi paşii de pe casa scării. Un sunet de apă trasă conta adesea cât o A Doua Venire. Cu timpul frica s-a transformat în anxietate, care nu este, cel puţin pentru mine decât groaza de a lua lucrurile aşa cum sunt şi de a le lăsa aşa cum sunt. Nefiltrate. Fără zen, fără asceză. Nicio practică care să transforme agonia în pedagogie. Lumea fără anestezice. Luma antieroilor. Akaki Akakievici, K., Bartelby, Michael K., Cavalerul Resemnării, Meursault. Pe-atunci nu-i cunoşteam, dar i-am recunoscut din prima, în alte după-amieze şi nopţi tocate în aşteptare, în cruzimea lipsei oricărei medieri, a oricărui story, fie cât de firav. „Nu – a spus Petrovici – nu-i nimic de făcut”.

Dar atunci când l-am întâlnit pe Dumnezeu? Presupun că atunci când îl întâlneşte oricine. Când am iubit şi n-am vrut să ştiu, deşi ştiu, că asta e totul. Că vine ziua din care n-o să ne mai privim în ochi, n-o să ne mai auzim şi n-o să ne mai fisurăm stângaci egoismele ciocnindu-ne unii de alţii. Că răul făcut nu mai poate fi desfăcut şi răscumpărat la niciun casino divin. Când mi-a murit bunicul, pisicile, căţeii, hamsterul, soarele de septembrie, dorinţa de a scrie ceva, orice. Când n-am mai ştiut dacă autocolantul.ro, stikerul.en sau, şi mai bine, autoadesivo.it sunt o formă de preaplin sau o indiferenţă mascată. Când nu mi-am mai dat seama dacă linkurile cu activişti şi feline fine fac parte chiar din lumea noastră (lumea? noastră?) sau cresc ca o comă în holul neutru al unui duplex pe care-l împărţim fără să ne mai întâlnim niciodată. Dumnezeu a devenit o melancolie în avans, o bilă neagră cât pentru toată viaţa, un bilet dus, fără întors pentru ziua în care nimeni nu mai trebuie să plece. Îl accept în orice forme. Feştit pe cupole sau ascuns în moţul de cremă al amandinei. În zacusca de la mami, în grijile taţilor şi mesajele cu „pui mic”. În vocile speriate ale bunicilor. În îmbrăţiţările fraţilor. Ocupat cu şedinţe sau scriind referate. Seamănă cu Sergiu Nicolaescu după care plângeam de fiecare dată pe vremea când nu ştiam că actorul nu e rolul lui. Când credeam că în filme se moare cu adevărat şi pentru totdeauna. Ca de obicei. Şi ce miracol să-l tot revăd. E împuşcat de dimineaţă şi reluat noaptea. Învie pe bandă la mai puţin de 3 zile. Cu aura reprodusă mecanic. Aură de ceramică, aură de plastic, de abţibild cu spinii încorporaţi lipit pe frigider. Cu gust de mentă, de lămâie, de tămâie. Da. Deumnezeu există. E o poftă de-a mea. Câteodată am poftă de bere, câteodată de o plimbare, câteodată de El. (Şi chiar de n-ar exista, tot nu mai exită aşa ceva cât îi lumea şi pământul şi toate galaxiile. Să ne veselim.)

                                                    Oana Pughineanu